Poezii preferate...

Postati,va rog,o poezie si in memoria eroilor,din toate timpurile,Armatei Romaniei.

[stoicadorina]

Eroilor

Spre voi, viteji al căror sânge a curs - hotarul apărându-l, -
Îngenunchiat, tot Neamul astăzi îşi nalţă sufletul şi gândul!...
Spre slava voastră, din altare, se'nalţă fumul de tămâe,
Viteji a căror nume sfinte neşterse'n veci au să rămâe!...

Fiţi binecuvântaţi în veacuri, voi, păstrători de vechi hotare, -
Viteji cari aţi căzut în lupte, visând o Românie-Mare!
De-apururea mărire vouă în înfloritul Paradis, -
Că voi aţi biruit prin moarte, şi s'a'mplinit al vostru vis ...

Dar noi?... Suntem noi vrednici oare de jertfa sângelui cel sfânt
Ce-a curs din piepturile voastre pe vechiul Neamului pământ?....
Nu plângeţi oare 'n Raiul vostru, că-atâta liotă străină
Culege roada jertfei voastre din scumpa Neamului grădină?!

O, eu aud mereu mustrarea vitejilor cu piept de fier,
Pe care tunetul adesea, mugind, ne-o bubue din cer,
Că voi prea mari aţi fost, prin jertfă, pe când urmaşii sunt prea mici,
Lăsând ca România-Mare s'ajungă Rai la venetici!

de Vasile Militaru

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Postati,va rog,o poezie si in memoria eroilor,din toate timpurile,Armatei Romaniei.

[florin.oltean75]

Multumesc iubita mama

Multumesc iubita mama
Steaua mea din zori de zi
Fara tine mi` este teama
Ca planeta s`a racit
Fara tine mi` este teama
Ca planeta s`a racit

Te`am secatuit de vlaga
M`ai crescut m`ai inflorit
Pt tine mama draga
Soarele e in asfintit
Pt tine mama draga
Soarele e in asfintit

Mama frumoasa primul meu rai
Fa o minune te rog mai stai
Dulce lumina ram de maslin
Inca nu`i vremea mai stai putin


Lege tainica a firii
Nu pleca fara sa`mi lasi
Zacamintele iubirii
Mama suflet urias

Si secretul nemuririi
Mama suflet urias.

SAVOY

[Marius22]

Contraste - Virgil Carianopol

Sunt bucurii care-ntristeaza,
Sunt intristari ce fericesc,
Sunt zile fara de lumina
Si nopti adanci ce stralucesc.

Sunt adevaruri ce doboara
Si sunt minciuni care ridica,
Sunt imparati, atotputernici
Ce insa tremura de frica.

Sunt vieti ce-au stralucit in viata,
Dar cand s-au stins parca n-au fost,
Palate care nu pot tine
Cat o cocioaba adapost.

Sunt oameni albi pe dinafara,
Dar negri in adancul lor
Si negri in afara, negri,
Da-n ei de-un alb stralucitor.

Sunt dulciuri ce-amarasc ca fierea,
Dar si amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptati care indreapta,
Dreptati care nedreptatesc.

Sunt multe contradictii, multe:
Sunt uri adanci ce nasc iubiri,
Sunt suferinti ce-aduc lumina
Si fericiri nefericiri!...

[Ateismul inseamna ratiune]

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi admiratia ce i-o port
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

Imn al Invierii de Valeriu Gafencu

Va cheama Domnul slavei la lumina,
Va cheama mucenicii-n vesnicii,
Fortificati biserica crestina
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Sa creasca-n inimile voastre
Un om nascut din nou armonios,
Pe sufletele voastre sa se-mplante
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul noptii bate
Si Iisus coboara pe pamant;
Din piepturile noastre-nsangerate
Rasuna Imnul Invierii sfant.

Veniti crestini, luati lumina
Cu sufletul smerit, purificat;
Veniti flamanzi, gustati din cina,
E nunta Fiului de Imparat.

[cristiboss56]

Nu plange, mama, cand lovit
Si-nsangerat imi este trupul,
Nu doare locul biciuit
Cum doare ura si cuvantul.


Batut, scuipat, batjocorit,
Eu port povara lor in spate
Si-n crucea grea duc istovit
Noianul lumii de pacate.


Nu sunt de cuie azi ranit,
Cu dragoste le rabd pe toate,
Plang doar pacatul savarsit
De ei, ducandu-ma la moarte.


Nu plange, mama, stiu ca-n gand
Te-ai rastignit si tu cu mine
Te simt in toate indurand
Chiar daca jale curge-n tine.


Eu i-am iertat caci am venit
Cu dragoste intru zidire
Precum a fost proorocit
Sa fiu jertfit spre mantuire.


Angelina Nadejde

[glykys]

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, ELEGIE ÎN GAMĂ MAJORĂ

Să nu-ţi faci chip cioplit din mine
şi nici să nu te-nchini sub fum înalt.
Frumuseţea mea de bronz păgân rămâne
un idol pentru cerul celălalt.
Săruturile îndelung schimbate
să-ţi înflorească azi altundeva,
cu alte cântece-n vecinătate,
cu alte tâlcuri în tăcerea ta.
Plăcerile ca luntrile vopsite
şi-au şters de ape botul lor rotund,
iar clipa amintirii fericite
e doar o scoică de sidef pe prund.
Să nu-ţi faci chip cioplit din amintire
şi nici la jaruri vechi să nu adăşti.
Consolatoare, o vopsea subţire
aplică gândurilor alte măşti.
Desprinde luntrea de la ţărm şi du-te.
Precum se pierd în ceruri meteori,
se stinge-n golful dragostei pierdute
amarul sfânt, gustat de-atâtea ori.
Lăsându-mă uitat, tu mă ucide
cu fiecare vâslă, ca pe furi.
O trestie de suferinţi lichide
să cânte-n deltă spumegând, la guri.
Dar sus, lângă izvoare vechi, sub stele,
cum nu dai jertfă unor zei străini,
să nu jertfeşti nimic absenţei mele
şi nici frumuseţii ei să nu te-nchini.
Ci pierde-mă în casă, printre lucruri:
să putrezească bronzul vânzător.
Iar tu, neauzindu-l, să te bucuri
că-n pragul altei lumi chiar zeii mor.


MIHAI URSACHI, ODAIA GINGAŞEI IUBIRI

Şi iată c-am venit, de foarte de departe,
tot neamul meu se stinse, vlăstarele sunt moarte.
Am moştenit conacul cel vechi, argintăria,
şi stema casei noastre: veşnicia.

La praznicul Enigmei, când vişinii serbează
o oră anumită, m-am hotărât să intru,
sperând să fii acolo, la ora ceea, trează,
ţinând acelaşi sfeşnic în mână, ca un schiptru.

Făcui deci invocarea şi semnele cerute,
aprinsei în căţuie trei feluri de tămâie,
intrai pe uşa strâmtă cât am putut de iute,
cum e plăcut la duhuri, cum îţi plăcea şi ţie.

Mi se păru ciudat ca tu la ora ceea
să nu fii încă trează; mă apropiai de patul
de nuc în care cândva ai fost femeia
cu trup de flori de vişin, iar eu am fost bărbatul...

Mă apropiai cu totul, uitând legile mele
şi orb întinsei mâna şi căutai fierbinte
aceea ce pierdusem; în albele dantele
zăcea o grămăjoară de albe oseminte.

Înţepenii de spaimă şi pricepui greşeala...
...Crengi mari de vişin dalbe prin gratii pătrunsese
şi la lumina lunii subţire ca beteala
văzui: eram trecut de veacuri pe lista de decese...

Privii în jur - covorul e năpădit de ierbi,
în vaza cristalină în care-ţi puneam frezii -
şirag de perle negre, un ghemotoc de şerpi;
prin vechi păienjenişuri, bezmetici, huhurezii.

Pe masa de parfumuri, printre oglinzi şi spelci -
moluşte lipicioase, limacşi molâi şi melci.
Şi craniul celui care am fost e pe noptieră,
îl ţii probabil noaptea în chip de scrumieră.

Un om fericit

Auzit-am că, pe vremuri ,
Dumnezeu ar fi dorit
Ca să afle, printr-un înger,
Dacă omu-i fericit!

Merse îngerul pe cale
Lumea-ntreaga colindînd,
Cînd la deal si cînd la vale,
Pe creştini tot întrebînd

Unul zise- Cum pot oare
Fericit să mă numesc?
Să îmi fie cu iertare,
Nu vezi cît de mult trudesc?!

Altul zise cu durere:
-Eu aş fi, dar ce sa fac,
Fiindcă banii-s la putere,
Iar eu sunt un om sărac!

Unul spuse cu mîndrie :
-Eu am bani, ce pot sa zic?
Am destulă avuţie ,
Nu duc lipsă de nimic!

Însă fericit aş spune
Că nu pot să mă numesc,
Fiindcă n-am copii pe lume
Şi încep să-mbătrînesc.

Altul strigă cu ocară:
-O ,ce fericit aş fi,
Dacă n-aş avea povară
O mulţime de copii!

Nu am ce le da la masă,
Tare mult mă chinuesc,
Cum pot oare cu-aşa casă
Fericit să mă numesc!

Cînd pe altul îl întreabă:
-Tu eşti fericit, ori ba?
Dînd din cap, el spune-n grabă
-Hm! nu prea mult, măria-ta!

-Dar de ce? Ce îţi lipseşte?
Zise îngerul suav,
Aş trăi împarăteşte,
Dar sunt trist, că sunt bolnav!

Am umblat prin lumea-ntreagă
Pe la doctori, dar n-am leac
Sunt slabit şi fără vlagă
Şi nu ştiu ce să mai fac!

Şi cuprins de întristare,
Îngerul plecă mîhnit,
Că în lumea asta mare
Nici un om nu-i fericit!

Tot aşa cîrteau creştinii,
Orşiunde întreba,
Apăsînd mai tare spinii
Domnului pe fruntea Sa.

Şi cu fiece răspuns,
Pas cu pas Îl aduceau,
Spre Golgota, în ascuns
Şi pe Cruce-L răstigneau!

Merse îngerul ce merse
Pînă cînd a întîlnit
Un om ce sudoarea-şi şterse
De pe chipul său trudit

-Omule, te văd muncind
Şi esti mult prea obosit,
Ziua toată robotind,
Spune-mi : tu eşti fericit?

Omul se-ndreptă de spate
Şi ,privindu-l pe străin
Îi spuse cu bunătate:
Fericit sunt pe deplin!

Îngerul sări deodată
Iscodindu-l înadins:
Casa ta-i dărăpănată,
Focu-n vatră ţi s-a stins.

Ai copii prea mulţi, se pare
Şi cu greu îi creşti pe toţi,
Nu ai bani pentru mîncare,
Şi eşti fericit, socoţi?

Eu nu te cunosc ,străine!
Şi nu ştiu de unde vii
Dar ,de vrei rămîi la mine
Pînă mîine-n zori de zi.

Iat-acum se face seară,
Nu-i bine să mergi pe drum,
Că sunt oameni răi pe-afară
Şi flămînd vei fi oricum.

Nu am bani, nu am avere,
Nu am casa un palat,
Am în schimb, o mîngîiere,
Că am sufletul curat.

Casa mea dărăpănată,
Cu căldură te-o primi,
Chiar de focu-i stins in vatră,
Om mînca ce s-o găsi.

Şi cu toţii stînd la masă
Domnului I-am mulţumi,
Că spre noi mereu revarsă
Un noian de bucurii.


Să fii fericit în lume
Dacă vrei, nu e prea greu,
Că averea mea, vezi bine,
E doar Bunul Dumnezeu.

El îmi dă mereu putere,
El mă iarta cînd greşesc,
El mi-alină orice durere,
El m-ajută să trăiesc.


Cine are-aşa avere
Are tot ce şi-a dorit,
Are-n suflet mîngîiere
Şi e-n viaţă fericit!

Am copii pe lîngă casă,
Am pămînt să -l pot munci,
Am nevastă credincioasă,
Fericit de ce n-aş fi?

Îngerul sa-i spună taina
Ar fi vrut, dar ce folos?
Se vedea că poartă haina
Dăruită de Hristos!


Bucuros , el se întoarse
Şi zbură spre cer grăbit,
Fiindcă ,în sfîrşit aflase,
Un om care-i fericit.

Auzind Domnul îndată
Le dădu creştinilor
Pedeapsa meritată
Pentru necredinţa lor.

Numai cel ce nu cîrtise
Fericit în veci va fi,
Că, din toţi ,doar el primise
Darul , de-a se mîntui

Cine are-nţelepciune
Să priceapă , n-ar fi greu:
Fericirea nu e-n lume,
Ci e doar în Dumnezeu!!!

Dac-am fi ,din întîmplare,
Întrebaţi şi noi cîndva,
Conştiinţa noastră oare
Ce-ar răspunde NU sau DA?!

[cristiboss56]

Invesmantata in lumina
Prea Sfanta Maica Rugatoare,
La tronul Tatalui aduce
Iubirea ei nepieritoare.


Cu focul netrupesc aprinde
Noptile strivite-n noi
Si din neguri in lumina
Pune viata inapoi !


Apa vie curgatoare,
Cu ale sale sfinte lacrimi,
Spala lumea de pacate
Si ale noastre rele patimi !


Neprihanita rugaciune,
Scara catre cer se pune
Pentru fii ei din lume
Care vor sa se adune !


Chivot poleit cu duhul,
Vistier de har si roua
Lacrima in sfesnic arsa
Pentru viata noastra noua.


Mantie de rugi aprinse
Pe noi toti ne- acopera,
Si ne ‘ndruma tot mereu
Ca in viata trecatoare
Sa-l gasim pe Dumnezeu !
Liman in valurile vietii
Si tarm si ancora ne esti
O nestemata, sfanta floare
Cu ale Tale rugi ne ocrotesti !


Camelia Cristea