Despre puterea disciplinara

[strajeru]

Atât noi cât şi sectarii susţinem deopotrivă, că dreptul şi puterea disciplinară asupra credincioşilor, pentru diferite abateri, le are Biserica. Sectarii însă prin cuvântul «Biserică», înţeleg comunitatea credincioşilor, pe când noi, ortodocşii, înţelegem că puterea disciplinară o are numai ierarhia superioară a Bisericii, deoarece ştim precis că Hristos, Mântuitorul nostru, numai apostolilor le-a dat puterea de «a lega şi a dezlega» sau, în general, «toată puterea» (Matei 16, 18–19; 18, 18; 28, 18–19) şi, de asemenea, cunoaştem că, după învierea Sa ...a suflat asupra lor (a ucenicilor Săi) şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22–23).
Sectarul: Cu toate acestea, când Mântuitorul, vorbind despre pedepsele disciplinare, zice: ...spune-l Bisericii (Matei 18, 15–17), înţelege: «spune-l comunităţii», şi nicidecum «spune-l conducătorilor» (episcopilor), căci despre ei nu este vorba nicidecum. Cuvântul Biserică înseamnă totdeauna comunitatea credincioşilor. Despre pedepse, de asemenea, a vorbit limpede: prima – este mustrarea între patru ochi; a doua – este mustrarea în faţa a doi sau trei martori; a treia – este mustrarea în faţa întregii comunităţi; iar a patra – scoaterea din sânul comunităţii.
Preotul: Cuvântul Biserică nu poate însemna numai adunarea credincioşilor, deoarece numai apostolilor li s-a dat puterea să facă uz de puterea disciplinară în Biserică. «Biserica» despre care este vorba la Matei (18, 17), are acelaşi înţeles ca şi în cazul nelegiuitului din Corint, unde nu comunitatea ia hotărârea excomunicării lui, ci Apostolul Pavel, după cum arată textul: Ci eu, deşi departe cu trupul, însă de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi cum aş fi de faţă, pe cel ce a făcut una ca aceasta: în numele Domnului nostru Iisus Hristos, adunându-vă voi şi cu duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, să daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus (I Cor. 5, 3–5). Iar mai departe: Scoateţi afară dintre voi pe cel rău (I Cor. 5, 13). Aşadar Pavel este cel ce a judecat, iar rodul adunării a fost numai de a executa hotărârea apostolului, adică de a smulge pe cel viclean din mijlocul lor. De asemenea, tot aşa s-a procedat când au iertat pe acel nelegiuit şi l-au reprimit în comunitatea credincioşilor (vezi II Cor. 2, 5–10). Iar ceva mai jos, Apostolul Pavel scrie aceloraşi: Gata suntem să pedepsim orice neascultare, atunci când supunerea voastră va fi deplină (II Cor. 10, 6).
Deci cine are dreptul de a pedepsi? Cel ce are dreptul de a se pronunţa în materie disciplinară este episcopul locului. Mai este oare cu putinţă ca în urma analizării acestor exemple să se mai facă obiecţia că nu apostolul, ci comunitatea deţine acest drept? Şi tesalonicenilor le scrie în acelaşi înţeles: «Dacă vreunul nu ascultă de cuvântul nostru din epistola aceasta, pe acela să-l însemnaţi şi să nu mai aveţi cu el nici un fel de amestec, ca să-i fie ruşine» (II Tes. 3, 14). Tot Apostolul Pavel a făcut uz de această putere în cazul excomunicării lui Imeneu şi Alexandru, despre care îi scrie lui Timotei: ...i-am dat satanei, ca să se înveţe să nu hulească (I Tim. 1, 19–20).
Aşadar, ţine minte, omule, că apostolii au avut putere disciplinară în Biserică, iar nu comunitatea şi că de la apostoli această putere a trecut asupra urmaşilor lor, episcopi şi preoţi; apostolii au instituit pe alţi apostoli, aşa cum au fost Timotei în Efes şi Tit în Creta. Iar lui Timotei, marele Pavel îi scrie: Pâră împotriva preotului să nu primeşti, decât din gura a doi sau trei martori. Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi, ca şi ceilalţi să aibă teamă (I Tim. 5, 19–20). Aşadar Timotei avea dreptul şi puterea de a aplica pedepse disciplinare chiar şi preoţilor.