Sfintii Zilei

[tabitha]

Multumesc pentru contributii, Cristi !

[tabitha]

Între alti sfinti, mai mari sau mai mici, astăzi 16 DEC o sărbătorim pe Sfânta Teofana, împărăteasa.

Din sinaxar -

Sfânta Teofana s-a născut şi a crescut în Constantinopol. Era de neam împărătesc, din vestiţii Martinachi, fata lui Constantin şi a Anei, amândoi de loc din Răsărit. Constantin şi Ana se mâhneau şi se întristau în fiecare zi că nu aveau copii, şi chemau în ajutor pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Rugăciunile lor şi le făceau în cinstita biserică a Maicii Domnului din Vascu. Şi se rugau, zicând: "Să ni se dezlege, Doamnă, stăpâna lumii, lipsa de copii, care ne topeşte pe noi, robii tăi!". Şi pentru că s-au rugat cu credinţă au primit o fetiţă. După ce a fost înţărcată şi după ce a împlinit şase ani, a învăţat Sfintele Scripturi şi se împodobea cu tot felul de virtuţi. Părinţii vedeau toate acestea şi se bucurau; se gândeau că nu-i departe ziua când vor culege roadele unui copil atât de bun. Iar când copila a crescut şi a întrecut pe cele asemenea ei, chiar pe cele mai bune dintre ele, s-a făcut căutare de către împăraţi după o copilă frumoasă şi virtuoasă, ca să fie dată soţie fiului lor, Leon împăratul. Şi au găsit împăraţii toate aceste bunătăţi la Teofana, fiica lui Constantin şi a Anei. Atunci toate s-au umplut de bucurie şi de veselie.

Dar n-a trecut multă vreme şi vicleanul diavol a semănat zâzanie în urechile împăratului Vasile, prin limba lui Santovarin, aşa că împăratul a închis pe fiul său Leon împăratul, împreună cu soţia sa, trei ani. De sfinţirea bisericii Sfântului Prooroc Ilie s-a împăcat cu fiul său, şi au ieşit împreună la slujbă.

Când împăratul Vasile l-a lăsat singur împărat pe fiul său Leon, din pricina bolii ce venise peste el, atunci cinstita împărăteasă Teofana trăia în palatele împărăteşti, dar se îngrijea de mântuirea sufletului ei. Socotea ca nimic mărirea împărătească, iar desfătările vieţii, ca pe o pânză de păianjen şi umbră, le dispreţuia; nu înceta zi şi noapte să slujească lui Dumnezeu cu psalmi, cântări şi rugăciuni şi să-L facă îndurător prin milostenii. Purta haine înflorate de porfiră, era înveşmântată pe dinafară cu toate podoabele împărăteşti, dar pe sub podoabele acestea îşi chinuia în ascuns trupul în zdrenţe. Îi plăcea vieţuirea schimnicească şi dispreţuia mesele bogate şi scumpe; se hrănea cu pâine şi cu legume. Dădea săracilor banii ce-i cădeau în mână şi podoabele, socotite de lume de preţ pentru desfătările vieţii; dădea celor lipsiţi hainele ei scumpe; îndestula cu cele de trebuinţă pe văduve şi orfani; îmbogăţea cu bani şi cu moşii locaşurile sărace ale monahilor. Se îngrijea de slugi ca de fraţi; nu chema niciodată pe nimeni pe nume, ci tuturora le spunea: "Domnule". Nu rostea jurământ cu limba ei şi nici minciună sau ocară nu ieşea de pe buzele ei. Niciodată nu a încetat să se întristeze şi să jelească pe ascuns, să ude aşternutul ei cu lacrimi. Cei din jurul ei vedeau patul ei acoperit cu aşternuturi ţesute cu aur; dar când se lăsa noaptea, împărăteasa părăsea patul şi se culca jos, pe podea, pe care aşternea o rogojină şi zdrenţe de păr. Se scula din ceas în ceas ca să înalte laude lui Dumnezeu. De aceea, din pricina vieţuirii sale prea aspre, s-a îmbolnăvit. Dar şi boala a fost pentru ea prilej de înfrânare; n-a încetat să împartă pâine la săraci, iar gura ei, obişnuită cu grăirea dumnezeieştilor cântări, nu contenea să grăiască graiurile sfinte ale lui David; nu trecea cu vederea să laude de şapte ori pe zi pe Domnul. Niciodată n-a dormit somn de odihnă fără lacrimi. O durea inima de suferinţele celorlalţi; se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi pentru ei; întindea mâna de ajutor celor osteniţi, sprijinea pe văduve, era bucurie şi mângâiere celor împresuraţi de necazuri şi nevoi.

De dragul lui Hristos s-a lepădat de lume şi de toate cele din lume; a luat jugul cel bun al Domnului, a ridicat pe umerii ei crucea şi n-a fost lipsită de bunătăţile cele făgăduite. Simţind că pleacă din trup şi din lume, a chemat pe toţi să o sărute cu sărutarea cea mai de pe urmă, şi aşa şi-a dat în pace lui Dumnezeu sufletul.

Tot astăzi sunt sărbătoriti Sf. Prooroc Agheu si Sf. Mucenic Marin

Sfântul şi Măritul Prooroc Agheu era din seminţia lui Levi şi s-a născut în Babilon, pe vremea robiei. Pe când era încă tânăr, a venit din Babilon în Ierusalim şi a profeţit cu Zaharia 36 de ani. A trăit cu 470 de ani înainte de întruparea lui Hristos. A proorocit lămurit despre întoarcerea poporului şi a văzut în parte zidirea templului. Când a murit, a fost îngropat alături de preoţi, cu mărire ca şi ei, că şi el era de neam preoţesc. Sfântul Prooroc Agheu era un bătrân cu barba rotunda, înalt de statura, vestit în virtute, iubit şi cinstit de toţi, ca un mare şi slăvit prooroc. Numele lui se tălmăceşte: "sărbătoare", sau "cel ce sărbătoreşte", ori "cel ce este sărbătorit".

Sfântul Mucenic Marin a trăit pe vremea împăratului Carin. Era roman de neam şi încă de tânăr a făcut parte din senatul roman şi a avut dregătorii de cinste. Fiind pârât că e creştin, a fost dus la cercetare. Dar pentru că n-a vrut să jertfească idolilor, a fost supus la multe chinuri. Apoi sfântul a spus împăratului că va merge la altarul idolesc să aducă jertfă; acolo însă a doborât, cu rugăciunile lui, idolii. Şi atunci a primit sfârşitul prin sabie. Tatăl lui şi mama lui l-au însoţit până la locul de osândă, fericindu-l.

Să ne ajute sfintii astăzi sărbătoriti, să trecem ziua cu bine, în pace si liniste, si să facem cât mai multe lucruri bune. Amin.

[cristiboss56]

Cuviosul Daniil Sihastrul s-a născut într-o localitate din zona Rădăuţilor. De tânăr a mers la Mănăstirea Sfântului Leontie de la Rădăuţi, unde în scurt timp, datorită rugăciunii stăruitoare şi râvnei sale deosebite, a primit schima cea mare. După aceasta, s-a retras, cu binecuvântarea duhovnicului, în pădurile din jurul Putnei, unde a locuit ca sihastru. Sfântul domnitor Ştefan cel Mare a fost fiul duhovnicesc al Cuviosului Daniil. A fost înmormântat la Mănăstirea Voroneţ, unde a povăţuit mulţi ucenici.

[Mihnea Dragomir]

Toata lumea a auzit de Sfantul Vasile cel Mare, astazi praznuit. Un titan. Un sfant cu adevarat Mare: prin credinta sa, prin minunile sale, prin lucrarea sa teologica, liturgica, mistica, ascetica, sociala si medico-sociala. Toate aceastea sunt, probabil, cunoscute multora.

Un lucru remarcabil, pe care poate ca nu toata lumea il cunoaste in legatura cu acest Sfant Parinte, doctor si invatator al Bisericii, este acela ca provine dintr-o familie...de sfinti.
Bunica sa Mariana este sfanta. Mama sa Emilia este sfanta. Sora sa Macrina este sfanta (cu un cult foarte raspandit in Franta si peste tot in lume).

Ca si alti multi Sfinti Parinti, asadar si Sfantul Vasile provine dintr-o familie nobila. O familie care avea in prim plan rugaciunea si opera de ajutorare a saracilor, marcile adevaratei nobleti.

O prietenie de o viata l-a legat pe Sfantul Vasile de Sfantul Grigore de Nazianz. Cei doi au dat, fiecare, cate o regula manastireasca, baza Ordinului Bazilitan care perdureaza pana azi. Sfantul Vasile este autorul vazut al Liturghiei pe care o pretuiesc in chip deosebit. El este Sfantul ctitor de spitale. Vasile este numele primului meu duhovnic (la randul lui, bazilitan), cu dreptii sa-i dea Dumnezeu adapost.

In sfarsit, Vasile a fost si numele unuia din numerosii frati ai bunicii mele: cel mai simpatic dintre toti, cel care mi-a leganat copilaria. Sa-l pomeneasca Sfantul Vasile in fata Tronului lui Dumnezeu, sa ne apere si sa ne invete pe toti!

[tabitha]

Doamne ajuta!
Multumesc, Mihnea, ca l-ai pomenit si ai scris aici despre Sfantul Vasile cel Mare, care si mie imi este tare drag... parintii mei, mama in special, totdeauna ne pregatea la fiecare un mic cadou pe care il primeam in noaptea de Revelion, si ne spunea ca l-a adus Mos Vasile. :) erau trei Mosi care nu uitau niciodata sa ne aduca un. Cadou de ziua lor: Mos Nicolae, Mos Craciun si Mos Vasile. Cat ar fi fost el de mic sau de simbolic, ne bucuram enorm..

[cristiboss56]

Sfântul Cuvios Pavel era din Egipt, din Tebaida, şi a trăit pe vremea lui Deciu (249-251) şi Valerian (253-260). El învăţase carte elinească şi latinească, precum şi dreapta credinţă din Sfintele Scripturi. Pornindu-se prigoană împotriva creştinilor şi fiindcă bărbatul surorii sale voia să-l dea dregătorului spre chinuire, sfântul, care atunci avea 20 de ani, a fugit în munţi, unde s-a nevoit până la 113 ani. El a fost hrănit o vreme, precum odinioară Ilie, de un corb, care-i aducea în fiecare zi pâine. Marele Antonie l-a găsit pe Sfântul Pavel Tebeul adormit întru Domnul, în genunchi şi cu mâinile ridicate la cer în rugăciune. Acesta este cel dintâi pustnic cunoscut al creştinătăţii. Tot azi pomenim pe Sfântul Cuvios Ioan Colibaşul, care, ieşind din lume, s-a făcut monah în mănăstirea neadormiţilor din Constantinopol. De la o vreme, a fost chinuit cumplit de dorul pentru părinţi şi, primind binecuvântare să iasă din mănăstire, şi-a petrecut viaţa într-o colibă aproape de casa părintească. Înainte să moară s-a descoperit părinţilor săi, care l-au îngropat în coliba lui, iar peste mormânt au ridicat o biserică.

[cristiboss56]

Icoana facatoare de minuni a Sfantului Antonie cel Mare de la Biserica Domneasca Sfântul Antonie cel Mare este cinstit în mod deosebit, în ziua sărbătorii sale, la 17 ianuarie 2015, la Biserica Domnească - Paraclis Patriarhal - Sfântul Anton - Curtea Veche din Capitală. În lăcaşul de cult de la Curtea Veche se află şi o icoană făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare. Sfântul Antonie cel Mare a trăit în secolul al III-lea și începutul secolului al IV-lea. Născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc în anul 251, acest mare luminător al credinței a fost fiul unor țărani creștini înstăriți. Pe când Antonie avea 20 de ani, după moartea părinților săi, și-a împărțit averea la săraci, și-a încredințat sora unei comunități de fecioare și s-a retras în singurătate.

[cristiboss56]

Cuvinte ales ale Sfantului Antonie cel Mare
Mai multe cuvinte ale Sfantului Antonie s-au pastrat pana astazi, in sapte epistole-scrisori, amintite de Fericitul Ieronim, precum si sub forma de apoftegme, precum le gasim inscrise in "PATERICUL EGIPTEAN" si in primul volum al Filocaliei.
"Se cuvine ca oamenii sa se nevoiasca sa-si in-drepteze viata si obiceiurile dupa adevar si cuviinta. Caci implinind ei acest lucru, cunosc usor cele dumnezeiesti. Cine cinsteste pe Dumnezeu din toata inima si credinta, pe acela si Dumnezeu il ajuta ca sa-si stapaneasca mania si pofta. Caci pricina tuturor relelor este pofta si mania."
"Sa socotesti liberi, nu pe cei ce din intamplare sunt liberi, ci pe cei liberi dupa viata si dupa deprinderi. Nu se cade sa numesti liberi, intru adevar vorbind, pe boierii care sunt rai si desfranati, caci acestia sunt robi patimilor trupesti. Liber si fericit este numai sufletul fara prihana si izbavit de cele vremelnice."
"Iata semnele dupa care se cunoaste un suflet rational si virtuos: privirea, mersul, glasul, rasul, ocupatiile si intalnirile cu oamenii. Caci toate acestea se indrepteaza spre tot mai multa cuviinta. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face strajer treaz si inchide intrarea patimilor si a rusinoaselor aduceri aminte."

[cristiboss56]

În ziua de 30 ianuarie, sunt prăznuiţi Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Ei au trăit la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui următor şi fiecare dintre ei a avut o contribuţie esenţială la teologia creştină, fiind numiţi „Protectori ai învăţământului teologic”. Cei trei teologi sunt prăznuiţi şi separat, însă, pentru a arăta unitatea de învăţătură, Biserica a rânduit şi o zi de prăznuire comună.
Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur sunt prăznuiţi pe 30 ianuarie. Deşi Biserica i-a pomenit separat în luna ianuarie, pe Sfântul Vasile în 1 ianuarie, pe Sfântul Grigorie în 25 ianuarie şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur pe 27 ianuarie, ei sunt prăznuiţi împreună pe 30 ianuarie. Motivul? Pentru a le descoperi creştinilor că nu este unul mai mare decât altul.
În vechime, apăruseră neînţelegeri între creştini pe tema – cine este mai mare ca teolog dintre cei trei ierarhi. După câţiva ani de la declanşarea neînţelegerilor, cei trei sfinţi au început să i se arate unul câte unul, episcopului Evhaitelor, Sfântului Ioan Mauropous. În cele din urmă, în anul 1084, într-o vedenie, Sfântului Ioan Mauropos i-au apărut cei trei sfinţi împreună şi i-au grăit:
„După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem şi nici o vrajbă nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul său, îndemnaţi de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea. De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te, porunceşte, celor ce se învrăjbesc, să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să împăcăm pe oameni şi să aducem în lume pace şi unire. Împreunează-ne, dar, făcându-ne praznic la câte trei într-o singură zi, şi înştiinţează cu aceasta pe creştini, ca noi în faţa lui Dumnezeu, una suntem.„
În urma acestei vedenii, Sfântul Ioan a ales ziua de 30 ianuarie pentru prăznuirea comună a celor Trei Ierarhi.
Sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi este o sărbătoare a comuniunii. Ea ne descoperă că după cum în Sfânta Treime deosebirea dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu duce la dezbinare şi nici unitatea lor la depersonalizare, tot astfel nici noi, ca persoane diferite, nu suntem chemaţi să trăim separat unii de alţii sau să ne ridicăm unii împotriva altora, ci să trăim după modelul Sfintei Treimi – unul în celălalt.
Sfântul Vasile cel Mare, episcop al Cezareii Capadociei, s-a născut în jurul anului 329. A studiat cu retori şi filosofi celebri în Cezareea Palestinei, Constantinopol şi Atena. Avea o statură înaltă, era slab şi negricios la faţă, cu o barbă mare, neagră. Părinţii spun că nu a avut timp să se înălbească pentru că a trăit numai cincizeci de ani. Ne-a lăsat în biserică o Sfântă Liturghie care se serbează de 10 ori pe an: în primele cinci duminici ale Postului Mare, în Joia Patimilor, în ajunul Sfintelor Paşti, al Crăciunului şi Bobotezei, şi pe 1 ianuarie, ziua de pomenire a Sfântului Vasile. Cu excepţia unor rugăciuni, ritualul este acelaşi cu al Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur.
A făcut incursiuni în Mesopotamia, Şiria, Palestina şi Egipt pentru a cunoaşte modul în care vieţuiau călugării în singurătate. El i-a adunat pe aceştia în locuri organizate, stabilind şi o rânduială pentru acest mod de vieţuire. În anul 358 pune temelia primei comunităţi de obşte, pe malul raului Isis, lângă Neocezareea. Aici redactează împreună cu Sfântul Grigorie Filocalia, o colecţie de texte din scrierile lui Origen. Tot acum, concepe Regulile monahale mari şi mici.
În Cezareea Capadociei a înfiinţat instituţii de asistenţă socială cunoscute sub numele de Vasiliade, cum ar fi: azile, case pentru reeducarea fetelor decăzute, spitale pentru leproşi etc.
Sfântul Vasile cel Mare a luptat împotriva celor care negau dumnezeirea lui Hristos şi a celor care tăgăduiau dumnezeirea Sfântului Duh. A trecut la cele veşnice pe 1 ianuarie, în anul 379.
Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul) s-a născut în jurul anului 330, în Arianz, lângă Capadocia. Primele studii le-a făcut în familie. În Capadocia studiază gramatica până la vârsta de 12 ani, iar între 350-358 este prezent pentru studii la Atena. A fost hirotonit preot de tatăl său şi episcop de către Sfântul Vasile cel Mare. Legase o prietenie atât de strânsă cu Sfântul Vasile cel Mare, încât se spunea despre ei că „sunt două trupuri, însă un singur suflet”. Sfântul Grigorie de Nazianz era de statură mijlocie şi avea un ochi bolnav, din cauza unei lovituri venită de la arieni (cei care negau dumnezeirea lui Hristos), când vorbea în Constantinopol despre Sfânta Treime.
Numele de ”Teologul” îl primeşte după susţinerea celor cinci Cuvântări teologice în anul 380, la Constantinopol, în Biserica ”Învierii”.
Sfântul Grigorie de Nazianz a prezidat cel de-al II-lea Sinod ecumenic din anul 381.
Sfântul Grigorie Teologul cere spre bătrâneţe de la împăratul Teodosie cel Mare să trăiască retras, în linişte: ”Şi eu, împărate, o singură favoare cer puterii tale care face daruri măreţe. Nu cer aur, nu tăbliţe multicolore, nu acoperăminte pentru masa de taină, nu să primesc o înaltă demnitate pentru neamul meu sau să stau aproape de tine, cel preabun… Un singur lucru cer să mi se dea: să stau puţin departe de invidie. Doresc să cinstesc scaunul, dar de departe. Am obosit să fiu urât de toţi, chiar şi de prieteni, pentru că nu pot privi spre altceva, decât spre Dumnezeu”. În această retragere scrie ceea ce împărtăşise credincioşilor în biserică. S-a spus despre el că mai întâi a citit, apoi a vorbit şi abia apoi a scris. A trecut la cele veşnice pe 25 ianuarie în anul 389/390.
Sfântul Ioan Gură de Aur sau Ioan Hrisostom s-a născut la Antiohia, în jurul anului 354. A rămas orfan de tată din copilărie. După moartea mamei sale, prin anul 374, Ioan se retrage în munţii din apropiere, devenind monah sub ascultarea unui bătrân sihastru sirian. După patru ani petrecuţi lângă acest sihastru, se retrage vreme de doi ani într-o peşteră. Este hirotonit diacon în anul 381, de către episcopul Meletie, şi preot în anul 386, de către episcopul Flavian, urmaşul lui Meletie. Vreme de doisprezece ani, predica în Antiohia în fiecare duminică şi sărbătoare, iar în post, chiar în fiecare zi, luptând împotriva păgânismul, maniheismul, gnosticismul, arianismul şi iudaismul. În anul 397 este numit arhiepiscop al Constantinopolului. A predicat şi a scris un număr impresionant de comentarii la Sfânta Scriptură. A înfiinţat instituţii de ajutoare a bolnavilor, săracilor şi oamenilor în vârstă, primind numele de ”ambasadorul săracilor”.
În timpul Sfântului Ioan Gură de Aur nu există un formular fix, aşa cum există în prezent, pentru săvârşirea Sfintei Liturghii. Sfântul Ioan a adunat într-un formular actele cultice şi rugăciunile şi a dat naştere Liturghiei care îi poartă numele şi care este cel mai des folosită.
Se crede că în vremea când era diacon a scris cel mai cutremurător tratat despre preoţie. Este conceput în şase cărţi, sub forma unui dialog. Redam câteva rânduri din acest tratat: ”Când preotul invoca Sfântul Duh şi săvârşeşte jertfă cea prea înfricoşată, când el stă în continuă atingere cu Stăpânul obştesc al tuturor, spune-mi, în ce rang îl vom aşeza? Câtă curăţie şi câtă evlavie vom cere de la el? Gândeşte-te, ce mâini trebuie să fie acelea care săvârşesc aceste lucruri, ce limbă trebuie să fie aceea care rosteşte acele cuvinte? Cât de curat şi de sfânt trebuie să fie sufletul care primeşte un aşa de mare Duh? În acele momente, îngerii asistă pe preot şi întreaga ceată a puterilor cereşti strigă cu voce tare, iar locul din jurul jertfelnicului se umple spre cinstea Celui Ce stă aşezat” (Despre preoţie, cartea VI, 4).
Sfântul Ioan Gură de Aur a trecut la cele veşnice pe 14 septembrie 407, zicând: ”Slava lui Dumnezeu pentru toate!”.
Prin hotărârea luată la Atena, la primul Congres al Profesorilor de Teologie din anul 1936, Sfinţii Trei Ierarhi au devenit patronii spirituali ai instituţiilor de învăţământ teologic ortodox din întreaga lume.

[cristiboss56]

Haralambie – sfântul vindecător
Cunoscut în tradiția poporului creștin, Sfântul Haralambie este unul dintre cei mai apropiaţi sfinţi de sufletul românilor. De-a lungul istoriei şi-a arătat mila şi ajutorul atunci când au fost epidemii de ciumă şi vremuri de foamete. Astfel, ziua de prăznuire, 10 februarie, a fost ținută cu sfințenie de către bunicii noștri, drept mulțumire pentru minunile pe care Sfântul le-a revărsat asupra țării.
Deși a trăit cu aproape 1800 de ani în urmă, Sfântul Haralambie a fost reținut de conștiința liturgică pentru marea sa credință. După mărturia actului martiric, în vremea prigoanei împăratului roman Septimiu Sever, episcopul Haralambie din orașul Magnezia (Turcia de astăzi) avea vârsta de 113 ani. Cu toate acestea, nu a dat înapoi în fața morții pentru credință, rămânând memorabile cuvintele sale rostite în timpul martirajului: „Vă mulțumesc, fraților, că mi-ați reînnoit sufletul care dorește să se unească cu veșnicia!”.
Rămășițele pământești au fost strânse și îngropate de către creștini și, în scurt timp, de la mormântul său au început să curgă minunile. În cursul istoriei, moaștele Sfântului îngropate în apropierea marelui oraș al Antiohiei au fost aduse în Constantinopol, de frica invaziei musulmane. Așezate în Biserica Vlaherne, după căderea Constantinopolului, rămășițele Sfântului au fost păstrate în mai multe biserici din Grecia și Muntele Athos – iar capul Sfântului Haralambie este păstrat până astăzi în biserica mare a mănăstirii Sfântul Ștefan, din complexul Meteora. În plin secol fanariot, Țările Române s-au bucurat de numeroase daruri constând în părticele din moaștele Sfântului Haralambie. Așa se face că ne închinăm Sfântului la mai multe biserici bucureștene: „Sfântul Dumitru”, „Sfinții Arhangheli – Oțelari” și „Sfântul Stelian – Lucaci”.


O biserică ridicată în amintirea haiducului Haralambie Leondarie
În istoria Iașului, învățatul N. A. Bogdan pomenește faptul că, în secolul al XIX-lea, cel mai înalt punct al orașului era turnul Bisericii Sfântul Haralambie. O biserică a cărei istorie se împletește cu cea a așezării, documentele vorbind despre o bisericuță de lemn anterioară celei de zid, în care intrăm astăzi. Legendă sau nu, istorisirea despre frații greci epiroți este așezată la temelia zidurilor uneia dintre cele mai frumoase biserici ieșene. Ofițeri în armata domnitorului grec Constantin Ipsilanti (1799-1801, 1806), Gheorghe şi Haralambie Leondarie au lăsat o poveste de viață. Plictisit de rutina vieții de arnăut, Haralambie a luat calea codrului, devenind haiduc în pădurile Neamțului. După multe jafuri, chiar și la mănăstiri, vestea despre „Haralamb haiducul” a ajuns până la urechile lui Vodă Ipsilante. În disperarea momentului a fost trimis căpitanul de arnăuți Gheorghe Leondariei, nimeni altul decât fratele haiducului. Înfruntarea a avut loc undeva lângă Mănăstirea Văratec, haiducul Haralambie fiind ucis în înfruntare, cu toată osârdia fratelui de a-l captura viu.
Întors la Iași, Gheorghe Leondarie a predat capul lui Ipsilante, părăsind în același timp slujba domnească. Sângele fratelui și conștiința sa au dus la punerea temeliei unei biserici zidite în cinstea Sfântului Haralambie, zidire finalizată în jurul anului 1804 și sfințită de mitropolitul Veniamin Costache.
Hramul Sfântului Haralambie al acestei biserici este legat și de calamitățile și epidemiile prin care a trecut capitala Moldovei în secolul al XIX-lea. Sfântul Haralambie este cunoscut ca fiind apărător de ciumă și de foamete. Confirmarea o găsim în Acatistul închinat lui: „Bucură-te, izbăvitorule de ciumă și de foamete!”. Istoria consemnează faptul că epidemia de ciumă din timpul domnitorului Alexandru Constantin Moruzi a fost stopată la Iași, cu ajutorului Sfântului Haralambie.
Ca o binecuvântare și încununare, biserica ieșeană Sfântul Haralambie a primit în dar din partea Mănăstirii Miclăușeni o părticică din moaștele Sfântului, așezate până astăzi la loc de cinste.


Sfântul Haralambie – o parohie activă din punct de vedere social
Timpul a trecut, iar amintirea poveștii haiducești o poartă un mormânt din naosul bisericii Sfântului Haralambie. Ctitorul Gheorghe Leondarie străjuiește din anul 1935 biserica din dealul Copoului, candela fiind mereu aprinsă la mormântul său.
O candelă ce ține o biserică vie, o comunitate strânsă în jurul Sfântului Potir. O comunitate ce știe să împartă bucurie, parohia Sfântul Haralambie este una dintre cele mai active din punct de vedere social și filantropic: „Să-i ajutam pe cei din nevoi” – oferirea de masă caldă persoanelor în vârstă la Cantina „Sfântul Haralambie”; „Ecumenical Spaces – Ecumenical Vision. Call to Social Justice”; „Tineri in dialog” – schimb de experiență între tineri români și germani; „Educație prin Artă” – atelier de pictură pentru tineri cu deficiențe. Acestea sunt doar câteva dintre activitățile parohiei ieșene.
Un loc în care poți pipăi istoria, dar poți simți și entuziasmul unei comunități care știe să împartă bucurie. Pe scurt – biserica ieșeană a Sfântului Haralambie!