Iar a inceput...

[brandusa82]

În prealabil postat de adrian010155

Cand mama ta va intelege sa-si stapaneasca gura, lucrurile se vor calma. Gura femeii prapadeste linistea familiei. Datoare este femeia sa-si asculte barbatul. Cand femeia incalca aceasta regula, lasata de la Dumnezeu, praful si pulberea se alege de familie. Cu sau fara voia femeii, barbatul este capul familiei si trebuie ascultat si respectat ca atare. Cand veti intelege lucrul acesta Dumnezeu va va darui liniste.

Te sfatuiesc calduros sa studiezi ce spune Teologia despre teama si supunerea fata de barbat,poate sa citesti si ce spune Parintele Porfirie si Parintele Paisie.Si sa lasi atitudinea asta de o parte,pt ca nu gura femeii prapadeste linistea familiei ci uneori,lenea si nesimtirea si pumnii barbatului o prapadesc.

[caliyo]

Si eu am trecut prin aceeasi situatie, si eu am ezitat mult pana sa plec din casa parinteasca pt. ca o duceam rau cu banii, dar iti spun sincer ca in momentul in care am plecat , am simtit o mare usurare si mi s-a schimbat viata in bine. A trai intr-o atmosfera de ura, cearta non-stop te distruge sufleteste si trupeste. Cand oamenii ajung sa se urasca, sa nu se mai suporte, nu mai e loc de bine. Gandeste-te daca merita sa iti distrugi si tu viata alaturi de parintii tai. De rugat , sa stii ca poti sa te rogi pt. ei si daca nu mai stai cu ei. Din experienta mea si din ce am vazut in jur, la prieteni, viata lor ( dar uneori si a parintilor) , s-a schimbat in bine dupa ce au plecat din casa parintilor si si-au facut viata lor, familia lor. Speranta asta ca va fi bine stand pe loc e doar o amagire care in timp te erodeaza sufleteste si iti lasa rani adanci in suflet.

[MariS_]

Draga alexaa,
ceea ce lipseste la parintii tai nu e numai iubirea ci si spiritul de jertfa.
daca spui ca te poti intelege cu mama ta, mergeti impreuna la un duhovnic
ca sa stati de vorba cu el si sa va indrume cum sa procedati in continuare.
deci, macar cu unul din parinti sa se inceapa lucrarea de impacare.
dupa aceea, incet, incet tatal nemaiprimind contrareplica se va mai potoli si el.
iar tu castiga-i increderea si incet, incet convinge-l si pe el sa mearga la duhovnic.
ideea e ca de undeva trebuie inceput. si incepi cu partea mai intelegatoare.
pentru asta trebuie si tu sa dai exemplu de spirit de jertfa, nu numai sa le ceri lor.
nu trebuie sa intervii in certurile lor ca sa iei partea unuia.
tu roaga-te, nu conteaza cum, dar roaga-te. daca rugaciunea are lacrimi, nu mai
conteaza cuvintele. stie bunul Dumnezeu ce ai nevoie.
Dumnezeu sa va ajute.
Har, smerenie si jertfa de sine.

[ionut stefan]

În prealabil postat de alexaa

O, Doamne, cred ca de data asta chiar nu mai pot! Stiu ca v-ati rugat pentru noi si a functionat foarte bine pentru o vreme. Dar raul nu vrea si nu vrea sa renunte. Din nou nu mai vad nici o scapare.
Iar se cearta urat si foarte des parintii mei. Imi vine sa plec, sa ma mut. Dar din nou ma gandesc ca daca plec, devine urat si din punct de vedere financiar pentru toti.
Nu reusesc deloc sa ii ajut. Pe tata tot timplul il deranjeaza ceva, iar mama nu mai suporta si ii raspunde aproape tot timpul dispretuitor, ceea ce zgandare orgoliul lui(care si-asa e pana la cer). Cand zice mama ceva, jumate din ce zice, pe el il scoate din sarite.
Inteleg ca nu mereu poate sa ne placa parerea pe care o au altii, dar ca sa iti iesi din fire de fiecare data pentru ca nu iti place ce parere are cineva, mie nu mi se pare normal. Ce ma scoate pe mine din sarite este cand tata incepe sa urle, "de disperare" zice el, zicand ca pleaca, ca mai bine ii tragea el pumni in gura la inceput mamei, ca acuma nu mai avea ea curajul sa deschida gura, ca eu sa n-am tupeul sa-l trag pe el la raspundere(l-am intrebat: "ea, ca sotie, n-are dreptul sa isi spuna o parere?" si si-a iesit din minti la chestia asta), ca el e barbat si e mai presus, etc, etc, etc.
Mama il ponteaza la tot ce spune, atunci cand se cearta. El zice ceva, ea arunca o replica foarte taioasa care pune paie pe foc.
Se vede bine treaba ca nici el nu o mai iubeste pe ea, nici ea nu il mai iubeste pe el, ca efectiv nu se mai suporta.
El nu-si vede decat dreptatea lui, iar ea...nu are cum sa vada decat dreptatea ei. Cum ar putea o femeie sa se simta cand barbatul ei ii spune ca el este mai presus si ca mai bine ii tragea pumni in gura de la inceput ca sa nu aiba curaj sa deschida gura? Cum se face ca ea sa il iubeasca si sa ii ierte astea, cand nu e prima data cand i le spune. Cum face ea sa uite si sa continue sa pregateasca masa cu iubire, sa aiba grija de toti in continuare, cand stie ca el asa gandeste, asa simte? Cum face sa se abtina in a-i rapunde lui taios, dupa ce el a zis asta? Cum face sa-i vorbeasca cu blandete vreodata de-atunci inainte?
Unde este iubirea in toate astea? Unde este respectul?
De se intampla asta? Nu si-au promis, ei si atatia altii, la altar, in fata Lui Dumnezeu, a familiei si a prietenilor, ca se vor iubi si vor avea grija unul de altul pana la sfarsit, ca se vor respecta unul pe celalalt?
Este oribil ce sa intampla. Nu stiu cum sa traiesc mai departe, cum sa accept ca viata asa e si ca oricat as plange, oricat as incerca sa ii impac, nu se poate schimba? Si in ce fel as putea sa ii spun eu mamei sa il ierte pentru ceea ce a zis, pentru modul in care a urlat la ea, cand lui nici nu-i pare rau, nici nu intentioneaza sa se comporte mai frumos in viitor? Ce sa-i spun eu tatalui meu, cand in clipa in care spun ca a gresit ceva(de exemplu, modul in care urla si ceea ce a spus, brutalitatea cuvintelor sale), urla direct si la mine, iesindu-si din minti pentru ca sunt atat de disperata incat am fost in stare sa il afrunt?
El se simte singur in tot razboiul asta...si este. Pentru ca as vrea sa ii spun ca ea ii raspunde asa de taios pentru ca el ii vorbeste brutal si se comporta prepotent. Dar intr-o cearta, nici unul nu poate sa accepte ca este vina sa.
Mama accepta, totusi, cand ii spun ca nu face bine sa arunce replici taioase la tot ceea ce ii zice el. Dar ea nu mai are speranta. Ca stie ca mereu asa face. O vreme certurile sunt mai domoale, se calmeaza mai repede. Si pe urma iar vine nebunia, razboiul, cand cred ca totul se termina acolo.
Dar de data asta...
Nu stiu...nu mai suport, imi influenteaza serviciul, pentru ca il loc sa lucrez, plang si imi pierd o gramada de vreme pana imi revin.
Ar fi trebuit sa plec de mult de acasa, dar situatia e de asa natura ca daca plec, e mai rau. Trebuie sa mai stau si sa mai indur cel putin un an, daca nu mai mult. Dar asa-mi vine sa-mi iau campii...si nu numai mie, si lor. Ce v-am mai impuiat capul, imi pare rau! Eu inca mai sper, dar tot la Dumnezeu, ca noi...

ROAGA-TE ROAGA-TE ROAGA-TE aurul se incearca in foc iar omul in necazuri trebuie sa treceti peste aceste incercari