Biserica si Psihologia

[cezar_ioan]

Întrucât Psihologia e o ştiinţă tânără (anul 1873 e considerat anul de naştere al disciplinei ca ştiinţă), insuficient cunoscută publicului larg şi totodată Biserica, o ştim, suferă procesul de secularizare
cred că pentru noi creştinii este dificil să stabilim corect, fără confuzie, distincţii şi raporturi între Sfânta Biserică şi domeniile psi (educaţional, consiliere-psihoterapie, psihiatrie etc.).

Cu speranţa că Adminul forumului va îngădui topicul, m-aş bucura să discutăm pe această temă a distincţiilor şi raporturilor dintre Biserică şi psihologie. S-au amestecat, pe diverse threaduri, momente de discuţie (în general furtunoasă) în care partenerii de dialog nu prea au căzut la vreun acord în privinţa psihologului/psihologiei, dialogul purtîndu-se de multe ori în extreme. E explicabil, din multe raţiuni ori motive.

Personal sunt foarte interesat de acest subiect.
În primul rând ca om creştin, în Biserica presată de problemele şi modele lumii, de cerinţe care uneori sunt de-a dreptul lumeşti şi care ar trebui abordate acolo unde le şi este locul: în lume.
Fac un efort adeseori dificil de a privi lucrurile prin "Erminia Duhului", cum frumos zice o carte ziditoare de suflet. Faptele, unele şi aceleaşi fapte sau situaţii de viaţă pot fi interpretate diferit, chiar opozitoriu uneori. Iar modul cum interpretăm un fapt de viaţă sau un text e uneori mult mai important decât faptul sau textul în sine.

Sperînd că îmi permiteţi să concretizez iniţiativa cu o postare distinctă, voi porni, în lipsă de un start mai bun, cu ultima mea postare de pe topicul "preotul divorţat".

P.S. Nu voi juca rolul de moderator al topicului. M-aş bucura, însă, să fiu solicitat (nu ispitit sau altcumva, ci la modul onest, acolo unde cineva chiar are o nevoie reală de lămurire) şi voi pune la dispoziţie, cu bucurie, cunoştinţele mele. Care sunt limitate şi nu neapărat impecabile. Adeseori, voi fi silit să răspund cu onestitate: "nu cunosc", ori "nu ştiu".
Menţionez că sunt psiholog creştin, mădular al Bisericii Ortodoxe Române, prin Mare Mila Domnului. Nu sunt ateu, nici agnostic.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de antoniap:
"Iisus ne invata sa ne luam crucea (vietii) si sa-L urmam, sfintii ne invata sa obtinem maximum de avantaje duhovnicesti din orice ispita. Psihologul ne invata sa incercam cumva sa evitam crucea, sa fugim de ea. Aici e loc de comentarii."


Într-adevăr, e de discutat. Pe un topic aparte.
Deocamdată spun doar că am întâlnit de multe ori această perspectivă, acest mod de interpretare a raportului dintre Hristos Domnul şi ... psiholog.
Raportul e din capul locului comic (prin amestecarea diferenţelor de nivel - între Dumnezeu şi pământeanul din domeniul psi) şi totodată generator de variate confuzii.

O astfel de perspectivă îşi are rădăcinile, cred, în lipsa de cunoştinţe a oamenilor cu privire la profesiile psi. În ţara noastră circulă multe mituri legate de psiholog: ba că e un fel de dumnezeu, ba că are puteri magice, ba că e un om foarte inteligent şi omniştient, ba că nu are defecte ori probleme personale, ba că îţi citeşte gândurile, ba că e viclean, ba că e manipulator (şi este, uneori! în sens terapeutic, însă, precum doctorul sau părintele, în unele situaţii), ba că e adversar al Bisericii etc.
Sursa majoră a acestei reprezentări eronate o constituie, cred, insuficienta şi incorecta popularizare a serviciilor psi de către psihologi. Ce se face acum în şcoli şi mai ales în media e mai degrabă generator de confuzii, decât de clarificare.
Poate, cu anii, s-or mai schimba lucrurile.

O altă posibilă sursă a confuziei poate fi, însă, chiar neînţelegerea, fie şi la nivel bazal, a Dumnezeirii. Nu se poate să Îl cunoşti pe Dumnezeu, fie şi din auzite şi totodată să mai crezi că psihologii sunt o echipă/formaţie/breaslă specializată în a-L concura, ori contrazice, în mod programatic, pe Dumnezeu.

Ar mai fi şi "obiectul" de studiu şi de intervenţie al psihologilor: sufletul omenesc. În mod tradiţional, perspectiva de abordare a sufletului a fost religioasă şi filosofică. Raportat la această tradiţie, psihologia face anumite delimitări din capul locului. Pentru a şti ce e un psiholog (şi ce e psihologia), e important mai întâi să înţelegem ce nu este.
O variantă tristă a acestei nedelimitări se află chiar la slujitorii Bisericii, uneori.
Un părinte foarte preţuit la noi în ţară a spus răspicat la Trinitas TV, criticînd o tendinţă destul de răspândită la noi, din păcate: slujirea preotului nu e în nici un caz să facă psihologie. Ci duhovnicie.
Dar unii nu pricep, deocamdată, diferenţa.

În fine, trebuie să adaug şi o opinie personală pe care mulţi nu o vor accepta, probabil: în ţările apusene, psihologia (mai întâi prin disciplinele de origine, de orientare psihanalitică) a dat tonul acestor confuzii (Freud era ateu într-o lume catolică, iar Jung fiu al unui pastor protestant) iar Biserica i-a ţinut isonul. Cred că este o limită serioasă a B.C. şi a B.P modul în care a propulsat psihologia, oarecum pe aceeaşi treaptă sau, în imediată tangenţă, cu Biserica. Au ajuns chiar să gândească, culmea aberaţiei, că psihoterapia e o etapă indispensabilă (o condiţie necesară) a înduhovnicirii şi mântuirii omului.
Un creştin răsăritean nu vede în ruptul capului lucrurile în acest mod.
Este o gravă neînţelegere la mijloc. Însă noi, ortodocşii, ar trebui să nu ne aşezăm în replică - la polul opus al fraţilor apuseni.
Ci ar fi nimerit şi folositor să punem fiecare lucru la locul lui şi să ne folosim, după situaţie: de psiholog, atunci când problemele noastre sunt de competenţa psihologului, respectiv de duhovnic atunci când ne confruntăm cu ispite şi încercări de natură, evident, duhovnicească.

[cezar_ioan]

Aş propune şi o listă de subiecte pentru dezbateri întru clarificare:

1. Domeniul Psihologiei; limite. Este acesta o provocare sau o stânjenire a Bisericii?
2. Motivele şi scopurile activităţii psihologilor.
3. Metode (căi) de cunoaştere şi intervenţie în Psihologie. Comparaţie cu activitatea Bisericii.
4. Problema sensului vieţii - comparaţie şi relaţii între abordarea Bisericii şi cea a psihologiei.
5. Moartea - comparaţie şi relaţii.
6. Mântuirea - este, oare, de competenţa psihologilor???
7. Păcatul - este oare de competenţa psihologiei?
8. În ce fel şi în ce măsură Psihologia poate fi o slujitoare a Bisericii? Exemple concrete.

Probabil că se pot ivi nenumărate alte subiecte.
Deocamdată acestea mi-au trecut prin minte, nu ştiu dacă sunt cele mai inspirate teme...
Sper să putem înfiripa o dezbatere folositoare pentru toţi.

Doamne ajută!

[Corinusha]

În prealabil postat de cezar_ioan

Aş propune şi o listă de subiecte pentru dezbateri întru clarificare:

1. Domeniul Psihologiei; limite. Este acesta o provocare sau o stânjenire a Bisericii?
2. Motivele şi scopurile activităţii psihologilor.
3. Metode (căi) de cunoaştere şi intervenţie în Psihologie. Comparaţie cu activitatea Bisericii.
4. Problema sensului vieţii - comparaţie şi relaţii între abordarea Bisericii şi cea a psihologiei.
5. Moartea - comparaţie şi relaţii.
6. Mântuirea - este, oare, de competenţa psihologilor???
7. Păcatul - este oare de competenţa psihologiei?
8. În ce fel şi în ce măsură Psihologia poate fi o slujitoare a Bisericii? Exemple concrete.

Probabil că se pot ivi nenumărate alte subiecte.
Deocamdată acestea mi-au trecut prin minte, nu ştiu dacă sunt cele mai inspirate teme...
Sper să putem înfiripa o dezbatere folositoare pentru toţi.

Doamne ajută!

1. În opinia mea, Psihologia ar trebui să fie o completare a Bisericii (pfff, nu ştiu cum să mă exprim) în sensul că... un preot, ar putea trimite un om la psiholog în cazul în care acesta crede că poate fi ajutat. Dacă e vorba de o depresie gravă sau tentaţa de sinucidere sau o altă problemă care îi poate fi atribuită psihologului spre ameliorare.

2. Scopul activităţii de psiholog e acela de a ajuta oamenii, să se descopere pe sine, de a-i ajuta acolo unde nu ştiu ce să facă, dar mai ales, de a-i îndruma oarecum pe calea cea bună. Există şi la psihologi un cod deontomogic şi o morală, fie ei atei sau creştini.

3. Metodele pot fi aceleaşi ca şi metodele folosite în Biserică. Dacă un psiholog face meseria din dragoste pentru oameni, atunci cu siguranţă clientul lui nu va avea de suferit din cauza ŢsfaturilorŢ psihologului.

4. Problema sensului vieţii... Am terminat psihologia, dar nu m+am gânsit la o comparaţie între abordarea Bisericii şi ea a phihologului. Dacă reuşesc sa ma informez în această privinţă, revin cu un răspuns.

5. Moartea. Atâta timp cât poţi "convinge" ca psiholog pe cinva care are gânduri sinucigaşe că nu e bine ce vrea să facă şi îl poşţi ajuta in acest sens, foarte bine.

6. Mântuirea nu mi se pare de competenţa psihologilor. Psihologul epsiholog, preotul este preot. Deşi au câteva aspăecte comune, nu e acelaşi lucru. Decât dacă preotul este şi psiholog în acelaşi timp. Asta, cred eu, ar fi ea mai buna combinaţie pentru a putea ajuta pe cineva întro problemă ce ţine de suflet.

7. Păcatul, la fel, nu mi se pare de competenţa psihologului, atâta timp cât nu e vorba de ucidere sau fapte penale. Aici ar fi mai multe de discutat despre tot ce ţine de confidenţialitate si etica,dar nu despre asta e vorba cum.

8. la punctul 1 am răspuns oarecum şi la această întrebare. Deşi aş vrea să scot din context cuvântul slujitor, din simplul motiv ca meseria nu e ceva care să se supună la altceva... În schimb pot merge mână în mână.


Nu sunt as, dar dat fiind faptul că am terminat această facultate şi mi+am pus atât eu, cât şi alţii aceste întrebări, eu am găsit răspunsurile de mai sus.

[cezar_ioan]

Mulţumesc Corinusha! În cea mai mare parte am aceeaşi opinie...:)

[Corinusha]

Cu placere.

Interesant e ca si la facultate ni s-a spus sa reflectam la intrebarea: psiholog sau preot? si bine inteles, a trebuie sa ne argumentam raspunsurile.

Si unii psihologi (zic unii, oentru ca nu il cunosc/nu ii voi cunoaste pe toti), si mare parte dintre cei cu care am avut cursuri imi impartasesc opinia legata de subiectul acesta.
Pana la urma e logic. Psihologia cred ca tocmai de la preoti se trage, si s-a imbunatatit pentru a putea ajuta omul sa treaca mai usor peste anumite momente dificile din viata, pe langa rugaciune. Are partea ei practica.
Multi psihologi, chiar indeamna clientii (pentru ca nu li se zice pacienti) sa continue consilierea/terapia, dar sa se roage lui Dumnezeu pentru ca recuperarea sa aiba loc cat mai degraba si cat mai bine.
Ca sunt ramuri ale psihologiei care chiar nu au treaba cu Dumnezeu si sunt chiar "neortodoxe" aia e partea a doua. Pentru ca sunt. Dar si acelea ii ajuta pe unii. Cum e hipnoza. Personal, nu sunt foarte de acord cu ea, pentru ca prin hipnoza poti manipula oamul, ceea ce nu e conform cu Codul Deontologic al psihologului, dar cine foloseste metoda doar pentru rezultate, nu cu ganduri ascunse, are stima mea.
Numai si aici, din pacate, sunt cei care practica hipnoza pe oameni, tocmai cu scopil de a-i manipula. E ca si preoti. Cei care fac asta din chemare, si cei care o fac cu alte sopuri decat imbunatatirea starii clientului.

Aoleu, opriti-ma ca scriu romane....

[Decebal]

În prealabil postat de cezar_ioan

În fine, trebuie să adaug şi o opinie personală pe care mulţi nu o vor accepta, probabil: în ţările apusene, psihologia (mai întâi prin disciplinele de origine, de orientare psihanalitică) a dat tonul acestor confuzii (Freud era ateu într-o lume catolică, iar Jung fiu al unui pastor protestant) iar Biserica i-a ţinut isonul. Cred că este o limită serioasă a B.C. şi a B.P modul în care a propulsat psihologia, oarecum pe aceeaşi treaptă sau, în imediată tangenţă, cu Biserica. Au ajuns chiar să gândească, culmea aberaţiei, că psihoterapia e o etapă indispensabilă (o condiţie necesară) a înduhovnicirii şi mântuirii omului.

Nu ştiu exact dacă aşa stau lucrurile, nu am informaţii, însă personal cred că este posibil ca să fie în general cazul oamenilor bolnavi psihic. Cred că este destul de normal ca oamenii bolnavi psihic (mai depinde probabil şi de afecţiune) înainte să îşi vadă de mântuire, să îşi vadă, să se caute să se vindece, pe cât posibil, de boala psihică în prealabil. Şi de abia după aceea, sau cumva concomitent cu acest proces să intre în lucruri mai grele, mai serioase, precum mântuirea spiritului. Însă probabil că depinde şi de afecţiunea psihică şi de gravitatea în care afectează psihicul omului. Însă în general oamenii bolnavi psihic au dificultăţi cu lucruri mai simple decât mântuirea, prin urmare este destul de problematică înţelegerea fenomenului mântuirii, când cu unele mai simplu de înţeles şi de făcut nu se (prea) descurcă.

[Marcel_Ionut]

Eu cred ca este buna psihologia, dar pana intr-un punct. Am citit vreo cateva, insa 2 carti m-au ajutat foarte mult: Labirintul codependentei si Plecarea de acasa. M-au ajutat sa constientizez unele lucruri, unele neputinte etc

[Parascheva16]

Depinde ce se intelege prin psihologie. Aici ma refer mai ales la psihologia moderna care se ocupa cu sexualitatea si relatiile dintre oameni. E putin paralela cu Biserica.

Daca insa stii un psiholog bun, crestin-ortodox, si ai o problema, poti apela la el. Dar in acelasi timp sa te consulti si cu duhovnicul.

Nu as pune psihologia mai presus de Biserica. Psihologia este o stiinta umana si are limitele ei ca toate stiintele. Biserica e Trupul Domnului Iisus Hristos, iar invatatura Ei este Relevata.
**
Un psiholog,, care e si profesor universitar, a tinut o conferinta despre psihologie si religie. Poate intereseaza pe cineva.
(Partea I)
http://www.youtube.com/watch?v=OW4yw3w611w

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Parascheva16

Depinde ce se intelege prin psihologie. Aici ma refer mai ales la psihologia moderna care se ocupa cu sexualitatea si relatiile dintre oameni. E putin paralela cu Biserica.

Daca insa stii un psiholog bun, crestin-ortodox, si ai o problema, poti apela la el. Dar in acelasi timp sa te consulti si cu duhovnicul.

Nu as pune psihologia mai presus de Biserica. Psihologia este o stiinta umana si are limitele ei ca toate stiintele. Biserica e Trupul Domnului Iisus Hristos, iar invatatura Ei este Relevata.
**
Un psiholog,, care e si profesor universitar, a tinut o conferinta despre psihologie si religie. Poate intereseaza pe cineva.
(Partea I)
http://www.youtube.com/watch?v=OW4yw3w611w

1. "Psihologia modernă se ocupă cu sexualitatea şi relaţiile dintre oameni." - Parascheva, de unde ai scos minunăţia asta? Cine te-a învăţat? Ai descoperit singură? Unde? Cum? În ce baze concrete? Ai vreo referinţă certă? Cărţi-tratate-compendii? Pe ce te bazezi când faci afirmaţia?
Parascheva, dacă psihologia modernă se ocupă cu sexualitatea, spune-mi te rog: cu ce se mai ocupă sexologia? Mai este vreo distincţie între psiholog şi sexolog? Care?

Pe de altă parte, sexualitatea nu face parte, oare, din sfera relaţiilor dintre oameni? (în propoziţia ta le-ai pus separat, distinct)
Sexualitatea este în afara relaţiilor interumane???
(În cazul ăsta te referi probabil la sexul cu animale, la masturbaţie, la vibrator... Păcat! Dumnezeu a lăsat ca oamenii să se împerecheze cu oameni, mai exact bărbatul cu femeia, în cadrul relaţiilor interpersonale bazate pe afecţiune reciprocă, pe iubire.)

2. "Dacă ştii un psiholog bun, creştin ortodox" - De unde ştii că e bun? Iar dacă nu e creştin ortodox, înseamnă că nu e "bun"? Şi ce crezi, eu care sunt creştin ortodox, sunt un psiholog bun?....
Parascheva, m-aş bucura să nu mai scrii fără chibzuinţă (şi minimă informare) prealabilă. E păcat de timpul dăruit nouă de Bunul Dumnezeu... De ce să-l risipim cu uşurătate?

3. Multă bucurie mi-ai făcut cu linkul către Adrian Opre. Îl voi viziona cât de curînd şi sper că va fi o mângâiere. Mulţumesc frumos, Parascheva!


P.S. Aş fi fost foarte mulţumit să întrebi, pur şi simplu: "Cu ce, oare, se ocupă psihologia modernă?" Ar fi fost o întrebare foarte bună, folositoare şi, încă, smerită. Adică în acord cu realitatea limitelor personale (nu le ştie nimeni pe toate şi nici nu e nevoie; putem colabora cu semenii, dacă ne dăm seama că nu suntem omnipotenţi şi omniştienţi).
E decisiv să pornim mereu de la recunoaştera ignoranţei noastre, parţiale sau totale. Astfel avem o şansă să creştem, să cunoaştem şi să convieţuim. Cu vremea şi cu munca stăruitoare şi inteligent condusă putem deveni chiar experţi în domeniul pe care, iniţial, nu îl cunoşteam deloc. Iar dacă e vorba de cunoaştere duhovnicească, putem deveni, cu harul Domnului, pur şi simplu sfinţi.
Altminteri, nu doar că batem pasul pe loc, dar ne mai şi umplem de microbi sufleteşti (aroganţă, părere de sine, închipuiri varii, etc.) şi răspândim în jurul nostru minciuni şi prostii. Să nu fie!