Raspunsuri duhovnicesti +

[Inna3003]

În prealabil postat de Demetrius

Cristos a înviat!Nu ați fost despărțiți definitiv.
Eu spun că, urmare a rugăciunilor dvs, în curând băiețelul va reveni, printr-o altă naștere, în brațele dvs și nu veți mai fi despărțiți.

As vrea din suflet sa vina iarasi printr-o alta nastere. De cand a murit ma rog la Dumnezeu sa mi-l trimita inapoi sa imi pot implini dorinta de a-i fi mama sa ii arat dragostea mea, sa pot sa ii spun cat il iubesc, sa il tin in brate, sa il cresc si sa fiu langa el. Mie si sotului meu ne-a ramas mare gol in suflet. Acest gol l-am simtit foarte puternic cand am realizat ca am plecat de acasa trei si ne-am intors acasa doar noi doi, cand am vazut ca am pregatit camera copilului si noi ne-am intors acasa fara copilasul nostru. Ii multumesc lui Dumnezeu ca eu si sotul meu suntem uniti si ne iubim foarte mult si cand suntem amandoi ne reechilibram reciproc.

[AlinB]

Se pare ca asa se practica in toate maternitatile, noaptea sunt sedati pe de o parte ca sa se poata odihni mamele si pe de alta parte, probabil, sa aiba si ei mai putina bataie de cap.

A mai fost un scandal in legatura cu asta la maternitatea de stat din Iasi, dar se pare ca se practica in mod curent.

Se vede limpede pentru ca in maternitate nu se da masa de noapte (3-4AM) dar cum ajungi acasa cu el copilasul se trezeste la ore din astea si incepe sa tzipe desi acolo nu era cazul.

Nu aveti nevoie de nici un sfat, nici o incurajare..aveti deja mai mult decat va poate oferi cineva de aici.

Dumnezeu sa va ajute cu urmatorul copilas si sa va dea tot ce aveti nevoie pentru mantuire.
Si dincolo.. va veti intalni si cu cel care l-ati pierdut in viata asta, dar numai in viata asta.

[AlinB]

În prealabil postat de Inna3003

As vrea sa va intreb ceva care ne-a pus pe ganduri si nu gasim nicio explicatie logica. Cand m-am intors de la spital, peste noapte , cineva a aruncat in fata portii noastre, exact in usa o oglinda destul de mare sparta in multe bucati mici parca pisate cu ciocanul. Cand a iesit sotul meu de dimineata era sa calce in ele .A aruncat cu aghiasma peste cioburi cum ne-a sfatuit duhovnicul nostru sa facem . Cu o zi inainte sa nasc, cineva ne-a spart oglinda de la masina ,dar nu am dat importanta.De cand a gasit sotul meu cioburile in fata casei ne intrebam cine ar fi putut sa arunce atatea cioburi si ce trebuia sa facem cu ele .Sotul meu le-a dat mai in strada si le-a maturat ploaia dar inca mai sunt cateva. I-a fost frica sa le adune si sa le puna in tomberonul din curte.

Ignorati pur si simplu.
Nu e cazul sa deveniti superstitiosi, indiferent de ce spun/fac/cred altii.

[cristiboss56]

Superstiţiile reprezintă unul din cele mai des întâlnite tipuri de credinţe populare cu care s-au obişnuit poporul nostru. Chiar dacă majoritatea creştinilor frecventează astăzi slujbele Bisericii, se roagă zilnic acasă, aprinzând lumânări în faţa sfintelor icoane, în acelaşi timp foarte mulţi cred şi în unele „semne" care le-ar prevesti ghinioane sau succese şi care nu au nimic comun cu credinţa creştină.Poporul nostru adeseori creştin numai cu numele s-a obişnuit să „încreştineze" tot felul de obiceiuri şi tradiţii care sunt total străine credinţei creştin-ortodoxe Nu-i deajuns că săvârşim păcate peste păcate, dar le mai şi „încreştinăm". Beţivul zice: „nu-i păcat să bei vin că-i sângele Domnului". Cel stăpânit de păcatul lacomiei zice: „nu-i păcat să mănânci miecurea şi vinerea carne... că nu ce intră în gură spurcă pe om, ci, ce iese din gură". Fumătorul zice: nu-i păcat să fumezi, că nu scrie nicăieri că-i păcat...".
Uite-aşa facem din patimi şi din obiceiuri păcătoase tradiţii populare care nu sunt deloc creştine. Desfrânatul zice: „de ce-i păcat să desfrânezi?.., doar aşa a lăsat Dumnezeu...".

Mai sunt şi unii care zic: „aşa-i că nu-i păcat să curveşti? Eu ştiu că-i păcat să preacurveşti, da să curveşti nu-i păcat, aşa-i?". Aceştia nu ştiu că-i nici măcar cu gândul nu-i permis să păcătuim, căci Însuşi Hristos spune: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu săvârşeşti adulter". Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui" (Matei 5, 27-28).
Necunoscund deloc învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, astfel de oameni se aseamănă cu vrăjmaşii din pilda semănătorului, seamănând neghină (Matei 13, 25) în inimile creştinilor slabi şi împiedicându-i să urmeze calea cea adevărată a mântuirii (Matei 13, 24).
Cum să nu vină peste poporul nostru necazuri şi suferinţe, dacă noi nu numai că nu cunoaştem învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, dar o mai şi schimonosim. Facem din Evanghelia lui Hristos o „evanghelie după placul nostru" atrăgându-ne asupra noastră anatema1 Bisericii (Galateni 1, 9).
Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul superstiţiilor. Prezenţa supestiţiilor în viaţa de zi cu zi a creştinilor este un semn că ei nu-îşi cunosc deloc credinţa strămoşească. Şi aceasta se poate observa foarte uşor de preot atunci când oficiază Taina Sfântului Botez. Un părinte mai în vârstă îmi spunea că aproape de fiecare dată Crezul sau Simbolul Credinţei pe care ar trebui să-l rostească naşii copilului, mărturisind astfel pentru el credinţa în Preasfânta Treime, îl rosteşte el sau cântăreţul de la strană.
Mamele şi bunicuţele noastre în loc să-l înveţe pe copil să-şi facă cruce corect, să ştie rugăciunea „Tatăl nostru", Simbolul Credinţei sau Crezul şi cât mai multe rugăciuni, îl învaţă să creadă în tot felul de superstiţii. „Mama mea, zice bunicuţa, m-a învăţat că „dacă nu-i merge copilului la şcoală, să-i legăm un fir de aţă roşie ca să nu se deoache".
De fiecare dată când copilul grăbindu-se să ajungă la timp la şcoală îşi aminteşte că a uitat să-şi ia un caiet sau căciula, aude din gura mamei sau a bunicuţei: „nu te întoarce înapoi că n-o să-ţi meargă! Lasă că ţi-o aduc eu numai să nu te întorci înapoi!".
Sau dacă se piaptănă cineva din familie marţi, aceeaşi bunicuţă nu întârzie să spună: nu te pieptăna azi că te pieptăni spre sfadă. Sau unii zic că nu-i bine să ştergi masa cu mâna goală ca va fi ceartă. Astfel de bătrâne lipsite de credinţa cea adevărată tulbură şi liniştea mirilor, când le spun că acel soţ va muri mai repede la care lumânarea va arde mai repede la cununie, de parcă ar hotărâ lumânarile mirilor soarta lor.
Vedeţi cum ajunge prin viclenia diavolului lumânarea din ofrandă adusă lui Dumnezeu, instrument al diavolului? Vedeţi cum ajung bunicuţele slugi ale întunericului, invocatoare ale blestemului lui Dumnezeu asupra urmăşilor săi?
Mai există şi unii care cred că dacă vor întâlni un mort pe stradă şi vor trece înaintea lui, sau îi vor tăia calea vor păţi şi ei ceva rău, ceva de moarte. Această superstiţie este cunoscută şi în cazul în care drumul mirilor spre Biserică este tăiat de un mort. Câte gânduri nu-şi fac mirii? Oare ce-o să fie? Oare ce semn mai este şi acesta? – se întreabă ei. Iar eu îi întreb: Oare unde este credinţa ta? În loc să zici un „Dumnezeu să-l ierte", tu-l tratezi pe cel mort ca pe un obiect de superstiţie.
Şi ce să facem ca să nu mai întâlnim procesiuni de înmormântare pe stradă? Să înconjurăm cinci - şase străzi ca să nu trecem pe lângă el?
Creştineşte ar fi corect să procedăm aşa: să spunem în gând o scurtă rugăciune pentru cel adormit şi să cerem în continuare mila lui Dumnezeu pentru a încheia cu bine taina Sfintei Cununii. A fi creştin în astfel de situaţii înseamnă a-ţi face o cruce, a te ruga o clipă pentru cel adormit chiar dacă mergi să te cununi, iar după aceasta mergi cu pace şi urmează-ţi drumul pe care ţi l-ai propus să-l faci cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar a înconjura strada pe care trece mortul, sau a crede că acesta trebuie să fie un semn sunt lucruri total străine credinţei ortodoxe. Nicăieri în Sf. Scriptură şi în Sfânta Tradiţie nu spune că astfel de semne sunt semne de la Dumnezeu. Astfel de întâmplări nu pot fi catalogate decât ca nişte întâmplări reale şi uneori inevitabile în zilele noastre (despre aceasta vor vorbi într-un artucol aparte).
Şi acum să vedem care este definiţia ştiinţifică a superstiţiei şi care este etimologia acestui cuvânt? De unde a apărut astfel de credinţe în sufletul poporului nostru şi ce spune Biserica despre ele?
I. Superstiţiile. Definiţie şi etimologie.
Supertiţiile sunt nişte prejudecăţi care ar decurge din credinţa în spirite bune şi rele, în farmece şi vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice (adică fixate de destin) sau în alte rămăşiţe ale animismului2 şi ale magiei; Din fr. superstition, lat. Superstitio.3
În ceea ce priveşte etimologia cuvântului „superstiţie", acesta vine de la latinescul "superstitio" care înseamnă „a sta deasupra", „a supravieţui" sau „a fi martor" (aceştia erau la romani ostaşii care rămâneau în viaţă în urma unei lupte, fapt pentru care erau numiţi „superstitiani", pentru că se considera că erau deasupra morţilor).
Cuvântul «superstitio» (de la „super" – peste, deasupra, şi „sisto" — a şedea peste ceva) şi «superstes» (de la supersto — a şedea deasupra unui lucru) din punct de vedere semantic sunt foarte apropiate: primul evoluează de la semnificaţia de „cinste câştigată de cineva" la «superstiţie» în sensul pe care îl are astăzi acest cuvânt, al doilea („supersto") înseamnă «cel care rămâne, este nemuritor», şi care mai târziu va avea sensul de «martor», «cel care asistă».4
Dacă vom analiza cuvântul „superstitio" ţinând cont de sensul pe care-l are astăzi cuvântul „superstiţie" vom putea să înţelegem mai uşor că al doilea cuvânt are într-adevăr un înţeles necreştin.
În limba rusă cuvântul superstiţie se traduce prin „суеверие", de la „суе" (înzădar, fără folos, în deşert), şi „верие" (credinţă), şi înseamnă credinţă greşită, deşartă, falsă, inutilă.5 Probabil cuvântul „sueverie" a apărut în vocabularul rus în timpul în care ruşii fuseseră deja încreştinaţi, lucru de care ne putem da seama din etimologia lui şi semnificaţia lui.
Originea superstiţiilor. Superstiţiile au apărut pentru prima dată în sânul religiilor păgâne. Apariţia superstiţiilor în lumea păgână se explică prin faptul că păgânii obişnuiau să căute răspunsul zeilor la întrebările ce-i frământau prin observarea semnelor din lumea exterioară. Aceştia credeau că vor primi răspuns la litaniile7 lor prin observarea semnelor din natură, prin anumite semne exterioare din viaţa de zi cu zi. Mai mulţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii mărturisesc acest lucru (dar despre aceasta vom vorbi în unul din articolele următoare).

[cristiboss56]

II. Poziţia Bisericii faţă de superstiţii.
Încă din primele secole ale creştinismului Biserica prin glasul Sfinţilor Părinţi a condamnat superstiţiile ca pe nişte credinţe şi practici păgâne înşelătoare care-l îndepărtează pe om de Dumnezeu, de adevăr şi de mântuire. Părinţii celui de-a VI-lea sinod ecumenic (680-681) de la Constantinopol ne învaţă că:
„Suprestiţiile sunt credinţe şi practici greşite moştenite din lumea păgână care necunoscând adevărul lui Dumnezeu şi nici adevărurile ştiinţelor naturii şi ale vieţii au rătăcit pe oameni întru neştiinţa lor. Orice fel de credinţe deşarte şi superstiţioase se canonisesc de Biserica ca şi vrăjitoria (VI 61, 65)".
Exemple de superstiţii: „nu este bine să te întorci înapoi; nu este bine să mături prin casă seara că-ţi mături norocul din casă. Nu este bine să dai foc cu împrumut. Nu este bine să coşi vinerea. Sau „este bine să se pună potcoave de cai la uşa prăvăliei pentru a aduce noroc şi mulţi bani"; „este bine să arunci cu mac în locul unde îţi vânzi marfa pentru că astfel îţi vei atrage mai mulţi cumpărători şi vei avea venit mai mare". „Nu este bine să laşi cheile pe masa pe care mănânci că va fi ceartă".
Unii poartă în portofel o monedă care aduce noroc şi bani, alţii diferite obiecte care, zic ei, „scapă" din necaz" cum este talismanul. Alţii cred că dacă vor tăia drumul preotului vor avea succes în toate, alţii cred în ceasuri bune şi ceasuri rele (sunt foarte cunoscute expresiile „a fost într-un ceas rău", „să fie într-un ceas bun"), ş.a. Foarte răspândită este superstiţia potrivit căreia, dacă va cădea jos cuţitul de pe masă va veni în ospeţie un bărbat, iar dacă va cădea o furculiţă va veni o femeie.
În realitate există mult mai multe superstiţii decât cele amintite mai sus. Am putea chiar să le clasificăm după momentele pe care le parcurge fiecare om în viaţă. Există superstiţii la naşterea copilului, există superstiţii de cununie, superstiţii au şi oamenii de afaceri („nu se împrumută bani de luni", sau „nu se dă salariul de luni, ca să nu-l dai toată săptămâna", sau „nu trebuie să dezvălui nimănui nimic despre afacerea ta pentru că astfel vei avea eşec") ş.a.m.d.
Toate acestea sunt fapte care dau dovadă de necredinţă în Dumnezeu. Ba uniii îndrăznesc să ghicească cu cheia Bisericii, cu Psaltirea şi cu alte obiecte sfinte ca nişte speculanţi de cele sfinte şi necredincioşi: „aceştia cred că pot să bea paharul demonilor şi totodată şi paharul Domnului Iisus şi să ia parte şi a masa Domnului şi la masa dracilor" (I Corinteni 10, 21).8
Credinţa în superstiţii este echivalată de Biserica Ortodoxă cu păcatul vrăjitoriei sau a magiei. Aşa ne învaţă părinţii Sinodului al VI-lea ecumenic (canonul 61,65). Vrăjitoria ca şi superstiţia provoacă sufletului o boală duhovnicească asemenea cancerului. În cazul cancerului ştim cu toţi ca alimentele (mâncarea calitativă) nu-l pot salva pe om de această boală, chiar dacă îi menţin pentru un timp viaţa. Aşa se întâmplă şi în cazul cancerului sufletesc.
Din neştiinţă, omul care crede în superstiţii încearcă să-şi alimenteze sufletul cu rugăciune, dar această hrană este zădarnică pentru că sufletul său este uscat de superstiţii, de răul acestor credinţe şi în cele din urmă de hule împotriva lui Dumnezeu. El nu primeşte nici un folos din rugăciune pentru că fiinţa lui este bolnavă de necredinţă şi de superstiţie. Mulţi din astfel de oameni se roagă dar nu primesc ceea ce cer de la Dumnezeu, plâng dar nu află mângâiere pentru că ei se închină şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24; Luca 16, 13), adică diavolului.
Din această cauză Biserica a rânduit ca, rana provocată sufletului de păcatul credinţei în superstiţii să primească acelaşi tratament ca şi cea provocată de păcatul vrăjitoriei. Pentru a arăta cât de grav este păcatul vrăjitoriei şi al credinţei în superstiţii Părinţii Sfintei noastre Biserici au rânduit următorul canon:
„... Celor ce se îndeletnicesc cu vrăjitoria sau farmecele, se scurtează cu trei ani canonul de pocăinţă (de cinci ani), dacă se silesc să postească zilnic cât mai mult timp şi dacă gustă hrană uscată de post după ceasul ceasul al noulea şi să trăiască în cea mai desăvârşită evlavie, şi să facă şi câte 250 de metanii, atingând pământul cu fruntea. Tot aşa se canonisesc şi femeile care fac amulete (talismane) şi se îndeletnicesc cu ghicirea norocului" I. Post. 22 (P. 32).
„Cei ce se duc la vrăjitori, sau la aşa numiţii sutaşi precum şi la alţii asemenea, spre a învăţa de la ei ceea ce ar voi să li se descopere, să cadă sub canonul opririi de şase ani de la Sfânta Împărtăşanie, potrivit cu cele hotărâte de Părinţi în privinţele lor. Sub aceeaşi pedeapsă trebuie să cadă însă, şi cei ce poartă urşi sau alte animale ca să joace, înşelând pe cei mai neştiutori şi prezicând norocul, soarta sau spiţa neamului, şi multe vorbe ca acestea, cum flecăresc cei rătăciţi, precum şi cei ce spun că alungă norii, vrăjitorii, prezicătorii şi fermecătorii.
Însă dacă vor rămâne în acestea şi nu se vor schimba sau feri de asemenea îndeletniciri ruinătoare şi păgâneşti, hotărâm să se îndepărteze cu totul de la Biserică precum poruncesc sfintele canoane: „Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul" – cum spune apostolul – sau ce potrivire este între biserica lui Dumnezeu şi idoli, sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul, sau ce înţelegere poate fi între Hristos şi Beliar" I Corinteni 6, 15 (Sinodul VI ecumenic, canonul 61).

preluat de pe www.eph.md

[Inna3003]

Va multumesc pt sfaturi. Aveti dreptate.Nici eu nu cred in superstitii ,dar ne-au tot spus multe persoane din jurul nostru despre ele. M-a durut cand mama mea a fost acuzata de unele persoane ca a cumparat hainute , patut si tot ce avea nevoie copilul inainte sa il nasc. Mi se pare normal sa te pregatesti cand astepti copilul si ti-l doresti. Mai demult , inainte cu mult timp sa ma casatoresc am primit cadou inainte sa plec la studii in Franta ,niste lucruri foarte ciudate intr-o punga si anume doua papioate( alb si negru) deja cu ace in ele, cu ata in ac si cu noduri facute la ata, doua lacate care erau prinse si blocate unul de celalalt cu cheitele in lacate, o bucata de vata, un paracetamol( doar patru comprimate dintr-o folie) si doua ate innodate pe care insista sa le prind la geamantane sa nu le pierd. Le-am aruncat imediat si multa lume mi-a zis atunci ca baiatul acela voia sa imi faca vraji sa ma lege de el. Ca o fi fost adevarat sau nu ,numai Dumnezeu stie.Duhovnicul meu mi-a zis ca trebuie sa am credinta in Dumnezeu mai puternica decat orice incercare de a-mi face cineva rau si ca trebuie sa ma rog in continuare ca Dumnezeu ma aude si ma va pazi mereu de lucrurile rele.

[Inna3003]

As vrea sa va mai intreb cateva lucruri pentru ca nu stiu ce sa fac:
1. Fiind inca lauza am voie sa merg la cimitir si sa ii tamai mormantul?( am citita molifta de 8 zile)
2. Am voie sa scriu pe acatist George prunc sau George nebotezat ?
3. La 6 saptamani putem sa ii facem o coliva pe care sa o citeasca in biserica sau la mormant? ( la 3 saptamani i-am facut o coliva pt copil si a citit preotul la mormant pentru bunicul meu care se odihneste langa copil si a zis ca nu poate sa faca slujba pentru copil ,fiind nebotezat ci numai pentru bunic si a pomenit si pentru neamul lui cel adormit fiind inclus astfel si copilul)
4. Trebuie sa port doliu eu si sotul meu?
5. Avem voie sa botezam sau sa cununam pana la 1 an? Avem doua viitoare finute care tb sa vina pe lume si pe care dorim sa le botezam si niste prieteni cu care vorbisem inainte de incident sa ii cununam.
6. Trebuie sa dam de pomana toate lucrurile pe care i le-a cumparat mama mea ? Nici nu stiu exact ce i-a cumparat. Stiu doar ca sunt foarte foarte multe hainute, doua patuturi, carucior, jucarii , cadita ...Sau putem sa dam de pomana doar o parte din lucruri( adica hainute) ? Noi nu am cumparat nimic pt ca sotul meu si mama lui nu au vrut sa cumpere inainte de a se naste (referitor la superstitii) si a cumparat doar mama mea tot ce ne trebuia.

În prealabil postat de cristiboss56

Superstiţiile reprezintă unul din cele mai des întâlnite tipuri de credinţe populare cu care s-au obişnuit poporul nostru. Chiar dacă majoritatea creştinilor frecventează astăzi slujbele Bisericii, se roagă zilnic acasă, aprinzând lumânări în faţa sfintelor icoane, în acelaşi timp foarte mulţi cred şi în unele „semne" care le-ar prevesti ghinioane sau succese şi care nu au nimic comun cu credinţa creştină.Poporul nostru adeseori creştin numai cu numele s-a obişnuit să „încreştineze" tot felul de obiceiuri şi tradiţii care sunt total străine credinţei creştin-ortodoxe Nu-i deajuns că săvârşim păcate peste păcate, dar le mai şi „încreştinăm". Beţivul zice: „nu-i păcat să bei vin că-i sângele Domnului". Cel stăpânit de păcatul lacomiei zice: „nu-i păcat să mănânci miecurea şi vinerea carne... că nu ce intră în gură spurcă pe om, ci, ce iese din gură". Fumătorul zice: nu-i păcat să fumezi, că nu scrie nicăieri că-i păcat...".
Uite-aşa facem din patimi şi din obiceiuri păcătoase tradiţii populare care nu sunt deloc creştine. Desfrânatul zice: „de ce-i păcat să desfrânezi?.., doar aşa a lăsat Dumnezeu...".

Mai sunt şi unii care zic: „aşa-i că nu-i păcat să curveşti? Eu ştiu că-i păcat să preacurveşti, da să curveşti nu-i păcat, aşa-i?". Aceştia nu ştiu că-i nici măcar cu gândul nu-i permis să păcătuim, căci Însuşi Hristos spune: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu săvârşeşti adulter". Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui" (Matei 5, 27-28).
Necunoscund deloc învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, astfel de oameni se aseamănă cu vrăjmaşii din pilda semănătorului, seamănând neghină (Matei 13, 25) în inimile creştinilor slabi şi împiedicându-i să urmeze calea cea adevărată a mântuirii (Matei 13, 24).
Cum să nu vină peste poporul nostru necazuri şi suferinţe, dacă noi nu numai că nu cunoaştem învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, dar o mai şi schimonosim. Facem din Evanghelia lui Hristos o „evanghelie după placul nostru" atrăgându-ne asupra noastră anatema1 Bisericii (Galateni 1, 9).
Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul superstiţiilor. Prezenţa supestiţiilor în viaţa de zi cu zi a creştinilor este un semn că ei nu-îşi cunosc deloc credinţa strămoşească. Şi aceasta se poate observa foarte uşor de preot atunci când oficiază Taina Sfântului Botez. Un părinte mai în vârstă îmi spunea că aproape de fiecare dată Crezul sau Simbolul Credinţei pe care ar trebui să-l rostească naşii copilului, mărturisind astfel pentru el credinţa în Preasfânta Treime, îl rosteşte el sau cântăreţul de la strană.
Mamele şi bunicuţele noastre în loc să-l înveţe pe copil să-şi facă cruce corect, să ştie rugăciunea „Tatăl nostru", Simbolul Credinţei sau Crezul şi cât mai multe rugăciuni, îl învaţă să creadă în tot felul de superstiţii. „Mama mea, zice bunicuţa, m-a învăţat că „dacă nu-i merge copilului la şcoală, să-i legăm un fir de aţă roşie ca să nu se deoache".
De fiecare dată când copilul grăbindu-se să ajungă la timp la şcoală îşi aminteşte că a uitat să-şi ia un caiet sau căciula, aude din gura mamei sau a bunicuţei: „nu te întoarce înapoi că n-o să-ţi meargă! Lasă că ţi-o aduc eu numai să nu te întorci înapoi!".
Sau dacă se piaptănă cineva din familie marţi, aceeaşi bunicuţă nu întârzie să spună: nu te pieptăna azi că te pieptăni spre sfadă. Sau unii zic că nu-i bine să ştergi masa cu mâna goală ca va fi ceartă. Astfel de bătrâne lipsite de credinţa cea adevărată tulbură şi liniştea mirilor, când le spun că acel soţ va muri mai repede la care lumânarea va arde mai repede la cununie, de parcă ar hotărâ lumânarile mirilor soarta lor.
Vedeţi cum ajunge prin viclenia diavolului lumânarea din ofrandă adusă lui Dumnezeu, instrument al diavolului? Vedeţi cum ajung bunicuţele slugi ale întunericului, invocatoare ale blestemului lui Dumnezeu asupra urmăşilor săi?
Mai există şi unii care cred că dacă vor întâlni un mort pe stradă şi vor trece înaintea lui, sau îi vor tăia calea vor păţi şi ei ceva rău, ceva de moarte. Această superstiţie este cunoscută şi în cazul în care drumul mirilor spre Biserică este tăiat de un mort. Câte gânduri nu-şi fac mirii? Oare ce-o să fie? Oare ce semn mai este şi acesta? – se întreabă ei. Iar eu îi întreb: Oare unde este credinţa ta? În loc să zici un „Dumnezeu să-l ierte", tu-l tratezi pe cel mort ca pe un obiect de superstiţie.
Şi ce să facem ca să nu mai întâlnim procesiuni de înmormântare pe stradă? Să înconjurăm cinci - şase străzi ca să nu trecem pe lângă el?
Creştineşte ar fi corect să procedăm aşa: să spunem în gând o scurtă rugăciune pentru cel adormit şi să cerem în continuare mila lui Dumnezeu pentru a încheia cu bine taina Sfintei Cununii. A fi creştin în astfel de situaţii înseamnă a-ţi face o cruce, a te ruga o clipă pentru cel adormit chiar dacă mergi să te cununi, iar după aceasta mergi cu pace şi urmează-ţi drumul pe care ţi l-ai propus să-l faci cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar a înconjura strada pe care trece mortul, sau a crede că acesta trebuie să fie un semn sunt lucruri total străine credinţei ortodoxe. Nicăieri în Sf. Scriptură şi în Sfânta Tradiţie nu spune că astfel de semne sunt semne de la Dumnezeu. Astfel de întâmplări nu pot fi catalogate decât ca nişte întâmplări reale şi uneori inevitabile în zilele noastre (despre aceasta vor vorbi într-un artucol aparte).
Şi acum să vedem care este definiţia ştiinţifică a superstiţiei şi care este etimologia acestui cuvânt? De unde a apărut astfel de credinţe în sufletul poporului nostru şi ce spune Biserica despre ele?
I. Superstiţiile. Definiţie şi etimologie.
Supertiţiile sunt nişte prejudecăţi care ar decurge din credinţa în spirite bune şi rele, în farmece şi vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice (adică fixate de destin) sau în alte rămăşiţe ale animismului2 şi ale magiei; Din fr. superstition, lat. Superstitio.3
În ceea ce priveşte etimologia cuvântului „superstiţie", acesta vine de la latinescul "superstitio" care înseamnă „a sta deasupra", „a supravieţui" sau „a fi martor" (aceştia erau la romani ostaşii care rămâneau în viaţă în urma unei lupte, fapt pentru care erau numiţi „superstitiani", pentru că se considera că erau deasupra morţilor).
Cuvântul «superstitio» (de la „super" – peste, deasupra, şi „sisto" — a şedea peste ceva) şi «superstes» (de la supersto — a şedea deasupra unui lucru) din punct de vedere semantic sunt foarte apropiate: primul evoluează de la semnificaţia de „cinste câştigată de cineva" la «superstiţie» în sensul pe care îl are astăzi acest cuvânt, al doilea („supersto") înseamnă «cel care rămâne, este nemuritor», şi care mai târziu va avea sensul de «martor», «cel care asistă».4
Dacă vom analiza cuvântul „superstitio" ţinând cont de sensul pe care-l are astăzi cuvântul „superstiţie" vom putea să înţelegem mai uşor că al doilea cuvânt are într-adevăr un înţeles necreştin.
În limba rusă cuvântul superstiţie se traduce prin „суеверие", de la „суе" (înzădar, fără folos, în deşert), şi „верие" (credinţă), şi înseamnă credinţă greşită, deşartă, falsă, inutilă.5 Probabil cuvântul „sueverie" a apărut în vocabularul rus în timpul în care ruşii fuseseră deja încreştinaţi, lucru de care ne putem da seama din etimologia lui şi semnificaţia lui.
Originea superstiţiilor. Superstiţiile au apărut pentru prima dată în sânul religiilor păgâne. Apariţia superstiţiilor în lumea păgână se explică prin faptul că păgânii obişnuiau să căute răspunsul zeilor la întrebările ce-i frământau prin observarea semnelor din lumea exterioară. Aceştia credeau că vor primi răspuns la litaniile7 lor prin observarea semnelor din natură, prin anumite semne exterioare din viaţa de zi cu zi. Mai mulţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii mărturisesc acest lucru (dar despre aceasta vom vorbi în unul din articolele următoare).

Folositoare explicatii! Multumim! Eu stiam/am observat ca superstitiile apar mai ales la persoanele necredincioase(ateii) care l-au inlocuit pe Dumnezeu cu aceste superstitii, sau la persoanele care se cred credincioase, sustin credinta in Dumnezeu, dar cred in acelasi timp si in superstitii tocmai pentru ca nu isi cunosc credinta indeajuns! Consider ca daca cineva crede in Dumnezeu nu are nevoie de aceste superstitii, numai daca ai credinta slaba poti crede asa ceva! Superstitiile sunt ramasite ale credintelor pagane pastrate in mentalul colectiv!

Dacă ţi-e ruşine să spui întregii omeniri că eşti creştin-ortodox şi român, atunci ce eşti? Eşti ca un dobitoc. S-a terminat.

- Părinte, a trimis o scrisoare cineva din ţară care e profesor la o facultate de Teologie şi vă roagă să-l sfătuiţi ca să ştie cum să procedeze. Pe de o parte, vede că în manualele din care trebuie să se predea se găsesc o mulţime de învăţături străine de Ortodoxie şi conştiinţa îl îndeamnă să nu le împărtăşească studenţilor. Pe de altă parte, mitropolitul locului îi dă ascultare să predea tot ce scrie acolo. Ce să facă? E o problemă destul de delicată pentru conştiinţa lui.

- Sigur, sigur. Vezi cum Bunul Dumnezeu îi luminează pe oameni ca el, care sunt datori să predea lecţiile după manualul acela? Dumnezeu îi luminează mintea că nu-i bun manualul.

Acum el trebuie să nu-şi calce conştiinţa, că luminarea asta nu-i de la dânsul, este de la Însuşi Dumnezeul milei şi al îndurărilor care caută mântuirea fiecăruia din noi. Odată, dacă nu corespund manualele cu Sfinţii Părinţi, cu Ortodoxia, tu atuncea nu eşti luminătorul elevilor, eşti distrugătorul mântuirii lor. Poţi să fii luminătorul elevilor în lumea asta mincinoasă, dar eşti fals înaintea lui Dumnezeu şi a Ortodoxiei. Atunci ce ai făcut?

Să nu-şi calce conştiinţa, că, vezi, Însuşi Dumnezeu îl luminează. Dacă el ar fi un om necredincios, ar zice: „Dă-o încolo de Ortodoxie, mi-a spus Preafericitul, mi-a spus Mitropolitul să fac aşa”. Dar nu-i aşa, pentru că vrăjmaşul diavol a pus căpestre unora din conducerea Bisericii şi îi duce unde vrea - spre distrugerea Creştinătăţii, spre sfărâmarea Ortodoxiei şi ei nu simt asta; spun că aşa e omenirea şi aşa trebuie să urmăm. Şi fiindcă cei mai mulţi au studiat la papistaşi, le dau dreptul papistaşilor.

Vezi cu ce şmecherie avansează duşmanii Ortodoxiei? Deci să nu facă ascultare de episcop, dacă episcopu-i un duşman al Ortodoxiei. Lasă, nu poţi să vorbeşti aşa cu dânşii, dar… Tu vezi că nu corespunde Ortodoxia cu manualul din care se predă studenţilor. Ce înveţi tu acolo, Ortodoxia sau catolicismul? Vezi cât de şmecheri sunt vrăjmaşii, că acuma, dacă n-ai studiat în Occident, la catolici, la protestanţi şi la toţi neîndumnezeiţii, departe de Ortodoxie, de-acuma n-ai dreptul în România să ajungi să-ţi pună mitra în cap. Vezi ce diplomaţie?! Aşa-i, a venit sfârşitul, Dumnezeu ştie ce-o mai fi…

- Care sunt limitele ascultării de episcop? Părintele acesta zice că „ştiu că nu poate fi ascultare în minciună, ci întru adevăr”. Deci „amestecul dintre adevăr şi minciună nu este adevăr, ci minciună.”

Vrea un sfat duhovnicesc în problema asta, pentru că o să fie o problemă mai încolo, mai târziu.

- Da, mai târziu problema o să fie chiar mai severă. Eu m-am bucurat şi mă bucur de ideile lui pogorâte făţiş de la harul Sfântului Duh cu înţelepciunea asta. Vasăzică, cunoaşte destul de clar greşeala mitropolitului, destul de clar cunoaşte haosul şi prăpastia care ameninţă Ortodoxia cu ecumenismul. Să ţină aşa după cum ideile lui cele dumnezeieşti s-au pogorât peste sufletul lui şi el va birui. Că el e om deştept, vezi cum spune? „Ce rost are acuma să-l ascult pe mitropolit când el calcă pe alte prăpăstii?” Deoarece învăţătura lui cu „subtilitate” se îndreaptă în alte direcţii, nu la Părinţii ortodocşi, nu la hotărârea celor şapte Sfinte Soboare.

Dacă am rămas fără hotărârea celor şapte Sfinte Soboare, ce-am făcut? Desăvârşit am rămas prăpădiţi, s-a terminat fără cele şapte Sfinte Soboare. Dar a ştiut Dumnezeu că o să urmeze neînţelegere şi necredinţă şi la toate Sfintele Soboare s-au făcut minuni dumnezeieşti, după cum a fost cea a Sfântului Spiridon, cu cărămida, la Soborul întâi din Niceea, ca să închidă gura „deştepţilor”[...]

- Părintele profesor se teme că dacă va refuza să mai predea din manualele actuale va fi scos din învăţământ de către superiorii săi.

- Părintele ăsta are esenţa Ortodoxiei în sufletul şi în inima lui şi-l mustră conştiinţa că vede neadevăruri. Are Dumnezeu grijă, până la ultima răsuflare are oamenii Lui. Chiar dacă va fi îndepărtat, nu-i nimic, are grijă Dumnezeu de dânsul, nu moare el de foame. Şi chiar să sufere, se încununează, că toţi sfinţii mucenici, cei mai mari sfinţi au suferit, c-aşa-i Ortodoxia noastră. A avut duşmani mulţi şi atâta amar de tone de sânge s-au vărsat din vinele mucenicilor şi ale ierarhilor! Într-aşa fel ne mântuim. Dacă suferim, să n-avem îndoială că nu-i Dumnezeu cu noi. Dumnezeu este cu noi, dar aşa vrea Dumnezeu, ca să suferim.

- Deci rămâne mărturisirea.

- Mărturisirea cu orice preţ! Ce mai vorbă?! Să ţină aşa după cum spune. Eu m-am folosit mult de cuvintele pe care le-a scris părintele acesta profesor. Toţi ăştia care s-au dus în Occident, ei de-acuma sunt „afumaţi”. [...] E depărtată mult Ortodoxia de Adevăr în ţările astea mai cu seamă. Şi de-acuma, dacă în ţara noastră se luptă cu atâta străşnicie să se depărteze de Adevăr, cu cât mai mult în ţările care nu-s creştine, nu-s ortodoxe.

- Mitropolitul l-ar trimite la studii în Occident, dar el nu vrea. Ce ar trebui să facă?

- Pe cât poate, să se retragă, să evite cu delicateţe plecarea: „Părinte, nu pot, sau cutare, cutare”, până îi va da o parohie, fie cât de mică. Dumnezeu are grijă de dânsul. Cu micul salar care-l va avea o să trăiască, să nu aibă grijă de altceva, că-l ajută Dumnezeu.

- El ar fi bun pentru învăţământ, dar dacă nu poate să-l facă după adevăr, mai bine să nu-l facă, nu?

- Sigur că da. De aceea vrea să-l pună episcopul, fiindcă l-a cunoscut că are darul ăsta al propovăduirii. Dar dacă nu corespund învăţăturile pe care le spui tu cu Sfinţii Părinţi, cu sfătuirile Bisericii şi cu cele şapte Sfinte Soboare, atunci ce-ai făcut? Atunci eşti duşmanul Ortodoxiei, nu eşti drept-credincios.

Şi altfel o să fie judecat un papistaş care s-o născut papistaş şi n-o ştiut altceva, n-o studiat să vadă care-i adevărul şi care-i Ortodoxia, şi altfel o să fim noi judecaţi, noi care ştim, ne-am născut creştin-ortodocşi şi ştim adevărul, şi totuşi începem să destrămăm, să stricăm în Ortodoxie, să scoatem afară dreptele învăţături şi să acceptăm ereziile lor. O să fie primejdie neiertată. Da, greutăţi mari.

- Până la urmă, ce soluţii duhovniceşti are la îndemână părintele profesor? De ce anume să se ferească şi ce l-ar ajuta cel mai mult să iasă cu bine din încurcătura asta? Adică se poate găsi o cale de mijloc? Ce să-i spună ierarhului său?

- Înalta cugetare e cel mai periculos lucru. Dacă o ai, de-acuma ai îndrăzneală să nu le socoteşti pe cele dumnezeieşti. Doar smerita cugetare, întru care este tot harul Sfântului Duh, nu te lasă să cazi. Dar dacă te-ai înălţat cu mintea, de-acuma ţi-ajută ispititorul, ispitele nevăzutului vrăjmaş, şi tu nu mai judeci după adevăr. Se întunecă mintea, sigur. Asta-i o bucurie că pe preotul ăsta nu-l lasă sufletul şi cugetul lui, inima lui, să vadă nedreptăţile – ecumenismul. Ei, se potriveşte vreodată? Sigur, sufletul lui cel fără prihană nu se împacă văzând eresurile din manuale.

Dacă nu corespund manualele cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cu Ortodoxia noastră, ca să o ţină la înălţime, atuncea sigur că e primejdie, pentru că cei mai mulţi din tinerii cărora le predă o să fie preoţi. Care e adevărul? El să ţină adevărul Sfinţilor Părinţi şi să nu-i fie frică de nimeni, că Dumnezeu cu dânsul este. Să se laude înaintea întregii omeniri că-i creştin-ortodox şi român.

Astea două sunt bunătăţi ale poporul român de care nu se poate dezlipi. Să nu fim laşi! Ori ortodox, ori cu Papa! Să nu zicem: „Eh, sunt creştin-ortodox, dar merge şi aşa…”, că atuncea ce ai făcut? Sau îţi zice cineva: „- Hai, măi, tu eşti român. – Ce, eu român? Dă-i încolo, că nu-s chiar aşa român”. Atunci înseamnă că ţi-ai pierdut omenia. Nu mai eşti om. Dacă ţi-e ruşine să spui întregii omeniri că eşti creştin-ortodox şi român, atunci ce eşti? Eşti ca un dobitoc. S-a terminat.

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/...x-ori-cu-papa/

-continuare-

-continuare-
Ca să te smereşti înaintea duşmanilor că nu eşti creştin şi să te smereşti înaintea duşmanilor că nu eşti român, e cea mai mare pacoste, cea mai mare cădere, o cădere din care nu te mai poţi îndrepta, o cădere din care nu te mai poţi scula. Smerenia e bună, smerita cugetare e bună întotdeauna, dar nu în aşa fel ca să ne batjocorească toţi şi să n-avem noi îndrăzneala aceea ca să spunem că suntem creştin-ortodocşi şi români.

E luptă, vezi? De la începutul începuturilor, cei mai mari sfinţi şi-au vărsat sângele pentru Adevăr. Dacă a zis Sfântul Ştefan, arhidiaconul Ştefan: „Uite, văz cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta puterii cereşti.” Atunci a mărturisit adevărul şi atunci l-au omorît cu pietre diavolii de iudei[1].

Vezi? Trebuie mărturisire. Eşti credincios şi dacă a venit timpul să mărturiseşti trebuie să-ţi arăţi Adevărul, să te lauzi înaintea lui Dumnezeu că „Da, sunt preot ortodox şi aşa am învăţat!” Cu mitropolitul nu te poţi lua la ceartă, dar poţi să-i spui: „Eu aşa am învăţat, Preasfinţite Părinte”... Cu diplomaţie îl poţi înfrunta, dar cu diplomaţie, nu ca să-l înfrunţi neînţelepţeşte, adică cu mânie şi duh de răzvrătire. Să zică aşa: „Uite Sfântul Ioan Damaschin ce spune!”[2] Ei, cum, de-acum să zic că nu-i aşa? Atunci ce-am făcut? Atunci suntem făţiş mincinoşi.

- Cam peste tot în instituţiile teologice din ţară se predă după manuale care nu prea sunt în duhul Sfinţilor Părinţi. Ce să facă profesorii, mai ales cei care-şi dau seama că manualele nu respectă învăţăturile de credinţă ortodoxe?

- Să nu cedeze, căci dacă conştiinţa te mustră că nu-i bine şi vezi destul de clar că nu corespunde Ortodoxiei, şi totuşi predai cu eresuri, atuncea noi nu suntem luminătorul neamului, nu suntem luminătorul Ortodoxiei, ci suntem distrugătorul Ortodoxiei şi al neamului nostru românesc. Că neamul nostru românesc s-a născut deodată ortodox şi e dator ca ortodox să moară. Sub nici un motiv să nu accepte ereziile protestanţilor şi ale catolicilor, ale tuturor. Dar aceştia, fiindcă sunt bogaţi, mândri, putred de bogaţi şi sunt şi mulţi, îi câştigă pe preaînalţii conducători ai Bisericii de partea lor. Vezi? Vasăzică, umblă cu diplomaţie şi te face papistaş. Ai văzut cum lucrează ispititorul?

Aşa-i, au venit timpurile cele de pe urmă. În al VIII-lea veac, după toate sfătuirile Sfinţilor Părinţi, o să vină schimbări mari, mari, mari. Şi ce zice în Sfintele Scripturi: „Când va veni Mântuitorul pe pământ, oare va mai găsi credinţă pe pământ?”.

Vedem cu ochii noştri că an după an apar schimbări, modificări, an după an. Până în 1924 Ortodoxia era în floare. Bine, au fost eresuri multe în Ortodoxie, dar au făcut soboare Sfinţii Părinţi, au dat anateme şi s-au descurcat. Dar din 1924, de când s-au asociat cu calendarul nou, de atuncea vor să se facă prieteni cu Papa, să-i accepte toate ereziile... Tulburări mari, tulburări. [...]

Duşmanii Ortodoxiei îi prind întâi pe conducători. Dacă îi prind pe conducători, tu ce să faci? Faci cum i-a spus necuratul egumenului de la monidriul Faraklou[3], despre care am zis mai înainte: „Dacă am pus căpestrele pe conducători, eu îi duc unde vreau şi tu vii cu bucurie în urma lor, socotind că mergi bine“. Că vei zice: „Episcopul, conducătorul, regele mi-a spus. Apoi el nu ştie, că doar e regele nostru? Episcopul ăsta nu ştie, că el îi episcopul Bisericii? Ei, ş-atuncea noi ce să facem?” [...]