Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Parintele Iulian este cel mai cercetat duhovnic de la Schitul romanesc Prodromu, fiind totodata parinte duhovnicesc si povatuitor pentru multi calugari si mireni, nu numai romani, care il cauta pentru binecuvantare, spovedanie sau pentru un cuvant de folos. Parintele Iulian s-a inchinoviat, in 1946, la varsta de douazeci de ani, la Manastirea Sihastria, iar la varsta de cincizeci de ani a ajuns în Sfântul Munte, initial la Schitul Lacu, iar apoi la Schitul Prodromu. Crestinii care l-au cercetat dau marturie despre dragostea pe care Batranul o are pentru fratii mai mici ai lui Hristos, oamenii “cazuti intre talhari”, care vin de peste mari si tari spre a-i cere sfatul si ajutorul.
- Parinte, vremurile pe care le traim sunt grele pentru întreaga omenire. S-au înmultit pacatele de tot felul, de parca am trai chiar vremurile de pe urma — care vor veni, dupa cum scrie în cartile sfinte, atunci când s-o raci iubirea dintre frati si n-o mai fi poteca de la unul la altul. Ce putem face noi, românii, popor crestin, dar parca atât de îndepartat de Hristos, în aceste timpuri de mare ispitire?
- Sa luam aminte în primul rând la cuvântul Mântuitorului, Care ne zice: orice ati face, “fara de Mine nu puteti face nimic” (Io 15, 5). Adica, în orice am face, trebuie sa alergam la El, caci numai El ne învata adevarata credinta. Dar s-o traim, dupa cum spune si la Faptele Apostolilor: “Sa-L cautam pe Dumnezeu, caci în El traim, ne miscam, simtim si înviem” (Fapte 17, 27-28).
De-aici, de la aceasta cautare, începe apropierea de Dumnezeu, care se împlineste prin vorbirea cu Dumnezeu.Rugaciune asta înseamna: sa vorbesti cu Dumnezeu, fie ca o facem împreuna cu mai multi, fie singuri — si Dumnezeu ne primeste rugaciunea. Asa trebuie sa fie viata crestinului, sa fie tot timpul împreuna cu Dumnezeu, dar, dupa cum ne învata Sfânta Scriptura si Sfintii Parinti, aceasta nu se poate decât daca ne rugam neîncetat.
“Rugati-va neîncetat, rugati-va neîncetat, rugati-va neîncetat!” (1 Tes. 5, 17) – asa ne îndeamna Sfântul Apostol Pavel înca de la anul 64 dupa Hristos, când a scris Epistola catre Tesaloniceni. Deci dintru început asa a fost porunca: sa ne rugam neîncetat. Iar cuvântul acesta este catre toata lumea, catre toti crestinii, nu numai catre monahi sau preoti. Caci atunci când a scris Sfântul Apostol epistola, nu erau nici biserici, nici preoti, nici manastiri. Erau doar comunitatile crestine întemeiate de Sfintii Apostoli, unde se frângea pâinea si se împartaseau cu Trupul si Sângele Mântuitorului. Eu ma gândesc ca pentru acest cuvânt al Sfântului Apostol Pavel, care a fost scris acolo si pentru noi, vom fi întrebati cândva, când ne-om duce dincolo. Caci el spune în mod clar: “Rugati-va neîncetat”, nu zice: “Daca vreti, daca puteti, rugati-va neîncetat”.
- Parinte, dar oamenii au copii, au griji, cum or sa poata ei sa se roage neîncetat?…
- Dar ce înseamna rugaciunea neîncetata? Sa facem binele, sa lucram ca si cum ar fi de fata Dumnezeu. Si, daca omul întâmpina greutati, orice greutati ar avea, în toate necazurile lui sa zica “Doamne, ajuta-ma!” Si asta este rugaciune: “Doamne, nu ma lasa!” — decât sa zica altele sau sa gândeasca altceva… Pe urma, rugaciunea neîncetata înseamna sa-ti pazesti gândurile ca sa gândesti numai binele. Caci sa gândesti raul, sa faci rau, nu este un lucru care sa vina de la Dumnezeu. Dumnezeu înseamna numai bine, Dumnezeu este iubire.
Vedeti însa ca tare mult ne împiedica si mass-media asta, cu televizorul si cu internetul si cu toate celelalte ale ei, mult ne împiedica a-L iubi pe Dumnezeu. Ca Sfântul Apostol Iacov tare frumos spune: “Preadesfrânatilor, nu stiti oare ca prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu?” (Iac. 4, 4) Caci ce altceva sunt cele pe care ni le aduce mass-media, decât duhul lumii acesteia?!
În Biblia de la 1914 se zice mai direct: “Preacurvarilor si preacurvelor, au nu stiti ca prietesugul lumii acesteia este vrajba catre Dumnezeu? Deci oricare va vrea sa fie prieten lumii, vrajmas lui Dumnezeu se va face”. Te gândesti de acum ca ajungi vrajmasul lui Dumnezeu, de esti prieten cu lumea… Prietenia lumii sunt toate, începând de la confort, destrabalare… De-aici începe de-acum omul sa se desparta de Dumnezeu. Ca la început oamenii îsi zic ca sunt si cu Dumnezeu, dar si cu lumea, dar lucru asta nu merge multa vreme. În Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul spune clar ca sa fii ori rece, ori fierbinte, dar “fiindca esti caldicel, nici fierbinte, nici rece, am sa te vars din gura Mea” (Apoc. 3, 16). Adica nici asa, nici asa — caldicel: “E bun si-asa, e buna si asta, e buna si cealalta”. Un fel de a fi cu duhul lumii…
- Nici nu s-ar desparti de lume, nici pe Dumnezeu nu l-ar cauta mai mult…
- Adica ca si cum ai sluji la doi domni. Dar nu se poate sa slujesti la doi domni, nu se poate: “Lui Dumnezeu si lui Mamona…” si “Ce prietesug are lumina cu întunericul”?! Si iaca, de aici, omul încet, încet se desparte de Dumnezeu.
Iar apropierea de Dumnezeu aceasta este: lepadare — lepadarea de tot, lepadarea de lume, de toate patimile lumii, de destrabalarea lumii, care începe de la prea mult confort, vrea omul sa traiasca cel mai bine. Si atunci, pâna nu se desparte de toate astea pe care le-a adus lumea, omul nu-L poate afla pe Dumnezeu. Asadar, ca sa-L gasesti pe Dumnezeu, trebuie sa lepadam lumea, sa lepadam toate mijloacele care ne împiedica sa-L aflam Dumnezeu si sa traim întru El.
- Insa omul se gândeste: “Lepad lumea, dar ce câstig în plus?”
- Noi, atunci când am lepadat lumea, ne-am apropiat de Dumnezeu, altfel nu se poate. Iar daca-L avem pe Hristos împreuna cu noi, toate le putem împlini, ca stim doar ca fara El nu putem face nimic.
Aceasta e viata crestinului: în toata vremea si în orice, sa-L cauti pe Dumnezeu. Acum, poate spune cineva: “Pai am grijile mele, am copii, trebuie sa muncesc, cum sa-L gasesc pe Dumnezeu?” Îl gasesti, omule, pe Dumnezeu, Îl gasesti. De ai necazuri, la orice ora trebuie sa strigi: “Doamne, ajuta-ma!” Si asa, oriunde te-ai afla, Îl ai pe Dumnezeu cu tine.
Am gasit în Sbornic, o scriere a Sfintilor Parinti despre Rugaciunea lui Iisus, aceste doua cuvinte: “Sa ai prezenta lui Dumnezeu si frica Lui”. Adica oriunde te-ai afla, sa fii, sa te porti, sa gândesti cu constiinta ca esti în fata lui Dumnezeu — ca asa si este, noi suntem în fata lui Dumnezeu. Dumnezeu este nevazut, necuprins de mintea omeneasca, si noi traim, ne miscam, suntem si viem în El, dupa cum spune la Faptele Apostolilor. Întotdeauna noi suntem în fata lui Dumnezeu, orice facem, orice gândim. Si Dumnezeu toate le vede si toate le aude — trebuie sa ne gândim la lucrul asta tot timpul, mare este lucrul acesta…

[cristiboss56]

- Parinte, cum sa facem ca sa constientizam mai bine ca ne aflam în toata vremea în fata lui Dumnezeu?
- Este o rugaciune foarte frumoasa, pe care poate sa o faca omul când se duce si începe sa vorbeasca cu Dumnezeu, când se duce în odaia lui sa se roage, si zice asa: “Doamne, multumescu-ti Tie, Doamne, ca-mi îngadui sa vorbesc cu Tine”. Vorbesti cu Dumnezeu atunci! Omul vorbeste cu Dumnezeu! Ca sa te gândesti ca vorbesti cu Dumnezeu, e mare lucru. Dar vorbesti cu Dumnezeu! Si El vrea aceasta, El ne cheama sa vorbim cu Dânsul, ca scris este: “Fiti sfinti, pentru ca Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1, 16). Asa ne vrea Dumnezeu, sa fim sfinti; sa tinem aproape de El. Asadar, te duci în odaia ta si-ncepi: “Multumescu-ti Tie, Doamne, ca-mi permiti sa vorbesc cu Tine, Dumnezeu”.
Si atunci îi spui toate lucrurile astea: “Iarta-ma, Doamne, ca am gresit, si eu am crezut ca sunt singur, dar în fata Ta le-am facut, Doamne. Orice am gândit, orice am facut, în fata Ta s-a petrecut. Iar eu nesimtitor eram, si la Tine nu ma gândeam”. Începe cu asta, acum. Si-ajunge omul la frângerea inimii, la lacrimi si parca nu s-ar mai desparti de Dumnezeu. Ca vine harul lui Dumnezeu atunci, ca vine darul lacrimilor, si se gândeste omul la viata lui si zice: “Doamne, în fata Ta s-a petrecut! Si ma sfiesc de viata mea, ma sfiesc în fata Ta când gândesc la viata mea. Orice am gândit, orice am facut, în fata Ta s-a petrecut”.
Si-asa este, în fata lui Dumnezeu se petrec toate. De Dumnezeu nu ne ascundem niciodata. Nu suntem, n-am fost singuri. Orice am facut pacat, orice bine, orice – în fata lui Dumnezeu s-a petrecut. Si tare frumoasa e rugaciunea asta, o rugaciune prin care ajunge omul la frângerea inimii si la pocainta. Ca ce vrea Dumnezeu de la noi? Sa scoatem tot pacatul — asta e pocainta, sa scoatem toate, toate pacatele pe care le-am facut.
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul” — asta e o rugaciune pe care eu o stiu de la Sfântul Nicodim Aghioritul; multi s-au nevoit cu ea si au ajuns la mare masura.
Dar sunt si alte rugaciuni bune sa le repete oamenii. Si daca te lipesti de alta rugaciune e bine – si din cele pentru Maica Domnului. Este o rugaciune care se cânta si la Litie: “Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te, ceea ce esti plina de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântata esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tau, ca ai nascut pe Mântuitorul sufletelor noastre”. Omule, daca zici rugaciunea asta, e ca o rugaciune de îngeri adusa – un fragment, la Evanghelia dupa Luca: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Marie. Binecuvântata esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tau”. Tare e frumos! Si unii se prind cu una, unii cu o alta…
Si “Doamne Iisuse”… Te duci undeva, astepti, într-o sala… S-o faci 10 minute în fiecare zi, macar 10 minute sau un sfert de ceas, la un loc linistit, cu picioarele lipite — se spune pe un scaunel de o palma, sa fii mai treaz, nu cumva sa cazi jos — si zici “Doamne Iisuse”. Asta se practica un sfert de ceas, pe urma 20 de minute, de poti mai mult si roiurile de gânduri care ti-or veni atunci – de-acum, bineînteles, sa ai si duhovnic, sa-i spui; asta e practica rugaciunii. Asta au practicat si sfintii.
Povestea un parinte duhovnic, ca o ucenica de-a lui zicea “Doamne Iisuse Hristoase…” prin casa, când facea treburi. Si copiii, tot auzind, au început sa spuna si ei – si aveau sub zece ani. Si, tot spunând, au prins rugaciunea – si o spuneau si-n somn copiii.
- Deci e bine sa spuna rugaciunea parintii cu voce tare în casa?
- E bine, ca sa auda si copiii. Sa auda si copiii, ca ajunge în minte. Copilului, daca-i dai ceva, îi ajunge în minte si i se-nvârte în minte, asa. Se-nvârte rugaciunea, decât sa se-nvârta altceva.
- Deci sotii, când stau în casa, ar putea sa zica când unul, când altul, rugaciunea, când fac câte-o treaba cu mâinile.
- Când fac câte ceva, “Doamne, Iisuse Hristoase” sau orice rugaciune.
Tot asa, niste cuvinte foarte frumoase, athonite: “Cautati-L pe Iisus, ca-n porunci El e ascuns. Când porunca Lui paziti, pe El Îl descoperiti; si-n porunca Lui cea data, toata credinta-i adunata: Sa iubesti pe Dumnezeu si pe tot semenul tau”. Aici e toata legea.

* Nota : acest interviu a aparut in revista Familia Ortodoxa , pe care o recomand tuturor !
Doamne ajuta !

[cristiboss56]

Nu cred ca se afla icoana a suferintei mai plenar marcata de prezenta Domnului Iisus Hristos decat aceasta a Duminicii pe care o intampinam cu orbul la marginea Siloamului.Cantarea liturgica ofera o astfel d descriere, cat se poate de acceptabila:"Cel ce s-a nascut orb zice in sufletul sau: Au doara pentru pacatele parintilor m-am nascut fara vedere?Au doara pentru necredinta neamurilor m-am nascut spre dovada?Nu sunt in stare sa intreb cand este noapte si cand este zi.Picioarele mele nu mai pot rabda poticnirile de pietre; ca n-am vazut soarele stralucind, si nici chipul Celui Ce m-a zidit.Ci ma rog Tie, Hristoase Dumnezeule:Cauta spre mine si ma miluieste!"(Stihirile orbului,I,gls.2).Ca lumina pe care o da Cel Care este "Lumina lumii"(In 9, 25) nu este una oarecare si ca dincolo de vindecarea celui nevazator intru vedere este ceva mult mai adanc, ne-o intareste iarasi textul liturgic:"Soare nematerial, al dreptatii, Hristoase Dumnezeule, Care celui din nastere lipsit de lumina i-ai luminat atat ochii trupului, cat si pe cei ai sufletului, cu preacurata atingerea Ta, luminand si ochii nostri sufletesti, arata-ne fii ai zilei, ca sa graim Tie, cu credinta; Mare si negraita este milostivirea Ta spre noi, Iubitorule de oameni, slava Tie!"(Slava Stihirilor vecerniei).De aici, si accentul pe care-l pune Hristos Domnul in a Se defini ca "Lumina a lumii", "atat cat este in lume"(In 9, 5), pentru ca, mai apoi, sa accentuieze mereu ca Cel Care-L va urma si Care n-ar veni daca El nu Se duce(In 16, 7), Duhul cel Sfant, va face ca prezenta lui Hristos sa fie una vesnica.
Teribila dramatizare a contactului dintre cel atins de harul lui Hristos si "cunascatorii", "literatii si legistii" Legii lui Dumnezeu, Evanghelia ne mai dovedeste doua lucruri ca nu noi suntem, slava Domnului, judecatorii aproapelui (In 9, 16) si ca, in fond, nici o ancheta din lume, chiar dura, nu poate opri marturia celui care a gustat din bucuria trairii cu Hristos(In 9, 25 s.u.). O bucurie din care se naste inteligenta aleasa, ascutita, care nu de putine ori, chiar in vremea prigoanei comuniste, a pus in gura celor simpli cuvinte de nezdruncinat:"Nu cumva vreti si voi sa va faceti ucenici ai Lui?"(In9, 27).
Pare a fi aici o doza de "obraznicie", dupa regulile cuminteniei arogante, dar pentru noi, cei care ne bucuram de izbavirea din orbire a tanarului, aduce mai mult a raspuns care ne racoreste, prin inteligenta si curaj, de toate suspiciunile celor care, de veacuri, se-ndoiesc ca pot fi facute minuni si peste noi pacatosii.Ceea ce este cert este ca dincolo de lumea aceasta, intru care toate se vad, orbul capata si acea capacitate rara - numita har - de a surprinde pe Hristos, de a-L vedea.Caci zice Sfantul Simeon Noul teolog lucru vrednic de luat in seama:"Asculta, crede ceea ce iti spun:/E dulce soarele, e negraita simtirea lui,/ dar el atrage sufletul la un dor nemarginit si dumnezeiesc./Sufletul care il vede se-aprinde si arde de dorinta/ si vrea sa-l aiba inauntru intreg cat se arata,/ dar nu poate si se intristeaza pentru aceasta/ si nu socoteste binele ce-l are din vederea sau simtirea lui./Dar cand Cel vazut de mine, Care e incaput de toate / si cu adevarat neapropiat / voieste sa miluiasca / amaratul si smeritul meu suflet, / mi se face deodata vazut si straluceste inaintea fetei mele, / Se arata stralucind in mine intreg de intreaga bucurie si dulceata dumnezeiasca, dar si de toata dorinta, pe mine, smeritul"(Sfantul Simeon Noul teolog, Imnul 8[2.4]."care sunt cei carora Se arata Dumnezeu si care sunt cei care ajung la deprinderea binelui prin lucrarea poruncilor", in vol.Studii de teologie Dogmatica Ortodoxa,Pr.Prof.Acad.D Staniloaie,Ed.Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p.354-355).
Iar golssa Parintelui Staniloaie completeaza fericit spusa Sfantului:"E dulce Soarele Hristos, Soarele dumnezeiesc, atat cat Il simt.dar El e dulce pentru ca ma atrage la si mai multa impartasire, fara sfarsit, de El"(idem,p.354, nota 80)Pentru ca, in fond, Evanghelia aceasta vine sa readuca in planul spiritual relatia dar-Daruitor, adica pe Cel Care[Se] daruieste si pe cel care primeste darul...Poate ca in acest moment al istoriei s-a reasezat normalitatea minunii in limitele ei firesti.Caci nu desrobirea orbului e minune, ci faptul ca Cel Care da lumina, luminand, ne face sa vedem. Cu ale noastre.Dupa spusa aceluiasi Sfant Simeon Noul Teolog:"Plang si ma doare inima cand imi straluceste lumina/ si vad saracia mea si cunosc unde sunt/ si in ce lume muritoare locuiesc, fiind muritor;/ si ma desfatez si ma bucur cand inteleg / starea si slava data mie de Dumnezeu/ si ma vad pe mine ca un inger al Domnului, / impodobit intreg in lumina nemateriala. /Bucuria aprinde dorul meu de Dumnezeu, / Cel Ce-mi da toate si ma preschimba. / Iar din dor izvorasc rauri de lacrimi si ma fac si mai stralucitor."(Op.cit., ed.cit.,Imnul 13[2.17],Indemn la pocainta; si cum vointa trupului unita cu vointa duhului face pe om in chipul lui Dumnezeu, p.369)
Minunea-i deci dorul acesta teribil nascut de Hristos in noi.Nesaturat pe lumea aceasta.Caci bucuria aceasta, rod al luminii iubitoare a lui Dumnezeu, vede mereu, in prima geana de lumina primita de la Cel Ce este Lumina, un inceput, o arvuna.De-aceea rostim inainte de impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului:"Atrasu-ne-ai cu dorul Tau, Hristoase, si ne-ai preschimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste; ci arde cu focul cel fara de materie pacatele mele si ma invredniceste a ma satura de desfatarea care este intru Tine, ca de amandoua venirile Tale (Intruparea si cea de-a Doua venire, n.n.) veselindu-ma, sa slavesc, Bunule, aceasta(adica "aceea de acum", care in Sfanta Liturghie este "acest Trup si acest Sange", prezent real pe Sf.masa, n.n.) venire a Ta"(Ceaslov, ed.1990, p.300, cu modificarile propuse de Parintele Stanilaie).
caci Liturghia Dumnezeiasca este reluarea vesnica a minunatei scoateri din orbire si minunatei umpleri de dorul lui Hristos.de aceea cantam in ea "am vazut Lumina cea adevarata".Acea lumina in care zicem "Lumina lui Hristos lumineaza tuturor..."
Iar din dor izvorasc lacrimi...
Articol publicat de :

balla georgeta

[Ekaterina]

"Cel ce raspunde batjocorii, este de toti considerat ca raspunde ca unul ce este atins acolo unde-l doare, si deci singur lasa a se intelege banuiala ca are cunostinta de cele ce se vorbesc despre el, pe cand daca el rade de cele ce i se atribuie, prin ras a doborat parerea ce ii era contrara. Dar daca voiesti sa ai o dovada evidenta a celor pe care le spun, intreaba chiar pe adversar: cand este el mai mult suparat? Cand, fiind infierbantat de manie, tu ii raspunzi cu batjocuri, sau atunci cand el batjocorindu-te, tu razi de dansul? Desigur ca atunci cand nu iei in considerare insultele lui. Nu atat este el multumit si incantat ca nu i s-a raspuns la aceste insulte, pe cat este de mahnit ca nu poate sa se atinga de tine. Nu vedeti voi pe cei infuriati de manie cum nu fac atata caz de ranile lor si cum se arunca cu cea mai mare furie asupra adversarului, cautand in tot felul, mai rau ca porcii salbatici, sa-l raneasca, si cum mai mult aceasta urmaresc, decat sa se apere pentru a nu patimi ceva? Deci, cand tu il vei lipsi de aceea ce el doreste in special, atunci l-ai lipsit de totul, l-ai dispretuit cu desavarsire, l-ai aratat ca este vrednic de dispret, ca este mai mult un copil decat un barbat destoinic."

Sfantul Ioan Gura de Aur

[cristiboss56]

Să ne imaginăm că suntem într-un loc paradisiac, un loc plin de verdeaţă, un loc în care vântul adie lin, apa pârâului sporeşte starea de bine din atmosferă prin răcoare şi umiditate, micile vietăţi, fluturii, albinele… ne fascinează prin jocul lor, florile parfumează până şi sufletul nostru, arborii străjuiesc imensitatea, mii de plante sunt ţesute de jur împrejurul nostru, iar noi suntem nevoiţi să le culegem doar pe acelea ce sunt tămăduitoare. Din momentul în care începem să culegem plantele începe înţelepciunea.
Dacă luăm o plantă otrăvitoare şi încercăm să o asociem cu una tămăduitoare nu facem altceva decât să dăm frâu liber otrăvurilor şi să omorâm trupul. Cum ar putea de pildă tămădui boli sau dezinfecta răni muşeţelul combinat cu mătrăguna?
Aşa sunt virtuţile şi vicile, precum plantele. Ele nu pot vieţui împreună. Un viciu ucide pe rând toate virtuţile. Să privim nu mai departe decât la invidie cum ucide ea dragostea şi din moment ce a nimicit virtutea virtuţilor, dragostea, toate celelalte le pierde pe rând, una câte una, căci unde nu e dragoste nu mai e nimic, nici prietenie, nici recunoştinţă, nici milostenie, nici smerenie, nimic.
Într-o lume în care timpul pare că a obosit de prea multă alergare şi nu mai e îndestulător pentru ca omul să-şi slujească idolii care nu sunt alţii decât grijile lumeşti nu mai există ochi deschişi pentru suflet. Aşa numiţii idolii ce ucid sufletul, îmbrăcându-l în întuneric sunt vicile.
Deoarece omul are nevoie de hrană spirituală m-am gândit că cel mai indicat pentru ca scânteia din sufletul lui să se transforme în vâlvătaie ar fi nişte cuvinte de învăţătură scrise din suflet pentru suflet. Aceste cuvinte le-am adunat într-un mănunchi de flori duhovniceşti şi le-am ţesut pe filele volumului de faţă pentru ca mesajul lor să aducă roade şi să devină plante de leac prin înflorirea virtuţilor şi desţelenirea vicilor.
Cuvintele sunt acele lumini de gând ce te pot înălţa la cer, însă ele pot să fie la fel de bine furtuni ce te coboară în iad.
Cuvântul se naşte în gând, iar gândul aleargă la fel de repede ca şi lumina. Cât de tămăduitor de suflet şi trup e gândul cel bun şi cât de ucigător e gândul plin de ură. Cu puterea gândului şi credinţă măcar cât un grăunte de muştar poţi să urci scări de lumină, dar poţi la fel de bine să cobori treptele infernului. Mulţi oameni se bucură de binefacerile ce se revarsă asupra lor datorită gândurilor de bine a celor ce ţin la ei şi mulţi se lovesc la tot pasul de greutăţi, fiindcă sunt urmăriţi de gânduri aducătoare de nenorocire, gânduri născute din invidie şi ură. Un gând însă se poate naşte din imagini, dar la fel de adevărat e că se îmbină în forme prin sunete ce prind sens adunate în cuvânt.
Cuvântul şi gândul se completează unul pe altul, aşa cum o mână ajută pe alta sau un picior pe altul, aşa cum un soţ iubitor e competat sufleteşte de celălalt alcătuind un tot sau aşa cum Sfânta Treime e unică în fire, deşi întreită în persoană. Aşadar dacă avem gândul curat, avem şi sufletul plin de alese flori duhovniceşti, cuvintele noastre sunt atunci înălţătoare asemenea cugetului, faptele împlinitoare de bine, iar viciul nu-şi găseşte sălaş într-o astfel de locuinţă.
Cuvântul ziditor de suflet imediat ce-şi găseşte locaş în cugetul fiecăruia, aduce după sine împlinirea lui, după cum putem observa că toate au fost făcute prin cuvânt, căci „La început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul“ (Ioan 1, 1)şi toate au fost făcute bine „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau foarte bune.“ (Facere 1, 31)
Un cuvânt poate muta munţii, poate aduce viaţă, poate aduce mângâiere dar poate să aducă şi dezbinare, ură, moarte.
Să-l privim pe om încă din pruncie când este mângâiat sufleteşte de cuvântul iubitor al mamei, când învaţă virtutea dragostei prin dăruirea părinţilor săi, apoi pe a recunoştinţei printr-un singur cuvânt adresat binefăcătorilor lui, dar atât de încălzitor de suflet, mulţumesc, mai pe urmă învaţă virtutea prieteniei, împate un lucru cu tovarăşul său de joacă. Îmi amintesc că dacă primeam şi o singură bomboană de la cineva, copil fiind, nu o mâncam asemenea altor tovarăşi de joacă, ci o puneam în buzunar, iar când ajungeam acasă o împărţeam cu fratele meu mai mic. Dar tot din pruncie se pot naşte şi vicile. Din pruncie se naşte invidia, virtutea ce este opusă iubirii şi care-l însoţeşte pe omul vicios chiar şi pe patul morţii, pentru că ea e viermele sufletului, precum dragostea e floarea inimii. Nicio virtute nu e mai mare ca dragostea, precum nicun viciu mai dăunător ca invidia. Cel invidios, din pruncie îşi doreşte să fie mai presus decât tovarăşul de joacă, jucăria prietenului să se piardă, iar a sa să fie lăudată. Apoi din invidie se naşte mândria şi un astfel de copil nu ştie să fie recunoscător, iar când părinţii îl mustră atunci când greşeşte preferă să suporte orice pedeapsă doar să nu rostească câteva cuvinte atât de frumoase precum te rog iartă-mă, depărtându-se de smerenie şi ascultare.
Sufletul ales îşi clădeşte temelia încă din pruncie. Copilul cu suflet bun e împăciuitor, lasă de la sine ca toţi să fie mulţumiţi, niciodată nu cere lucruri mari, conştient fiind de truda părinţilor săi de a le obţine, pe când copilul cu înclinaţii vicioase şi-ar dori să-şi schimbe părinţii cu alţii mai bogaţi şi cu un statut social mai bun, le cere mereu mai mult şi mai mult, de multe ori lucruri imposibile, are sufletul împietrit neînţelegându-le dragostea, dragoste ce ar fi capabilă chiar de sacrificiul suprem, moartea, pentru copilul lor, aşa cum Iisus Hristos a acceptat să moară pentru sufletul nostru, iar noi prin felul nostru de a fi nu-i înţelegem dragostea lăsându-ne furaţi de vicii.
Adultul cu suflet ales este blând, împăciuitor, un adevărat prieten, el îşi face timp pentru aproapele său oricât de multe probleme ar avea şi se implică cu toată dăruirea, vindecând suflete prin căldura dragostei lui, în timp ce adultul mâncat de vicii ca un fruct plin de viermi nu-şi mai găseşte liniştea până nu adună cât mai multe averi şi niciodată nu e mulţumit, nu are timp pentru sufletul său, nu are timp pentru cei ce-l iubesc, este asemenea unei stânci sterpe pe care nu poate să crească nici măcar un fir de iarbă.
Pentru ca un cuvânt să crească în suflet şi să aducă rod trebuie sădit cu grijă. Apoi când începe a prinde contur pândeşte pentru a ieşi la lumină şi trebuie călăuzit, căci întunericul deşertăciunii îi urmăreşte fiecare pas, mai apoi când ajunge la deplinătate trebuie ocrotit, iar mai pe urmă începe să aducă roade vrednice.
Grădinarul priceput ştie cum să cultive seminţele, mai apoi când răsare firul de rod ştie cum să-l îngrijească pentru a nu se pierde înăbuşit de otrăvuri sau înecat de apă şi uscat de soare.
Totul trebuie făcut însă cu multă cumpătare, iarba otrăvitoare smulsă de lângă cea bună, soarele să încălzească, apa să-l ude, însă nimic prea mult, căci nici prea multă căldură, nici prea multă apă nu sunt de folos.
Duhovnicul este asemenea gădinarului. El trebuie să cunoască sufletul fiecărui fiu al său în parte, să se roage Bunului Dumnezeu să-i dea pricepere, să înţeleagă fiinţa fiecăruia ca mai apoi să sădească spre rod şi mântuire în sufletul lor cuvântul înălţător de suflet.
Un cuvânt bun, sădit cu pricepere, e asemenea apei vii din care sufletul însetat poate să guste şi să se fericească.
Fiecare cuvânt are suflet. Un cuvânt spus cu dragoste, cu dăruire, este balsam pentru fiecare fiinţă. Dacă am înţelege cuvintele pline de dragoste ale Bunului Dumnezeu am fi mângâiaţi de iubirea divină şi am trăi fericiţi în scurta călătorie a acestei vieţi, am trăi mângâiaţi că în fiecare clipă nu suntem singuri, că cineva ne poartă de grijă şi se bucură sau plânge împreună cu noi.
Sufletul fiecărui om, datorită firii păcătoase de după cădere, e asemenea unui animal sălbatic ce aşteptă să fie îmblânzit cu toată dragostea şi dăruirea pentru a face muguri şi a aduce pe urmă rod sau poate să fie asociat cu pomii fructiferi sălbatici ce aşteaptă să fie altoiţi spre a îndulci şi înmulţi roadele lor. El mai poate să fie aemenea deşertului în căutare de oază sau asemănat cu o stâncă în căutare de iarbă, arbori şi flori.
Pr. Ion Turnea

[cristiboss56]

Prin Înălţarea lui Hristos, care este Dumnezeul-Om, firea omului s-a înălţat atât de sus, cât nici el însuşi nu-şi imagina. Hristos este primul om care a deschis cerurile şi de acum cerurile sunt deschise pentru om. S-a deschis drumul. Înainte, păşiţi! Hristos ne dă putere. Fiecare din noi, dacă vrea, devine rachetă, nu materială, ci spirituală, şi urcă, şi ajunge la înălţime, până acolo unde sunt îngerii şi arhanghelii.

Acestea nu sunt un mit sau o poveste. Nu, fraţii mei. Dacă sunt minciuni, atunci să luăm şi să ardem toate cărţile noastre. Nu. Religia noastră este vie. Dacă deci crezi în Hristos, nu invidia şi nu căsca gura la rachete. Tu, fiecare suflet, şi al celui mai smerit om, fă-te rachetă duhovnicească, ce străbate cerurile, se înalţă către cele de Sus, ajunge până la Sfânta Treime, unde îngerii şi arhanghelii împreună cu sfinţii slăvesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin.

† Episcopul Augustin

[cristiboss56]

Despre patimi Draga tatii, viata asta e foarte grea, trebuie să te lupti până la moarte cu patimile astea ale firii. Focul, iadul si curvia niciodată nu spun că-i de-ajuns. Sunt oameni bătrâni care nu scapă de patima asta. Nu stii sfintii ce luptati erau? Dar te păzeste Maica Domnului. Dacă ai credintă si frică de Dumnezeu, te acoperă si Maica Domnului. Ai văzut câte minuni face ea. Dar tu să nu stai de vorbă cu gândurile. Dacă nu te învoiesti cu ele, nu ai păcat. Gândurile mai vin, dar nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Asa, gânduri si ispite poate ne vin si nouă; poate si mie mi-au venit niste gânduri dintr-astea. Dar dacă nu le bagi în seamă, ele pleacă... D'apoi tie, care mergi asa de rar la biserică si uiti să te rogi!
Să ne păzim cele cinci simturi, tată. Să-ti păzesti curătia, dar nu numai curătia trupească. Curătia este si a inimii, si a gândurilor. Roagă-te mereu. Si să nu te învoiesti, Doamne fereste, cu ceea ce îti spune gândul. Si când ai gânduri si patimi si ispite, gândeste-te la Maica Domnului si încearcă să-i cânti ei: "Vrednică esti...", că Maica Domnului te acoperă. Si dacă te-a păzit până acum, eu cred că o să te păzească si de acum înainte. Trebuie să te strecori în viată ca tiganul printre stropi - asa trebuie să ne strecurăm noi prin viata aceasta. Trupul si diavolul trebuie înselati - spui: "Lasă, mai lasă anul ăsta"... si, până la anul celălalt, cine stie ce se poate întâmpla? Asa, tată... Nu vorbi cu gândurile. Spune-le: "Fugiti de-aici!" Numai atunci ai păcat, când stai si te gândesti: "cum să fac, cum să apuc..."
Să te feresti ca de foc de băieti. Când vezi un băiat sau un bărbat, să fie ca si cum ai vedea o piatră. Si de imaginatie să te feresti. Să nu te gândesti vreodată cum e trupul bărbatului, cum e trupul femeii... sau din astea. Să nu te intereseze. Că de la gândurile astea pornesc altele. Si pe mine mă fulgerau poate gânduri din astea, dar ele trec, zboară pe deasupra, ca un stol de păsări. Acum nu-mi mai vin. Că nici nu stiu, nici nu mă interesează si nici nu vreau să stiu asta, Doamne fereste. Poate si mie mi-au trecut asa, prin cap, ca un fulger, ca o scânteie. Dar te rogi si-ti muti gândul în altă parte, nu stai de vorbă cu ele.
Gândurile trebuie spuse din vreme duhovnicului, tătucută. Si la mărturisit nu spui pe tigăneste ce ti-a venit în gând, ci spui asa: "Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate, am patimi si pofte..." sau "Am gânduri spurcate asupra călugărilor, asupra preotilor, am patimi spurcate..." Si când te speli, să nu cumva să te speli vreodată cu mâna goală, să ai totdeauna o cârpă. Că trupu-si cere ale lui, tată... Asa că de acuma să te feresti de toate poftele si patimile pe care le-ai avut. Si să nu uiti nici asta: că sărutul e arvuna păcatului.
Dacă vrei să-ti petreci viata în curătie, nici prin cap să nu-ti treacă să placi oamenilor. Să fii cât mai nepretuită de oameni, asta da. Si nici să fii lăudată, tătucă - lauda e tot un fel de mândrie. Si când îti vine în cap gândul că esti mai bună ca altul si că meriti să fii lăudată, să-ti spui asa: "Cine a mai făcut asa păcate rusinoase cum am făcut eu?" Că nu-i putin lucru, tătucă, păcatul ăsta. Gândeste-te: dacă atunci când iesim pentru noi afară, îngerasul nostru bun se întoarce cu spatele, că se rusinează, d'apoi când facem alte prostii sau când ne facem noi singuri poftele, cum plânge, săracul...
A fost Victoria pe-aici si mi-a spus asa: "Părinte, să nu bea si Emilia din paharul pe care l-am băut eu..." Dacă esti hotărâtă să trăiesti în curătie si nu ti-e gândul la prostii si te hotărăsti - "N-am să fac asta până oi muri" -, apoi nici gândul n-o să-ti mai stea la prostii, si o să te lupti mai putin. Asa, tătucă; din astea trei căi, trebuie să-ti alegi una: sau te căsătoresti, sau intri în mânăstire, sau stai asa si-ti păzesti fecioria în lume, si faci voia lui Dumnezeu asa cum poti, fără să te stie nimeni. Când esti în mânăstire esti sub o rânduială, cu făgăduintă. Dacă nu esti în mânăstire, esti de bunăvoie, fără să faci făgăduintă. Sunt multi care si-au tinut fecioria în lume si n-au apucat să vină în mânăstire, si sunt socotiti în rândul călugărilor. Dacă mori în lume si esti cu gândul în mânăstire, apoi esti în rând cu maicile. Pentru că omul sfinteste locul, nu locul sfinteste omul. Te poti mântui oriunde - în Bucuresti sau în altă parte. Dar, în primul rând, seriozitatea...
Ai jurat că te duci la mânăstire? Draga tatii, să nu mai faci jurăminte dintr-astea. Nu trebuia să juri. Dacă vrei să mergi la mânăstire, să vezi cum te trage Maica Domnului, încetul cu încetul... Dar să nu mai juri, tată. Să spui întotdeauna: "Uite, dacă o să-mi stea în putere si dacă o să mă ajute Dumnezeu, am să fac cutare si cutare..." Asa, tătucă. Nu-ti pierde gândul bun. Si dacă ai să te rogi, Maica Domnului o să te lumineze, puisorule... Ai toată blagoslovenia să iubesti viata curată. Da... Ai jurat... ai jurat de mai multe ori că te duci la mânăstire. Apoi atunci, dacă-i asa, mireasa Lui să fii...
În mânăstire e mult mai usor ca în lume, tătucă. Nici să te căsătoresti nu te obligă nimeni, nici să intri în mânăstire nu te obligă nimeni. Dar să stii că putini au regretat că au intrat în mânăstire si mult mai multi au plâns că le-a părut rău că s-au căsătorit (mă refer la cei care-si caută mântuirea). Nu poti să-ti iei bărbat numai ca să te uiti la el. Ai niste obligatii, si e tare greu. Apoi vin copiii... Puisorule, tu deocamdată fii în lume, cu gândul la mânăstire. Pentru că multi tineri au vrut să meargă la mânăstire si au murit în lume, si au ajuns în rândul călugărilor. Si multi călugări au trăit în mânăstire cu gândul în lume, si au ajuns în rândul mirenilor. Tu să ai frică de Dumnezeu si să fii cuminte si să te feresti de patimi. Nu uita că fiecare patimă scurtează viata si este echivalentă cu sinuciderea. Asa să faci, draga tatii, si Maica Domnului o să te acopere.

[cristiboss56]

Despre necredintă si îndoială
Cum nu crezi? Taci din gură! Cine te-a adus atunci la mânăstire? Astea sunt gânduri de la diavolul. Ce asculti tu ce spune vrăjmasul? Că diavolul, ăsta e scopul lui, să-i facă pe oameni să se îndoiască, să creadă că nu este Dumnezeu. Pentru că dacă nu este Dumnezeu, nu este nici păcat, si oamenii pot face orice. Îndoiala e jumătate de lepădare, de-asta ne ispiteste diavolul. Că Mântuitorul spune că au să vină zilele astea - si uite, au si venit. Nu spun ei că omul a fost făcut din maimută? A fost un nebun cel care a spus asa; omul e chipul si asemănarea lui Dumnezeu.
Si Iisus a fost ispitit. I-a spus satana întâi asa: "Spune pietrelor acestora să se facă pâini". Asa spune Scriptura: "pâini", si nu "pâine", ca să arate că prima ispită a diavolului este ispita pântecelui - luxul, hainele. Apoi i-a zis: "Aruncă-Te jos de pe templu, că scris este: "Îngerilor Săi va porunci si Te vor lua pe mâini". Asta e mândria sectară. Că ei spun mereu: "Scris este..." Si a treia ispitire a fost: "Să Te închini mie" - asta e ispita în care au căzut ateii... asta e ceea ce zic ei, ateismul. Dar Hristos a biruit toate ispitirile acestea, ca să ne arate că si noi putem birui.
Nu primi asta, tătucă, fiindcă e de la diavolul. Ce dacă nu simti tu mireasma de la Sf. Moaste? Tu gândeste-te la faptele sfântului, gândeste-te la viata lui... Si eu am primit Sf. Mir, si câteodată nu miroase. Ai credintă, tată.
Erau odată doi mosnegi, si voiau să meargă la Ierusalim. Si unul s-a îmbolnăvit pe drum si s-a întors înapoi. Iar celălalt a mers mai departe, si s-a sfărâmat corabia cu el si a pierdut totul, si a trebuit să se întoarcă si acela. Dar si-a amintit că celălalt îl rugase tare să-i aducă o bucătică din lemnul Sfintei Cruci. Si atunci, din dragoste pentru cel bolnav, a rupt o bucătică din lemnul corăbiei si s-a întors acasă cu ea. Si s-a dus acasă la cel bolnav si nu i-a spus ce-a pătit si că n-a ajuns la Ierusalim. Si l-a întrebat acela: "Mi-ai adus o bucătică din lemnul Sf. Cruci?" "Da" - si i-a dat bucătica de lemn ruptă din corabie. Si cu atâta credintă i s-a închinat si a sărutat-o cel bolnav, că s-a făcut bine. Si multe minuni s-au făcut cu acea bucătică de lemn din corabie, despre care toti stiau că e din lemnul Sf. Cruci. Iacătă ce face credinta... Acela s-a mântuit, se mântuieste si se va mântui, care va avea credintă neîndoielnică.

Despre deznădejde
Ce-i aia disperare si deznădejde? Deznădejdea, disperarea, e cel mai mare păcat. Nu spune asa, că "eu n-am să mă mai mântuiesc, că eu degeaba mă rog", nu. Tu să spui asa: "De unde-s gândurile astea? Ba nu. Eu, cu ajutorul Măicutei Domnului, am să mă mântuiesc." Usa raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el, Dumnezeu nu obligă pe nimeni. Mai aduce pe câte unul si cu de-a sila, mai trimite o boală, un necaz, dar "pe dătătorul de bunăvoie îl iubeste Dumnezeu".
Poate că scrie undeva: "Orice păcat e iertat, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată"... D'apoi ce, e gândul tău? Nu! E hula lui, a vrăjmasului. Diavolul asta face - îti dă gânduri de hulă, ca să te aducă la disperare, si apoi tot el îti aminteste că hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată. Nu, tătucă, e hula lui. Dar tu vii la spovedanie si spui ce ti-a venit în gând: "Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate asupra Maicii Domnului, asupra lui Dumnezeu, asupra icoanelor, asupra călugărilor, asupra preotilor..." Gândurile trebuie spuse din vreme. Ce-i aia disperare? Vii, spui si te ridici iar. Spovedania e al doilea botez. Prin taina spovedaniei te ridici iar. Si tot timpul asta faci: cazi si te ridici... Nu te lasi în disperare.
Cum nu-L iubesti pe Dumnezeu? Astea sunt gânduri de la diavolul... Taci din gură. Cum nu crezi? Dar cine te-a adus aici, la mânăstire? Ce asculti tu ce spune vrăjmasul? Si de ce să nu te mântuiesti? Nu, tătucă... lasă, cu nădejdea la Maica Domnului, o să ne mântuim noi. Că dacă le-am putea face pe toate, ne-am mândri, si ar fi mai rău: "Rugăciunea mintii o am, milostenie fac..." Dar dacă vezi că nu poti face, te mai smeresti. "Puterea lui Dumnezeu întru neputinte se desăvârseste." Tu fă tot ce depinde de tine. Mai te rogi, mai te spovedesti, mai mergi la biserică, mai te împărtăsesti - măcar la o lună... Si nu te teme, că nu te duci în iad. Vinerea posteste până când ti-e foame. Mai citeste câte o carte, spune mereu "Doamne Iisuse" si să n-o uiti pe Maica Domnului. Ia si caietul ăsta, "Urmarea lui Hristos" - îl mai cercetezi, îl mai studiezi. Aici e ca la spovedanie: te învată ce să faci si cum să faci. Si fă tot ce depinde de tine...
Asa, tătucă. Hai să punem si noi de acum început bun. Noi trăim cu nădejdea vietii de dincolo. Eu, când eram copil, mămucuta îmi spunea: "Postim, dragu' mamii, si după ce se termină postul, să vezi ouă rosii si pască si sarmale..." Si asa rămânea. Posteam cu gândul la ce o să mănânc după ce se termină postul.
Ce drept ai tu asupra vietii? Tu nu ai nici un drept asupra vietii. Doamne fereste...

Zicea parintele Nicodim:
- Patru sunt felurile de vietuire in lume:
a. Vietuire diavoleasca, a celor ce se ridica impotriva lui Dumnezeu, a Bisericii si a oamenilor. Adica a celor ce hulesc impotriva Duhului Sfant si fac rau binefacatorilor lor.
b. Vietuire dobitoceasca, a celor ce se razbuna pe semenii lor, care rasplatesc rau pentru rau, care nu iarta si rabda nedreptatea, precum si a celor ce traiesc in betii si desfranari.
c. Vietuire omeneasca, a celor ce rasplatesc cu bine pentru bine si iubesc pe cei ce ii iubesc; a celor ce cad si iarasi se ridica din pacate.
d. Vietuire duhovniceasca, a celor ce se ostenesc a face bine vrajmasilor lor. Adica a celor ce iarta, miluiesc si vorbesc de bine pe cei ce ii urasc, precum si a celor ce pururea cugeta la legea Domnului.""

""
Zicea iarasi:
-Crestinul are patru feluri de parinti:
a. parinti trupesti, care ne-au nascut dupa legile firii;
b. parinti sufletesti, nasii de botez, de la cununie sau calugarie;
c. parinti duhovnicesti, adica preotii si duhovnicii, si
d. Tatal Nostru Cel Ceresc, Care ne-a creat si ne poarta in toate de grija.
Pe parintii nostri cei pamantesti se cuvine sa-i cinstim si sa-i ascultam, iar pe Dumnezeu se cade neincetat sa-L slavim si sa-L laudam.""

[cristiboss56]

Răspunsuri oferite de pr. Ioan Irimia de la Biserica "Sfânta Înviere", Suceava.

• 

Părinte, cum ar trebui să se pregătească tinerii pentru Sfânta Taină a Cununiei?

Dacă s-ar pregăti măcar tot atât cât se pregătesc pentru petrecerea nunţii, ca timp şi energie, ar fi extraordinar. Pregătirea pentru orice Taină a Bisericii înseamnă curăţire. Omul spală vasul sufletului şi al trupului pentru a primi harul cel de viaţă dătător. Pregătirea pentru Taina Cununiei este una continuă. Începe de mititel, prin mersul la biserică de mânuţă cu părinţii, cu bunicii, prin Împărtăşanie deasă, prin Spovedanie regulată de la vârstă fragedă, prin a avea deja un părinte duhovnicesc. Îi împărtăşim mai des, vor fi mai sănătoşi, şi sufleteşte, şi trupeşte. Apoi, prin cercetarea cărţilor sfinte, pentru a cunoaşte învăţătura adevărată despre familie. Îmi povestea un tânăr absolvent de facultate, nu de mult, că avea de puţin timp o prietenă şi la un moment dat aceasta i-a propus să aibă relaţii trupeşti, iar el a respins-o categoric, spunând că lucrul acesta este al celor căsătoriţi. Fata a avut o reacţie de consternare, nu-i venea să creadă. Iar el mi-a mărturisit: "Pe mine, de mic, părinţii m-au învăţat cele zece porunci şi mi se pare ceva foarte grav să le încalc". Noi ne considerăm o societate alcătuită în majoritate de creştini, dar câţi dintre noi încercăm să ţinem cu credincioşie cele zece porunci?... Iar decalogul este doar stadiul de "grădiniţă" al credinţei noastre. Curăţirea de patimi prin spovedanie şi lupta cu păcatul, viaţa liturgică, legarea unor prietenii curate, adevărate, acestea cred că ar fi priorităţile unui tânăr înainte de a se căsători. În definitiv, pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie le cuprinde pe toate. De aceea este importantă împărtăşania cât mai deasă a copiilor şi a tinerilor.
Problema cea mai mare este cum ajungem să înţelegem ce înseamnă prezenţa binecuvântării dumnezeieşti, a harului Sfântului Duh în viaţa noastră. Ce înseamnă pentru noi "viaţa în Hristos"? Dacă tinerii ar conştientiza că împărtăşirea cu Sfintele Taine este cea mai mare binecuvântare pentru un creştin, atunci, în clipa în care le spui celor doi că cei care trăiesc necununaţi, adică în desfrânare, nu se pot împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, imediat ei ar încerca să schimbe această situaţie. Oare nu acesta era secretul fericirii şi trăiniciei căsătoriilor bunicilor noştri evlavioşi?