Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Sfinti Parinti (Patrologie)
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 27.05.2012, 13:31:24
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit Gandirea patristica

,,Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința.Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același. "(Evrei 13,7-8)

,,Părinții Bisericii sunt persoane care, prin viața și activitatea lor, au meritat și au primit de la Biserică titlul de Părinte al ei. Ei se numesc și Sfinți Părinți, Părinți ai Bisericii sau Părinți bisericești.

Începând din primele secole creștine, denumirea de Părinți bisericești, Sfinți Părinți, Părinți Sfinți, Părinții Bisericii, Sfinții Părinți ai Bisericii sau Părinții dascăli și învățători exprima autoritatea supremă în materie de ortodoxie a credinței. Ei, Părinții, mari dascăli și învățători, sunt considerați drept reprezentanții normativi ai tradiției doctrinare a Bisericii, ca martori special autorizați ai credinței, dar ei au avut și o uriașă experiență duhovnicească, iar ortodoxia credinței și viețuirea sfântă au constituit chintesența în scrierile și în întreaga lor activitate. Pe lângă viață sfântă, ei s-au distins și prin propovăduirea învățăturilor bisericești primite de la Mântuitorul și de la Sfinții Apostoli.

Pentru ca să poată fi numit cineva Părinte bisericesc, trebuie să avem încredințarea că Biserica i-a acordat în mod expres acest titlu. Organul prin care vorbește Biserica este Sinodul Ecumenic. Prin urmare, Părinții bisericești sunt numai acele persoane pe care le-a decretat vreun Sinod Ecumenic drept Părinți bisericești. Prin deducție, se mai consideră drept Părinți bisericești și aceia de care întâmplător nu s-a ocupat nici un Sinod Ecumenic, dar pe care i-au numit Părinți bisericești ceilalți Părinți bisericești, decretați de Sfintele Sinoade.

De aici urmează că Părinți bisericești sau Sfinți Părinți nu se mai numesc începând cu secolul al VIII-lea, fiindcă din acest secol nu s-au mai ținut Sinoade Ecumenice, care să acorde acest titlu. Nu avem deci Sfinți Părinți sau Părinți bisericești decât în primele opt secole. Prin urmare, titlul de Părinte bisericesc sau de Părinte al Bisericii numai Biserica îl poate da cuiva, chiar dacă numele de părinte îl putem acorda fiecărui cleric, dar numai de părinte al nostru.S-a dat deci acestor autori (din primele opt secole) denumirea de Părinți. Acest titlu era rezervat, la origine,conducătorilor Bisericii, episcopilor, depozitari ai autorității doctrinare, cât și disciplinare. Mai târziu, în tratatele teologice și în lucrările conciliilor din secolul al V-lea acest cuvânt îi desemna atunci pe apărătorii credinței împotriva ereticilor.

Condiții pentru un Sfânt Părinte

Denumirea de Părinte o include pe cea de ortodoxie. Nu toți autorii creștini care au scris despre subiecte religioase sunt numiți Părinți ai Bisericii și fac obiectul Patrologiei, ci doar aceia care au respectat regula stabilită de Sfântul Apostol Pavel, depositum custodi (I Timotei 6, 20), vor putea să fie invocați ca o autoritate sigură de către creștinii din alte epoci. Ereticii nu merită acest titlu de onoare; nu sunt amintiți în operele patristice și în manualele de Patrologie decât în măsura în care trebuie să-i cunoaștem pentru a înțelege respingerea lor de către autorii rămași statornici în credință. Aceștia din urmă, care sunt aprobați de Biserică, merită, prin scrierile și operele lor, să fie pentru toți creștinii ghizi, profesori, Părinți.

Deci, numele de Părinte bisericesc sau Părinte al Bisericii sau Sfânt Părinte se cuvine totuși, în mod strict, doar scriitorilor care îndeplinesc următoarele patru condiții: viață sfântă, învățătură de credință ortodoxă, aprobarea Bisericii, vechime, ultima condiție referindu-se la încadrarea autorului în limitele celor opt secole creștine, mai precis până la anul 787, dată la care a avut loc cel de-al șaptelea Sinod Ecumenic, de la Niceea.

După învățătura ortodoxă, cei ce au propovăduit și învățături străine Bisericii sau contrare ei, oricât de mare le-a fost efortul propovăduirii, nu primesc numele de Părinți bisericești, ci rămân simpli Scriitori bisericești. De exemplu, Fericitul Ieronim sau Fericitul Augustin. Același lucru se petrece și cu cei care nu corespund în întregime în privința sfințeniei vieții. De obicei, cei ce au greșeli în învățătură au și în viață, așa după cum ne spune Mântuitorul, că nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune (Matei 7, 16-18). Este important de știut faptul că atât probarea Bisericii, cât și vechimea sunt necesare, deoarece au rol verificativ. Dacă prima este consemnată în mod expres în documentele sinoadelor, ecumenice și locale, în decizii bisericești de maximă importanță sau în chip tacit, prin folosirea învățăturii anumitor autori pentru apărarea credinței, cea de-a doua implică, pe de o parte, autoritatea timpului apropiat de Sfinții Apostoli și Părinții din primele două veacuri, iar pe de altă parte, confirmarea apartenenței autorilor respectivi la epoca unității depline a Bisericii din primul mileniu.

Așadar, titlul de Sfânt Părinte l-a acordat Biserica numai acelor scriitori bisericești care au demonstrat că învățătura ce o propovăduiesc o au prin inspirația Duhului Sfânt, pe Care L-a promis Domnul Apostolilor, când le-a făgăduit că le va trimite pe Duhul Sfânt (Ioan 15, 16), Care îi va povățui și-i va învăța tot adevărul, împărtășindu-le învățătura lui Hristos, a Cuvântului divin, Cel ce este cu ei până la sfârșitul veacurilor. De trimiterea Duhului Sfânt i-a asigurat Domnul nostru Iisus Hristos pe Apostoli și pe urmașii acestora, episcopii și preoții. De aceea, și Sfinții Părinți au fost aleși cu precădere dintre episcopi, mai rar dintre preoți (Sfântul Ioan Damaschin) și numai în mod excepțional dintre diaconi (Sfântul Efrem Sirul). Dintre laici nu sunt Sfinți Părinți. Iustin Martirul și Filosoful, de exemplu, un însemnat Scriitor bisericesc, poartă titlul de Sfânt ca martir, nu ca Părinte bisericesc.


Folosirea termenului de Părinte în Antichitate

În Antichitate, cei vechi dădeau acest titlu omagial învățătorilor lor, ca celor ce au contribuit la nașterea personalității lor sufletești, aceasta fiind o formă a celor vechi de a-și manifesta gratitudinea față de cei ce le predau învățătura.

Sfinții Apostoli au admis și ei folosirea titlului de părinte dar restrângându-l numai la persoane care învață, propovăduiesc Evanghelia Domnului Hristos, trăiesc conform preceptelor acesteia și învață și pe alții să le păzească. Deci învățătura ce o propagă în scrierile și cuvântările lor trebuie să fie a lui Hristos, iar nu cea eretică. Numai pe acela îl recunoaște Biserica drept Părinte al ei, adică pe acela care propovăduiește învățătura ei curată, fără schimbări sau interpretări greșite.

Cuvântul Părinte are însă o evoluție interesantă, potrivit mersului istoriei și spiritualității Bisericii. Acest cuvânt era de origine sacră, cu rădăcini în Vechiul și Noul Testament, exprimând raportul dintre învățător și ucenic, ca un raport între tată și fiu. Ucenicii profeților se numeau fiii profeților (III Regi 20, 35). Învățătorul de înțelepciune era socotit tatăl școlarilor săi. În Noul Testament, legătura dintre învățătorul-tată și ucenicul-fiu pare a fi mai adâncă și mai caldă. Sfântul Pavel scrie corintenilor: „Căci de ați avea zece mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți, căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos“ (I Corinteni 4, 15). Ceva mai didactic și parcă nu atât de afabil, Sfântul Irineu vorbește aproximativ în același sens: „Cine a primit învățătura de la cineva e numit fiu al celui care-l învață, iar acesta din urmă e numit tatăl său“ (Adversus haeres., IV, 41, 2). Clement Alexandrinul precizează, la rându-i: „La fel numim noi părinți pe învățătorii noștri“ (Stromate I, 1, 3).

În acest sens, calificativul de tată sau părinte era frecvent în primele secole, mai ales pentru episcop. Martiriul Sfântului Policarp, datând din perioada 155-158, pune în gura mulțimii păgânilor, care cereau moartea episcopului Policarp al Smirnei, următoarele cuvinte: „Acesta este dascălul Asiei, părintele (scil. tatăl) creștinilor“ (XII, 2). Aceasta înseamnă că denumirea de părinte era obișnuită în cazul episcopilor, de vreme ce a fost pusă până și în gura păgânilor. În anul 177, martirii din Lion se adresau lui Eleuterie, episcopul Romei, cu apelativul părinte. La fel, printre epistolele lui Ciprian găsim câteva (Epist. XXX, XXXI, XXXVI) iscălite Cypriano papae. Acest obicei s-a răspândit repede, astfel încât, în secolul al IV-lea, denumirea în cauză a devenit ceva obișnuit.

Dacă, la început, cuvântul părinte se aplica mai ales episcopilor, cu timpul, a dobândit o semnificație aparte, în special atunci când era folosit la plural. De acum, părinții nu mai sunt doar episcopii obișnuiți, ci episcopii din trecut care erau martori ai doctrinei Bisericii și dețineau o autoritate deosebită în materie de învățătură a acesteia. Câteodată se întâmplă ca printre cei numiți părinți să fie persoane care n-au fost episcopi. Așa, bunăoară Vasile, arhiepiscopul Cezareei (330-379), se va referi la episcopii întruniți la sinodul din Niceea (325) în următorii termeni: „Ceea ce noi învățăm nu este rezultatul propriei noastre cugetări, ci ceea ce am învățat de la Sfinții Părinți“ (Epistola CXL, 2)".(va urma)

Last edited by Pelerin spre Rasarit; 31.01.2016 at 23:28:28.
Reply With Quote
  #2  
Vechi 27.05.2012, 21:59:11
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Sfinții Apostoli și Părinții Apostolici

Ținând seama de calitățile pe care trebuie să le îndeplinească un Părinte bisericesc, Sfinții Apostoli pot fi considerați ca cei dintâi Sfinți Părinți ai Bisericii, pentru că ei întrunesc cu prisosință aceste calități. Totuși, ei formează o categorie superioară celei a Părinților bisericești, de aceea nu li se dă titlul acesta. Dar și ucenicii imediați ai Apostolilor au un titlu de superioritate între Părinții bisericești, anume de Părinți Apostolici.

Dintre ceilalți Sfinți Părinți, Biserica îi cinstește cu titlul special de superioritate pe trei: Sfântul Vasile cel Mare, († 379), Sfântul Grigorie de Nazianz († 390) și Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), numindu-i mari învățători ai Bisericii. Titlul de Părinte nu se identifică pe deplin cu cel de Învățat (Înțelept) al Bisericii. Acesta din urmă nu se aplică decât pentru un foarte mic număr de scriitori bisericești, folosit atât în Antichitatea creștină (ei sunt Părinți și Învățați totodată), cât și în secolele următoare, și presupune o aprobare specială din partea Bisericii, care nu este dată decât autorilor care adaugă la o înaltă înțelepciune adevăruri creștine, o ortodoxie strictă și o viață sfântă. Ei se bucură de o autoritate excepțională. Biserica Ortodoxă are, în mod special, respect pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Ioan Hrisostom, pe care îi numește și Învățați ecumenici. Biserica nu numai că îi numără între sfinții ei, ci îi numește și mari dascăli, adică îi așază între cei mai de seamă, cei mai destoinici tâlcuitori ai dumnezeieștilor învățături. Roma le asociază în plus, dintre orientali, pe Sfântul Atanasie, și îi plasează în frunte pe înțelepții latini, Sfântul Ambrozie, Ieronim, Augustin și Grigorie cel Mare. Aceștia patru sunt numiți de teologii catolici și Marii Părinți ai Bisericii.

Părinții Bisericii și Scriitorii bisericești

Fără să aibă autoritatea teologică și bisericească a Părinților Bisericii, unii dintre scriitorii bisericești sunt autori de lucrări importante sau numeroase. Printre acești autori putem cita în general pe apologeții greci și latini ai secolului al II-lea, pe Clement Alexandrinul, Lactanțiu, Rufin, Teodor de Mopsuestia, Didim cel Orb, Sinesiu de Cirene, Evagrie Ponticul, Nil Ascetul, Diadoh al Foticeii, Marcu Ascetul, Isaia Pustnicul, scriitori sirieni, armeni, georgieni etc. Părintele profesor Ioan G. Coman precizează că operele acestor scriitori reprezintă un uriaș material de istorie a culturii și a spiritului creștin în primul mileniu, un material cu orientări și soluții variate pentru problemele vremii. Este o sinteză literar-filosofică și spirituală a produselor muncii și inteligenței umane din trei continente din jurul Mediteranei în primul mileniu de după Hristos.

Unii dintre acești scriitori bisericești au fost dascăli de seamă, din înțelepciunea și scrierile lor adăpându-se mulți din cei ce au fost considerați Părinți ai Bisericii. Părintele profesor Dumitru Stăniloae, luând ca punct de plecare învățătura Sfântului Varsanufie, supranumit și Marele Bătrân, a încercat să explice rămășița unora dintre teoriile greșite ale scriitorului bisericesc Origen la Sfântul Grigorie de Nyssa și de Nazianz: „Ei au respectat pe Origen ca pe un dascăl de la care au învățat multe. Datorită celor învățate de la el, ei au putut înainta în cugetarea lor și astfel au putut îndrepta cele mai multe dintre acelea, fiind călăuziți în aceasta mai ales de Duhul Sfânt. Dar au rămas la ei unele mici fărâme din mulțimea greșită a învățăturilor origeniste. Aceasta pentru că nu totdeauna au rugat pe Dumnezeu să le spună dacă și acele mici fărâme sunt adevărate sau nu. În esență, Varsanufie face o distincție între învățăturile proprii ale Sfântului Grigorie de Nazianz și de Nyssa și între unele cuvinte luate de la Origen, pe care le consideră însușite de ei de la el. Căci de cele drepte, spuse de ei, declară (Sfântul Varsanufie) că sunt de la Duhul Sfânt, dar de cele greșite, rămase de la Origen, nu spune aceasta“(sursa Ziarul Lumina)

Last edited by Pelerin spre Rasarit; 27.05.2012 at 22:35:07.
Reply With Quote
  #3  
Vechi 27.05.2012, 22:40:06
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Cum sa ii citim pe Sfintii Parinti (I)

,,Cu siguranta, putini sunt cei ce, in vremurile noastre din urma, de plapande nevointe ascetice, nazuiesc catre inaltimile rugaciunii mintii (sau chiar cunosc ceea ce este aceasta); dar avertismentele Sfantului Paisie si ale altor Sfinti Parinti raman valabile si pentru nevointele mai mici ale multor dintre crestinii ortodocsi de astazi. Oricine citeste Filocalia si alte scrieri ale Sfintilor Parinti, si chiar multe dintre Vietile Sfintilor, va intalni pasaje despre rugaciunea inimii, despre vederea dumnezeiasca, despre indumnezeire si despre alte stari duhovnicesti inalte, si este esential pentru crestinul ortodox sa cunoasca ce ar trebui sa gandeasca si sa simta despre acestea.Sa vedem, prin urmare, ceea ce spun Sfintii Parinti despre aceasta, si despre abordarea Sfintilor Parinti in general.

Sfantul Staret Macarie de la Optina (+ 1860) a gasit cu cale sa scrie, in mod deosebit, un „Avertisment celor ce citesc carti patristice duhovnicesti si doresc sa practice Rugaciunea mintala a lui Iisus”. Aici, acest mare Parinte, foarte apropiat secolului nostru, ne spune cu limpezime ce atitudine trebuie sa avem fata de aceste stari duhovnicesti: „Sfintii si de Dumnezeu purtatorii Parinti au scris despre mari daruri duhovnicesti nu pentru ca oricine sa nazuiasca fara discernamant spre a le primi, ci pentru ca acei ce nu le au, auzind despre astfel de daruri si descoperiri inalte, primite de catre cei ce s-au invrednicit de ele, sa-si poata da seama de propria slabiciune profunda si marea neputinta, si sa poate in mod involuntar sa tinda spre smerenie, care este cu mult mai trebuincioasa celor ce cauta mantuirea decat toate celelalte lucrari si virtuti”. Iarasi, Sf. Ioan Scararul (secolul al 6-lea) scrie: „Precum saracii. vazand vistierii imparatesti, isi cunosc si mai mult saracia lor, tot asa si sufletul, citind despre marile virtuti ale parintilor, isi face cugetul sau si mai smerit” (Treapta 26:25). Prin urmare, prima noastra abordare a scrierilor Sfintilor Parinti trebuie sa fie una plina de smerenie.

Iarasi, Sf. Ioan Scararul scrie: „E un lucru bun a te minuna de ostenelile sfintilor. E un lucru pricinuitor de mantuire a ravni sa faci la fel. Insa a voi sa urmezi vietuirea lor dintr-o data e un lucru nesocotit si cu neputinta” (Treapta 4:42). Sf. Isaac Sirul (secolul al 6-lea) invata in a doua sa Omilie (asa cum este rezumata de catre Staretul Macarie de la Optina, op. cit., p. 364): „Cei ce cauta in rugaciune simtiri duhovnicesti dulci si le asteapta, si mai ales cei ce nazuiesc inainte de vreme spre vederea si contemplarea duhovniceasca, cad in inselarea vrajmasului si pe taramul intunecarii si al incetosarii mintii, fiind parasiti de ajutorul lui Dumnezeu si lasati diavolilor spre batjocura, pentru cautarea lor plina de mandrie, peste masura si vrednicia lor”.

Prin urmare, trebuie sa ne apropiem de Sfintii Parinti cu intentia smerita de a incepe viata duhovniceasca de la treapta cea mai de jos, si nici macar sa nu visam la dobandirea acelor stari duhovnicesti inalte, care ne depasesc pe de-a-ntregul. Sf. Nil din Sora (+ 1508), un mare Parinte rus al vremurilor mai apropiate noua, scrie in Asezamantul sau monahal (cap. 2), „Ce vom spune de cei ce, in trupul lor muritor, au gustat hrana cea nemuritoare, care au fost gasiti vrednici sa primeasca in aceasta viata trecatoare o particica din bucuriile ce ne asteapta in patria noastra cereasca?... Noi, cei impovarati cu nenumarate pacate si prada patimilor, suntem nevrednici chiar si de a auzi asemenea cuvinte. Totusi, punandu-ne nadejdea in harul lui Dumnezeu, suntem incurajati sa tinem cuvintele scrierilor sfinte in mintile noastre, ca macar putin sa ne dam seama in ce ticalosie ne aflam si catre ce nebunie suntem impinsi.”

Last edited by Pelerin spre Rasarit; 28.05.2012 at 22:54:41.
Reply With Quote
  #4  
Vechi 27.05.2012, 22:43:30
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Cum sa ii citim pe Sfintii Parinti (II)

,,Spre a ajuta intentiei noastre smerite de a-i citi pe Sfintii Parinti, trebuie sa incepem cu cartile patristice de baza, cele ce invata ABC-ul. Un incepator al secolului al 6-lea din Gaza a scris odata marelui batran vazator in duh, Sf. Varsanufie, cu mult in duhul incepatorului ortodox neexperimentat de astazi: „Am carti ale dogmelor si pe cand le citesc, simt ca mintea mi se duce dinspre gandurile patimase catre contemplarea dogmelor.” La aceasta, sfantul batran i-a raspuns: „N-as vrea sa te ocupi de carti precum acelea, din pricina ca iti inalta mintea; ci este mai bine a cerceta cuvintele Batranilor care iti smeresc mintea, coborandu-o. Am spus aceasta nu pentru a desconsidera cartile dogmatice, ci ti-am dat o povata; caci mancarurile sunt osebite” (Intrebari si raspunsuri, nr. 544).

Iarasi, diferite carti patristice despre viata duhovniceasca sunt potrivite crestinilor ortodocsi in diferite conditii de viata: cea potrivita indeosebi celor singuratici nu este aplicabila in mod direct calugarilor ce traiesc viata obisnuita; cea potrivita calugarilor in general nu va fi relevanta in mod direct pentru mireni; si in fiecare conditie, hrana duhovniceasca potrivita celor ce au ceva experienta poate fi cu totul nedigerabila pentru cei incepatori. Din momentul in care cineva a dobandit un anumit echilibru in viata duhovniceasca, prin practicarea efectiva a poruncilor lui Dumnezeu in disciplina Bisericii Ortodoxe, prin citirea rodnica a scrierilor elementare ale Sfintilor Parinti, si prin calauzirea duhovniceasca din partea parintilor ce traiesc – atunci acel cineva poate dobandi mult castig duhovnicesc din toate scrierile Sfintilor Parinti, aplicandu-le la propriile-i conditii de vietuire.

Episcopul Ignatie Briancianinov a scris, referitor la aceasta: „S-a observat ca incepatorii nu pot adapta niciodata cartile la starea lor, ci sunt in mod invariabil atrasi de tendinta cartii. Daca o carte da sfaturi asupra tacerii si arata bogatia de roade duhovnicesti ce sunt adunate prin tacerea profunda, incepatorul va avea, in mod invariabil, o dorinta puternica de a merge in singuratate, catre un pustiu nelocuit. Daca o carte vorbeste de ascultarea neconditionata sub povatuirea unui Parinte purtator de Duh, incepatorul va capata, in mod inevitabil, o dorinta pentru viata cea mai stricta in supunere desavarsita fata de un Batran. Dumnezeu nu a dat vremilor noastre nici una din aceste doua cai de vietuire. Dar cartile Sfintilor Parinti ce descriu aceste stari pot influenta un incepator intr-atat incat, din pricina lipsei de experienta si a nestiintei, acesta sa hotarasca cu usuratate sa paraseasca locul unde traieste si unde are toate mijloacele de a-si lucra mantuirea si de a spori duhovniceste punand in practica poruncile evanghelice, pentru un vis imposibil al unei vieti desavarsite zugravita in culori stralucitoare si ispititoare in imaginatia sa.” Prin urmare, el concluzioneaza: „Nu te increde gandurilor, parerilor, viselor, impulsurilor ori inclinatiilor tale, chiar de iti ofera sau iti astern dinainte-ti, intr-o infatisare atragatoare, cea mai sfanta viata monahala” (Arena, cap. 10). Ceea ce episcopul Ignatie spune aici despre calugari se refera si la mireni, cu ingaduinta pentru conditiile diferite ale vietii laice.

Sf. Varsanufie indica in alt Raspuns (nr. 62) un alt lucru extrem de important pentru noi, cei ce ne apropiem de Sfintii Parinti mult prea academic: „Cel ce se ingrijeste de mantuirea sa nu trebuie nicidecum sa intrebe [Batranii, de ex. sa citeasca cartile Patristice] doar pentru dobandirea cunoasterii, caci cunostinta semeteste (I Cor. 8:1), precum spune Apostolul; ci este cu mult mai potrivit sa intrebe despre patimi si cum trebuie cineva sa isi traiasca viata, adica, cum sa se mantuiasca; caci aceasta este trebuincios, si calauzitor spre mantuire”. Prin urmare, nu este potrivit cuiva sa citeasca Sfintii Parinti doar din curiozitate sau ca un exercitiu academic, fara o intentie efectiva de a practica ceea ce invata ei, potrivit propriului sau nivel duhovnicesc. „Teologii” academici moderni au dovedit pe deplin ca este cu putinta sa ai multa informatie abstracta despre Sfintii Parinti, fara a avea nici o cunoastere duhovniceasca. Despre unii ca acestia spune Sf. Macarie cel Mare (Omilia 17:9): „Dupa cum cineva, imbracat fiind saracacios, se viseaza bogat, dar sculandu-se din somn, iarasi se vede sarac si gol, la fel sunt unii dintre cei ce vestesc cuvantul duhovnicesc; ei par ca vorbesc in cunostiinta de cauza, desi nu-i asa. Fara sa fi gustat din obiectul cuvintelor lor, raman cu mintea la o oarecare inchipuire.”

O incercare, pentru a afla daca citirea de catre noi a Sfintilor Parinti este academica sau adevarata, este indicata de catre Sf. Varsanufie in raspunsul sau catre un incepator care a descoperit ca a ajuns semet si mandru, atunci cand vorbea despre Sfintii Parinti (Raspunsul nr. 697): „Cand vorbesti despre viata Sfintilor Parinti si despre raspunsurile lor, trebuie sa te osandesti, spunand: Vai mie! Cum pot vorbi despre virtutile Parintilor, de vreme ce eu insumi nu am dobandit nimic asemenea lor si nu am sporit de loc? Si traiesc, invatandu-i pe ceilalti spre folosul lor; cum sa nu se implineasca intru mine cuvantul Apostolului: Tu, cel care inveti pe altul, pe tine insuti nu te inveti?” (Rom. 2:21). Prin urmare, atitudinea statornica fata de invatatura Sfintilor Parinti trebuie sa fie una a osandirii de sine.

In cele din urma, trebuie sa ne aducem aminte ca tot scopul citirii Sfintilor Parinti nu este de a ne oferi un fel de „bucurie duhovniceasca” sau de a ne confirma dreptatea de sine, cunoasterea superioara sau vreo stare „contemplativa”, ci doar pentru a ne ajuta in lucrarea caii practice virtutii. Multi dintre Sfintii Parinti comenteaza distinctia dintre viata „practica” si cea „contemplativa” (sau, mai potrivit, „noetica”), si ar trebui accentuat aici ca aceasta nu se refera, precum ar putea crede unii, la orice fel de deosebiri artificiale intre cei ce duc viata „obisnuita” a „Ortodoxiei exterioare” sau doar „faptele bune”, si o viata „interioara” cultivata doar de monahi sau de vreo elita intelectuala; nicidecum.

Exista o singura viata duhovniceasca ortodoxa, si ea este traita de catre fiecare luptator ortodox, fie monah sau mirean, fie incepator sau sporit; „actiunea” sau „practica” (praxis in greaca) este calea, iar „vederea” (theoria) sau „indumnezeirea” este capatul. Aproape toate scrierile patristice se refera la viata de actiune, nu la viata de vedere; cand cea din urma este amintita, este pentru a ne readuce in minte telul nevointelor si luptelor noastre, care in viata aceasta este gustat profund doar de cativa dintre marii Sfinti, dar este cunoscut in deplinatatea sa numai in veacul ce va veni. Chiar si cele mai inalte scrieri ale Filocaliei, precum scrie episcopul Teofan Zavoratul in prefata ultimului volum al Filocaliei in limba rusa, „au avut in vedere nu viata noetica, ci aproape in intregime viata practica”(preluare citata de pe saraca.orthodoxphotos.com)

Last edited by Pelerin spre Rasarit; 29.05.2012 at 02:30:10.
Reply With Quote
  #5  
Vechi 28.05.2012, 18:18:34
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

CAPITOLUL I
,,Dumnezeu

Frumusetea gandirii patristice poate fi surprinsa mai ales in tematica ei, in problematica ei. Obiectul acestei gandiri il formeaza Dumnezeu, Logosul, lumea si omul. Dezbatute cand mai calm, cand mai furtunos, cand in chilii umile de calugari, cand in salile fastuoase al sinoadelor ecumenice, aceste probleme au primit solutii de o siguranta si de o armonie necunoscute lumii pagane.

Dumnezeu e centrul intregii gandiri patristice.De la El pornesc si spre El se indreapta toate creaturile. El este izvorul intregii existente, fiind existenta insasi. Aceasta idee, luata din Vechiul Testament, da o temelie de granit si o frumusete unica gandirii patristice. Fiind izvor si scop a tot ce exista, totul pleaca de la Dumnezeu si se intoarce la Dumnezeu in acea frumusete si puritate primara proprii operei iesite din Perfectiunea insasi. Frumusetea monoteismului patristic e cu atat mai remarcabila cu cat, exceptand perioadele monoteiste ale religiei iudaice, curatenia, integritatea si perfectiunea Dumnezeului crestin erau aproape necunoscute gandirii grecesti. Bajbaind intre materialism, spiritualism si eclectism, filosofia elena nu reusise decat rareori si sporadic sa presimta sau sa formuleze vag ideea unui singur Dumnezeu. Nous-ul lui Anaxagoras, Logosul lui Heraclit, Demiurgul lui Platon si primul Motor al lui Aristotel nu sunt decat intrezariri si preambuluri. Chiar cand ideea monoteista reuseste sa se desprinda ceva mai precis la unii ganditori stoici sau neoplatonici, ea este asa de inconsistenta si de oscilatorie, incat nu poate forma un temei pentru un sistem filosofic, cu atat mai putin pentru o credinta. Lucrul se explica in oarecare masura prin rolul dominant al mitologiei, care nu se multumea sa circule in majoritatea genurilor literare, ci se infiltrase cu abilitate si-si castigase loc onorabil si in filosofie. Puzderia de zei elenici nu putea inlesni infiriparea unui monoteism, chiar mediocru, intai pentru ca acesti zei erau constituiti de Homer si de Hesiod intr-un panteon puternic si sistematic, si prezenta lor se facea simtita in absolut toate manifestarile spirituale ale neamului grec, in al doilea rand pentru ca chiar in sistemele de filosofie cele mai spiritualiste, cosmogoniile sau antropogoniile erau organic legate de un numar mai mic sau mai mare de zei. Dar motivul de capetenie al incapacitatii filosofiei elene pentru monoteism sta in caracterul eminamente laic al poporului grec. Este singurul popor civilizat al lumii vechi care n-a avut teologie si preoti. Plecand de la datele imediate ale simturilor, de la materie, filosofii eleni au cautat pe cai sinuoase originea lumii. Nici unul dintre ei nu s-a putut ridica pana la culmea definitiei biblice ca Dumnezeu este "Cel ce este".

Dumnezeul gandirii patristice este creatorul lumii din nimic.Eternitatea si atotputernicia Lui l-au capacitat sa creeze lumea din nimic. Demiurgul platonic creeaza lumea dintr-o materie deja existenta. Cosmologia si antropologia platonica se vor resimti totdeauna de imperfectiunea acestei conceptii.Sfintii Parinti invata ca Dumnezeu a facut lumea din bunatate si iubire si ca a creat-o ca pe o podoaba. Conceptia despre o lume-podoaba exista si in gandirea greaca, dar cand la eleni lumea era un cosmos armonios iesit din cultul grecului, la Sfintii Parinti cosmosul e o exteriorizare a perfectiunii divine. Armonia vine din mintea divina nu din ratiunea umana. Dumnezeul Sfintilor Parinti este, in fine, izvorul insusi al frumosului. "Daca Dumnezeu ar crea ceva urat, n-ar mai fi Dumnezeu", zice Origen."Dumnezeu este frumusete, dar El depaseste orice frumusete", zice marele teolog din Nazianz.Toate celelalte atribute ale lui Dumnezeu ca imaterialitatea,transcendenta, si perfectiunea sunt prezentate si dezbatute de gandirea patristica cu un lux de cunostinte, cu o siguranta, cu o precizie si cu o eleganta logica si metodologica, cum rar se intalnesc in filosofia profana. Origen, Grigorie de Nazianz in Discursuri teologice, Dionisie Pseudo-Areopagitul in Numele divine si Ioan Damaschin in Dogmatica si Dialectica au scris pagini model de clasicism filosofic. Argumentele ontologic si cosmologic pentru dovedirea existentei lui Dumnezeu sun si astazi valabile in aceeasi forma in care le-a crea si prezentat gandirea patristica.

Logosul si Intelepciunea

Piscul frumusetii gandirii patristice este invatatura despre Logos si Intelepciunea divina. Existent in filosofia lui Heraclit si mai ales cea stoica, Logosul capata la Sfintii Parinti, o semnificatie si o importanta noua, devenind pilonul central al gandirii crestine. Corporal, desi de o materialitate subtila, circuland ca un fluid in toate elementele lumii vizibile, la stoici. Logosul nepastrand din filosofia pagana decat numele, este in filosofia crestina principiul generator si mantuitor al universului. Afirmatia prologului Evangheliei Sfantul Ioan ca: "Fara El (Logos) nimic nu s-a facut din ce s-a facut" a indicat ganditorilor crestini sa vada in Logos izvorul general al fiintelor si principiul creatiei. Expresia din acelasi prolog ca: "In El era viata" inseamna o viata spirituala, rationala. Aici doctrina crestina despre Dumnezu-Logos are atingere cu teoria platonica despre "Idei", dar aceasta atingere e trecatoare, pentru ca, desi "Ideile" lui Platon prezente inca in doctrina scolii alexandrine sub numele de noymata , tipoi si logoi , imperiul acestor "Idei" se destrama: Logosul in care ancorasera "Ideile" erau la Dumnezeu insusi. Atotputernicia si atotstiinta Logosului au facut inutila prezenta "Ideilor".

Dupa acelasi prolog al Evangheliei lui Ioan, Logosul e "Lumina lumii". Aceasta Lumina este, in gandirea patristica, izvorul cunoasterii. Stiinta inseamna lumina prin impartasirea mintii noastre din Lumina nepieritoare a cunoasterii desavarsite care e in Dumnezeu-Logos. Dogmatistii si mai ales misticii patristici vad in cunoasterea si in apropierea de aceasta lumina a Logosului, ultimul grad al desavarsirii gnostice, al contemplatiei. Inundarea cu lumina divina echivaleaza cu intrarea in paradis. O alta consecinta de valoare exceptionala a acestei teorii este ca Logosul fiind temeiul primar al lumii si in acelasi timp lumina, urmeaza ca lumina este fundamentul luminii. Lumina ca baza a creatiei si a cosmosului este o conceptie unica in istoria filosofiei si in istoria religiilor.

Patronand creatia si conducand cosmosul, lumina Logosului s-a proiectat partial asupra lumii si a oamenilor dinainte de venirea Mantuitorului. Exista in lumea precrestina o cunoastere naturala a Logosului, care a precedat cunoasterea Logosului intrupat.Intre participarea la Logos inainte de Hristos si revelatia lui Hristos, este aceeasi deosebire ca intre samanta si fruct sau ca intre tabloul unui obiect si obiectul insusi.Logosul nu este numai creator, El este si ordonator. Sfantul Grigorie de Nazianz spune ca Logosul este legea naturala care patrunde totul, care conduce lucrurile si care ne calauzeste de la lucruri la Dumnezeu. El mentine cosmosul in armonia proprie si nu lasa nimic la intamplare. Cand Tatian Asirianul spunea grecilor sa nu-si faca un titlu de orgoliu din stiinta lor, pentru ca aceasta stiinta e luata din intelepciunea barbarilor, el intelegea prin aceasta ca atat intelepciunea barbarilor si Legea evreilor cat si stiinta elena sunt opera Logosului ordonator. E o idee impartasita de intreaga gandire patristica.

Creatia cea mai revolutionara a gandirii patristice este identificarea Logosului cu Iisus Hristos.Iisus Hristos este Logosul total, integral. Aceasta identificare, care era un scandal pentru filosfia elena si pentru mentalitatea iudaica, este opera revelatiei supranaturale. Logosul partial a facut loc Logosului total in persoana istorica a lui Iisus Hristos. Revelatia a atins cel mai inalt punct al lucrarii ei. Venirea lui Hristos in lume inseamna desavarsirea operei Logosului prin mantuirea pe care el o aducea oamenilor si intregului univers. Aceasta mantuire inseamna suprimarea pacatului si a tuturor consecintelor lui prin moartea trupeasca a Logosului insusi, apoi crearea din nou a lumii prin inundarea luminii inefabile a adevaratei cunoasteri si a harului. Aceasta lumina de cunoastere si har iradia din insusi Logosul Iisus Hristos. Prin identificarea Logosului cu Iisus Hristos, gandirea patristica reface unitatea primordiala a cosmosului unind Logosul precrestin cu crucea luminii in persoana istorica a Mantuitorului. De aici inainte lumea e una si toate eforturile ei tind spre imparatia Luminii.

Cu aceeasi frumusete gandirea patristica prezinta invatatura despre intelepciunea divina. Aceasta Intelepciune este manifestarea in act a lucrarii Logosului.Ea este Dumnezeu insusi. Ea nu e o cunoastere filosofica, nu e gnoza, nu are nici o asemanare cu intelepciunea omeneasca. Ea e pentru iudei sminteala, pentru pagani nebunie. Intelepciunea divina depaseste ratiunea umana, pentru ca ea lucreaza dupa modul supranatural; dar ea nu exclude ratiunea noastra, ci o presupune intr-un anumit sens.Intelepciunea divina contine inceputul, ratiunea si forma tuturor creaturilor. Este, deci, o intelepciune creatoare. Ea este si proniatoare, caci nimic nu se intampla in lume fara stirea si fara hotarirea ei. Sfintii Parinti opereaza cu Intelepciunea divina mai ales cand combat doctrina pagana despre destin."(va urma)

Last edited by Pelerin spre Rasarit; 29.05.2012 at 02:01:21.
Reply With Quote
  #6  
Vechi 28.05.2012, 18:21:00
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Capitolul II

,,Lumea

Lumea este opera mainilor lui Dumnezeu. Combatand conceptiile elenice ale scolilor ioniana si atomista, care puneau la inceputul lumii elemente irationale, Sfintii Parinti urmand invataturii biblice, afirma ca lumea e creata de Dumnezeu. Impotriva lui Platon si a neoplatonicilor, ei stabilesc ca din nimic. In pagini fascinante, Origen si Sfantul Vasile cel Mare arata imposibilitatea unei materii preexistente creatiei si coeterne cu Dumnezeu. Lumea a fost creata in timp si este continuu sub ochiul bigilent si proniator al Intelepciunii divine. Sfintii Parinti, in deosebi Origen, Sfantul Vasile cel Mare, Tertulian si Fericiul Augustin descriu cu lux de amanunte compozita elementelor materiei. In afara de universul vizibil, Dumnezeu a creat si lumea spirituala a ingerilor. Origen si Dionisie Pseudo-Areopagitul ne descriu cu lux de detalii crearea si armonia acestei lumi.

Lumea e, in gandirea patrisitica, expresia bunatatii divine. Ea este o opera iesita dintr-un act de iubire. Conceptie inalta pana la care se ridicasera in oarecare masura Hesiod si Platon, dar al caror Eros nu e decat un accident sau atribut pasager, nu o realitate ontologica, nu substanta divina insasi, cum e in cazul Dumnezeului crestin.Fiind opera a bunatatii si a iubirii, lumea este frumoasa. Lumea, zice Origen, a fost facuta de Dumnezeu limitata, pentru a putea fi frumoasa. S-a zis ca Origen gandeste aici ca un grec, care nu putea concepe lumea ca infinita, intrucat infinitul era pentru grec ceva barbar, lipsit de armonie si masura. Adevarul e ca frumusetea lumii, in gandirea patristica, nu e datorita limitarii ei in spatiu decat partial, pentru ca mintea omului sa se poata ridica pana la aceasta frumusete; in fond frumusetea cosmica e ca o exteriorizare a frumosului care e Dumnezeu insusi. Materia insasi nu e rea in sine. Ea contribuie, prin cantitatea data fiecarei creaturi, la armonia universala. "Noi credem, zice Origen, ca Dumnezeu, Tatal a toate, a poruncit acestea pentru mantuirea tuturor creaturilor Sale prin ratiunea inefabila a Logosului Sau si a Intelepciunii Sale..; diferitele lor miscari, numite mai sus, au fost randuite sa fie potrivite si folositoare armoniei lumii...". Frumusetea si rostul inalt al lumii vazute sunt o nota caracteristica a gandirii patristice, in opozitie nu numai cu conceptia gnosticilor care afirmau ca lumea e imperfecta, dar si cu o seama de sisteme si religii vechi care, la fel ca budismul, religiile orientale si de misterii sau diferite hemetisme, pretindeau ca lumea e un rau si ca trebuie parasita cat mai repede. Platon insusi, care exalta atat armonia cosmica, armonia "ideilor", condamna lumea vizibila care e un mormant al lumii invizibile. Sfintii Parinti ca Vasile cel Mare, Grigoriei de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ioan Gura de Aur, Cyril al Alexandriei, Gericiul Ieronim, Fericitul Augustic, Ioan Damaschin se intrec in a canta frumusetile naturii in mijlocul careia ei traiesc. Pentru ei lumea e un loc de incercare intru desavarsire.

Omul in gandirea patristica

Omul este faptura lui Dumnezeu. Dupa ingeri, el este cea mai desavarsita creatura a intregului univers. Luptand contra diferitelor antropologii care asezau originea omului cand in pamant, cand in apa, cand in alte elemente ale materiei, gandirea patristica stabileste obarsia divina a omului, care nu deriva nici din animale, cum pretindea un filosof grec, nici din lemn cum afirma poetul Hesiod, ci a iesit din mainile Creatorului. E in aceasta afirmatie nu numai o consecinta a cosmologiei patristice, dar si constatarea ca omul e singura oglinda reala a lui Dumnezeu pe pamant. Originea divina a omului explica, singura aspiratiile lui catre divin.Pusa timid de Tertulian, examinata cu pasiune de Origen, antropologia crestina se inalta la rangul de sistem desavarsit si unitar prin mintea de aur a acelor genii si fericiti sfinti care au fost Grigorie de Nussa si Fericitul Augustin.

Alcatuit din trup si suflet, omul luat in sine nu este nici desavarsit nici nedasavarsit; el este bun si poate deveni mai bun. Partea principala a fiintei lui este sufletul, care e mai de pret decat trupul, caruia el ii da viata si-I face posibila adunarea stiintei si practicarea virtutii. Cuvantul de ordine al gandirii patristice este primatul sufletului si inrudirea lui, in deosebi a partii conducatoare din suflet, a lui "Nous", a mintii, cu Dumnezeu. Sufletul, zice Sfantul Grigorie de Nyssa, este o entitate rationala, creata, vie, care da putere de viata si de perceptie corpului organic si sensibil, atat timp cat aceasta viaza. Sufletul are trei facultati: vegetativa, senzitiva si rationala; acestea trei formeaza una in sufletul rational. Prin aceasta definitie, Sfantul Grigorie inlatura definitiv impartirea platonica si stoica a sufletului in cele trei elemente cunoscute.

Printr-o demonstratie savanta si extrem de interesanta, care este si astazi valabila, Grigorie de Nyssa si Nemesius de Emesa arata legatura organica, indisolubila dintre trup si suflet. Sufletul si trupul sunt create in acelasi timp. Omul nu ia nimic din afara, cu exceptia hranei, ci se dezvolta din interior in afara, din puterea interna. Aceasta putere este sufletul. Sufletul e prezent din momentul zamislirii, nu se poate insa manifesta in forma perfecta, fiindca-I lipsesc organele necesare. El se dezvolta progresiv. La inceput activeaza numai puterea de hrana. La nastere, corpul ajungand la lumina, incepe sa lucreze sensibilitatea. Cand s-a maturizat ca un fruct, atunci ratiunea lumineaza in om. De aceea sufletul si trupul merg impreuna. Sufletul nu salasluieste intr-o anumita parte a trupului, ci in tot trupul. El ramane continuu unit cu corpul, chiar dupa moarte, intrucat nefiind spatial el poate persista cu partile componente ale corpului chiar dupa dezagregarea acestuia. La invierea din urma, nu vor trebui ca sufletele sa mearga la judecata cu corpurile cu care au murit.

Indrazneata si sitematica, aceasta antropologie are, printre altele, meritul de a fi impus filosofiei unitatea omului si a naturii sale alcatuita, din trup si suflet, unitate care a invins dualismul platonic.Drama umanitatii, incepand cu pacatul din paradis si sfarsind cu preziua mantuirii prin Iisus Hristos, este infatisata in toata durerea, dar si in toata frumusetea ei. Gandirea patristica releva si analizeaza fara incetare pacatul, care, lucru vrednic de retinut, e definit nu ca o actiune pozitiva, ci ca o lipsa a ceva care trebuia sa fie, lipsa hotararii pentru Dumnezeu.Cu toate necazurile si suferintele lui, cu toata tragedia care-l consuma din pricina pacatului care-l roade, omul este si ramine pentru gandirea patristica cea mai mare podoaba a lumii, o perla, careia nimic din ce exista in univers nu I se poate compara. Iata cum glasuieste in aceasta privinta una dintre mintile de aur ale Sfintilor Parinti:

Cine ar putea sa admire cum se cuvine nobletea acestei fiinte care uneste in ea pe cele muritoare cu cele nemuritoare, care impreuna pe cele rationale cu cele irationale, care poarta in propria ei fire chipul intregii creatii, lucru pentru care a fost numita lumea cea mica (microcosmos), fiinta care a fost invrednicita de Dumnezeu cu atata atentie, pentru care sunt toate cele prezente si cele viitoare, pentru care Dumnezeu insusi S-a facut om, care tinde spre nemurire si fuge de ce este muritor, care, alcatuita dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, este regina in ceruri, care traieste impreuna cu Hristos, care este copilul lui Dumnezeu si care e asezat mai presus de orice stapanire si autoritate?

Cine ar putea sa povesteasca privilegiile acestei fiinte? Ea colinda marile, frecventeaza cerul cu ochiul mintii, cugeta la miscarile, distantele si volumul astrelor, recolteaza pentru sine pamantul si marea, dispretuieste fiarele si monstrii apelor, toata stiinta, arta si cercetarea ii reusesc, intretine cu cine vrea legaturi peste granite cu ajutorul scrisului, nu se lasa impiedicat de corp si profeteste cele viitoare. Omul e domn peste toate, stapaneste peste toate, se bucura de toate, vorbeste cu ingerii si cu Dumnezeu, porunceste creaturii, ordona demonilor, cerceteaza natura lucrurilor, se osteneste pentru Dumnezeu, este salas si templu al lui Dumnezeu. Toate aceste el le obtine prin vitute si evlavie". Orice comentar la acest text este superfluu."(va urma)

Last edited by Pelerin spre Rasarit; 29.05.2012 at 02:09:56.
Reply With Quote
  #7  
Vechi 22.07.2012, 02:50:20
ioan cezar
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit;447796

[FONT=Verdana
Episcopul Ignatie Briancianinov a scris, referitor la aceasta: „S-a observat ca incepatorii nu pot adapta niciodata cartile la starea lor, ci sunt in mod invariabil atrasi de tendinta cartii. Daca o carte da sfaturi asupra tacerii si arata bogatia de roade duhovnicesti ce sunt adunate prin tacerea profunda, incepatorul va avea, in mod invariabil, o dorinta puternica de a merge in singuratate, catre un pustiu nelocuit. Daca o carte vorbeste de ascultarea neconditionata sub povatuirea unui Parinte purtator de Duh, incepatorul va capata, in mod inevitabil, o dorinta pentru viata cea mai stricta in supunere desavarsita fata de un Batran. Dumnezeu nu a dat vremilor noastre nici una din aceste doua cai de vietuire. Dar cartile Sfintilor Parinti ce descriu aceste stari pot influenta un incepator intr-atat incat, din pricina lipsei de experienta si a nestiintei, acesta sa hotarasca cu usuratate sa paraseasca locul unde traieste si unde are toate mijloacele de a-si lucra mantuirea si de a spori duhovniceste punand in practica poruncile evanghelice, pentru un vis imposibil al unei vieti desavarsite zugravita in culori stralucitoare si ispititoare in imaginatia sa.” Prin urmare, el concluzioneaza: „Nu te increde gandurilor, parerilor, viselor, impulsurilor ori inclinatiilor tale, chiar de iti ofera sau iti astern dinainte-ti, intr-o infatisare atragatoare, cea mai sfanta viata monahala” (Arena, cap. 10). Ceea ce episcopul Ignatie spune aici despre calugari se refera si la mireni, cu ingaduinta pentru conditiile diferite ale vietii laice. [/font]

Vai mie! Cum pot vorbi despre virtutile Parintilor, de vreme ce eu insumi nu am dobandit nimic asemenea lor si nu am sporit de loc? Si traiesc, invatandu-i pe ceilalti spre folosul lor; cum sa nu se implineasca intru mine cuvantul Apostolului: Tu, cel care inveti pe altul, pe tine insuti nu te inveti?” (Rom. 2:21). Prin urmare, atitudinea statornica fata de invatatura Sfintilor Parinti trebuie sa fie una a osandirii de sine. [/font]

In cele din urma, trebuie sa ne aducem aminte ca tot scopul citirii Sfintilor Parinti nu este de a ne oferi un fel de „bucurie duhovniceasca” sau de a ne confirma dreptatea de sine, cunoasterea superioara sau vreo stare „contemplativa”, ci doar pentru a ne ajuta in lucrarea caii practice virtutii. Multi dintre Sfintii Parinti comenteaza distinctia dintre viata „practica” si cea „contemplativa” (sau, mai potrivit, „noetica”), si ar trebui accentuat aici ca aceasta nu se refera, precum ar putea crede unii, la orice fel de deosebiri artificiale intre cei ce duc viata „obisnuita” a „Ortodoxiei exterioare” sau doar „faptele bune”, si o viata „interioara” cultivata doar de monahi sau de vreo elita intelectuala; nicidecum.

Exista o singura viata duhovniceasca ortodoxa, si ea este traita de catre fiecare luptator ortodox, fie monah sau mirean, fie incepator sau sporit; „actiunea” sau „practica” (praxis in greaca) este calea, iar „vederea” (theoria) sau „indumnezeirea” este capatul. Aproape toate scrierile patristice se refera la viata de actiune, nu la viata de vedere; cand cea din urma este amintita, este pentru a ne readuce in minte telul nevointelor si luptelor noastre, care in viata aceasta este gustat profund doar de cativa dintre marii Sfinti, dar este cunoscut in deplinatatea sa numai in veacul ce va veni. Chiar si cele mai inalte scrieri ale Filocaliei, precum scrie episcopul Teofan Zavoratul in prefata ultimului volum al Filocaliei in limba rusa, „au avut in vedere nu viata noetica, ci aproape in intregime viata practica”(preluare citata de pe saraca.orthodoxphotos.com)
Dupa introducerea scolareasca (foarte bine!) pe care Pelerinul ne-a propus-o, avind grija de terminologie (intrucat daca tot vorbim despre ceva, e bine sa ne definim mai intai termenii, spre evitarea confuziilor si disputelor inutile), introducere din care acum nu mai stiu bine termenii de baza (...:))), iata o sectiune care ne orienteaza asupra primelor consecinte ale lecturii: impactul asupra incepatorului...
Va impartasesc o intamplare, in stransa legatura cu textul postat.
Dupa ce am citit prima data "Pelerinul rus", luind-o apoi pe firul lecturilor si ajungind la Sfantul Teofan, Ioan de la Rarau, Sbornicul, Parintele Cleopa (cu monografia "Rugaciunea lui Iisus"), m-am pus "serios" pe treaba, incepind practicarea rugaciunii.
Constiincios, respectind pe cat puteam cele citite, m-am asezat la lucrare...
Imi vine sa zambesc acum... Desi poate ar fi mai potrivit sa plang...
Mai intai m-am autoizolat, imitind desigur duhul nevoitorilor, m-am asigurat de-o isihie... ma rugam tot mai mult, in tot locul, iar starea de liniste si alte semne incurajatoare ma faceau sa prind tot mai mare curaj...
Asa incat devenisem mare isihast: aveam barba lunga, fata supta de nevointe, stomacul ghiortait, capul plecat in umilinta, gandul la nesfarsitele mele pacate, amaraciune ca duhovnicul nu ma primea la spovedanie zilnica (sa progresez grabnic, sa recuperez timpul pierdut), iritare ca studentii de la teologie doar cu rugaciunea nu se ocupau (pe vremea aceea ma inscrisesem inca si la facultate!, un an, nimic mai mult n-am izbutit), ca parintii profesori nu insistau pe rugaciune cat mi-ar fi placut mie etc.
Acasa eram desigur un cucernic. Ma uita Dumnezeu prin bucatarie, ceasuri intregi, rostind rugaciunea... Eram intr-o lume aparte, speciala foarte, plina de "miracole"...

Apoi au venit dusurile cu apa rece!
Mai intai, sotia mi-a amintit ca sunt unele mici probleme pe acasa: de pilda intretinerea s-a cam adunat la restante..., un copil dragalas ma asteapta seara sa ii spun povesti iar ziua sa il scot la fotbal..., aspiratorul s-a defectat, computerul nu mai are mouse, nu sunt fructe pentru gem, nu a mai fost batut covorul de multicel si cate si mai cate...
Am fost, desigur, intrigat si m-am considerat nedreptatit, iar pe ea am calificat-o drept "inselata" si fatarnica, reprosindu-i ca se duce degeaba la Biserica, de nu se roaga cu adevarat... (sarmana mea nevasta, imi amintesc ca ma privea in tacere, foarte grav, si mai lipsea doar sa-si puna mana incet la gura si sa izbucneasca in plans innabusit...).

Apoi m-am trezit ca intr-o discutie cu un preot calugar, sfintitul slujitor a facut in treacat o observatie, dindu-mi de fapt un indemn: "nu-l grabi pe Dumnezeu!". M-a ars pe loc cuvantul, insa eram prea imbacsit de fumuri ca sa-i realizez pe loc sensul; inima mea insa a tresarit si l-am receptat ca pe un adevar, pe care aveam sa-l descopar, treptat, cu vremea...

Apoi parintele duhovnic, la o discutie in care ceream sfat, mi-a trantit sec: ce rugaciune a inimii, ce-i asta? eu nu o stiu... Iar eu m-am smintit foarte, imi parea, si o vreme am fost tare trist si mi-am jelit preotul pe care il pierdusem, credeam eu, din pricina unei atari comportari (apoi, din fericire, am avut prilejul sa ma spovedesc si pentru toate dracoveniile care-mi trecusera prin capul meu orbit, in legatura cu sfintia sa si altele...).

In fine, una peste alta am primit numai suturi.
Punctul de maxim a fost cand mi-am luat traista-n bat si m-am mutat la tara, intr-o casa pustie, parasita, sa imi fac acolo treaba. Noroc ca acolo riscam sa mor de foame si astfel, inanit, m-am intors cu coada intre picioare acasa, disperat ca nu gasesc nicaieri sub soare un locsor sa imi fac rugaciunea... Bietul copil caraghios! Si eram un barbat de 40 ani, totusi, dar pesemne un bebelus in alte privinte. Sau pur si simplu un tacanit cu acte-n regula...
In fine, S-a indurat Bunul Dumnezeu si mi-a scos in cale un om care, dupa etapa initiala de suturi si respingeri, m-a luat frumusel de mana si mi-a zis cam care-i buba si ce am de facut. Pentru aceasta mi-a pus in brate 2 carti cu descrieri ale vietii practice ale practicantilor rugaciunii. Vai, ce grozavie!!! Ce uimire! Ce rusine!
Cand am vazut cum isi duceau viata oamenii aceia, in mod concret, ce curatie aveau (eu trageam cateva fumuri din tigara intre doua serii de rugaciuni, nenorocitul de mine...), cum isi jertfeau zilnic viata pentru semeni, fiind mereu sub ascultare, cum practicau milostenia, pe scurt: ce fel de viata duceau in jurul rugaciunii,
atunci, Slava lui Dumnezeu, am inteles: eram un maimutoi! In inselare, spre bucuria dracilor, pana-n gat. De ras, prostul prostilor, punct.

Ca un facut, parintele care imi daruise cele doua carti mi-a pus in mana si pe a treia: o carte a Sfantului Teofan Zavoratul in care e vorba in primul rand despre "atmosfera" dinainte si dupa rugaciune. Un analog al "Liturghiei de dupa Liturghie"...

Cu asta a luat sfarsit perioada initiala a "lucrarii" mele in rugaciune si in alte lucruri "virtuoase".

Rusinea pe care o resimt acum fata de voi, la marturisirea aceasta, e dublata insa de mangaierea ca poate ati trecut si voi prin asta (si veti suride, intelegator, cu bunavointa), poate ca altii (atentie!) inca mai treceti, iar altii riscati sa va aventurati pe aici... Fiti cu bagare de seama! Pot spune clar acum: lucrarea rugaciunii si toata vietuirea noastra TREBUIE sa se desfasoare sub ascultare de duhovnic si sa fie in pas, umar la umar, cu calitatea vietii noastre, cu atmosfera intregii noastre existente. Altminteri, decalajele prea mari nu duc altundeva decat la ... nebunie curata.
Ma iertati!...
Reply With Quote
  #8  
Vechi 22.11.2012, 02:08:24
cezar_ioan cezar_ioan is offline
Banned
 
Data înregistrării: 17.11.2012
Locație: Benidorm, Hotel Bali
Mesaje: 1.946
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit Vezi mesajul
Cum sa ii citim pe Sfintii Parinti (II)

,,Spre a ajuta intentiei noastre smerite de a-i citi pe Sfintii Parinti, trebuie sa incepem cu cartile patristice de baza, cele ce invata ABC-ul. Un incepator al secolului al 6-lea din Gaza a scris odata marelui batran vazator in duh, Sf. Varsanufie, cu mult in duhul incepatorului ortodox neexperimentat de astazi: „Am carti ale dogmelor si pe cand le citesc, simt ca mintea mi se duce dinspre gandurile patimase catre contemplarea dogmelor.” La aceasta, sfantul batran i-a raspuns: „N-as vrea sa te ocupi de carti precum acelea, din pricina ca iti inalta mintea; ci este mai bine a cerceta cuvintele Batranilor care iti smeresc mintea, coborandu-o. Am spus aceasta nu pentru a desconsidera cartile dogmatice, ci ti-am dat o povata; caci mancarurile sunt osebite” (Intrebari si raspunsuri, nr. 544).

Sf. Varsanufie indica in alt Raspuns (nr. 62) un alt lucru extrem de important pentru noi, cei ce ne apropiem de Sfintii Parinti mult prea academic: „Cel ce se ingrijeste de mantuirea sa nu trebuie nicidecum sa intrebe [Batranii, de ex. sa citeasca cartile Patristice] doar pentru dobandirea cunoasterii, caci cunostinta semeteste (I Cor. 8:1), precum spune Apostolul; ci este cu mult mai potrivit sa intrebe despre patimi si cum trebuie cineva sa isi traiasca viata, adica, cum sa se mantuiasca; caci aceasta este trebuincios, si calauzitor spre mantuire”. Prin urmare, nu este potrivit cuiva sa citeasca Sfintii Parinti doar din curiozitate sau ca un exercitiu academic, fara o intentie efectiva de a practica ceea ce invata ei, potrivit propriului sau nivel duhovnicesc. „Teologii” academici moderni au dovedit pe deplin ca este cu putinta sa ai multa informatie abstracta despre Sfintii Parinti, fara a avea nici o cunoastere duhovniceasca. Despre unii ca acestia spune Sf. Macarie cel Mare (Omilia 17:9): „Dupa cum cineva, imbracat fiind saracacios, se viseaza bogat, dar sculandu-se din somn, iarasi se vede sarac si gol, la fel sunt unii dintre cei ce vestesc cuvantul duhovnicesc; ei par ca vorbesc in cunostiinta de cauza, desi nu-i asa. Fara sa fi gustat din obiectul cuvintelor lor, raman cu mintea la o oarecare inchipuire.”

O incercare, pentru a afla daca citirea de catre noi a Sfintilor Parinti este academica sau adevarata, este indicata de catre Sf. Varsanufie in raspunsul sau catre un incepator care a descoperit ca a ajuns semet si mandru, atunci cand vorbea despre Sfintii Parinti (Raspunsul nr. 697): „Cand vorbesti despre viata Sfintilor Parinti si despre raspunsurile lor, trebuie sa te osandesti, spunand: Vai mie! Cum pot vorbi despre virtutile Parintilor, de vreme ce eu insumi nu am dobandit nimic asemenea lor si nu am sporit de loc? Si traiesc, invatandu-i pe ceilalti spre folosul lor; cum sa nu se implineasca intru mine cuvantul Apostolului: Tu, cel care inveti pe altul, pe tine insuti nu te inveti?” (Rom. 2:21). Prin urmare, atitudinea statornica fata de invatatura Sfintilor Parinti trebuie sa fie una a osandirii de sine.

In cele din urma, trebuie sa ne aducem aminte ca tot scopul citirii Sfintilor Parinti nu este de a ne oferi un fel de „bucurie duhovniceasca” sau de a ne confirma dreptatea de sine, cunoasterea superioara sau vreo stare „contemplativa”, ci doar pentru a ne ajuta in lucrarea caii practice virtutii. Multi dintre Sfintii Parinti comenteaza distinctia dintre viata „practica” si cea „contemplativa” (sau, mai potrivit, „noetica”), si ar trebui accentuat aici ca aceasta nu se refera, precum ar putea crede unii, la orice fel de deosebiri artificiale intre cei ce duc viata „obisnuita” a „Ortodoxiei exterioare” sau doar „faptele bune”, si o viata „interioara” cultivata doar de monahi sau de vreo elita intelectuala; nicidecum.

Exista o singura viata duhovniceasca ortodoxa, si ea este traita de catre fiecare luptator ortodox, fie monah sau mirean, fie incepator sau sporit; „actiunea” sau „practica” (praxis in greaca) este calea, iar „vederea” (theoria) sau „indumnezeirea” este capatul. Aproape toate scrierile patristice se refera la viata de actiune, nu la viata de vedere; cand cea din urma este amintita, este pentru a ne readuce in minte telul nevointelor si luptelor noastre, care in viata aceasta este gustat profund doar de cativa dintre marii Sfinti, dar este cunoscut in deplinatatea sa numai in veacul ce va veni. Chiar si cele mai inalte scrieri ale Filocaliei, precum scrie episcopul Teofan Zavoratul in prefata ultimului volum al Filocaliei in limba rusa, „au avut in vedere nu viata noetica, ci aproape in intregime viata practica”(preluare citata de pe saraca.orthodoxphotos.com)
Bogat si minunat cuvantul acesta.
Iar eu as vrea sa impartasesc cateva ganduri iscate de lectura acestor randuri oferite de Pelerin (pe unde o mai peregrina?...). Daca se regaseste cineva, m-ar ajuta si m-ar bucura sa adage si alte impresii ori comentarii.
1) Mai intai pe marginea povetei date incepatorului de Sfantul Varsanufie.
Imi amintesc ce mi s-a intamplat cand am inceput sa citesc serios (adica din adinca nevoie) Scriptura, oarecum in aceeasi perioada cu lectura Filocaliei - Sf. Isaac Sirul. Anume, un lucru curios: in loc sa ma simt atras, precum ucenicul Sfantului Varsanufie, de contemplarea inalta a dogmelor, imi parea dimpotriva ca gasesc in textul sfant nimic altceva decat raspunsul concret la anii de framantari neincetate pe care le purtasem in mine. Cu adevarat simteam ca am ajuns, in sfarsit, la liman, la dezlegare, la pace...
Nesfarsitele descrieri explicative ale mecanismelor sufletesti oferite de Sfantul Isaac, imi pareau pur si simplu o dezlegare si o ordonare a unui morman de impresii/ganduri/trairi/ipoteze traite peste ani, care mocneau viu si dureros in mine dar carora nu le puteam oferi o anumita coerenta, ordine, sens. Cuvantul sfantului a actionat asupra mintii mele precum magnetul asupra piliturii de fier: totul a fost ordonat frumos si a capatat sens, incepind cu primele pagini. Am fost atat de fericit! Evrika!!!
2) Dar era pe de o parte o iluzie, pe undeva, cumva, si in orice caz o etapa trecatoare. Treptat am sesizat ca organizarea/ordonarea mea era in principal intelectuala, folositoare ce-i drept pentru combaterea marii dezordini a santierului meu de lucru subiectiv, insa nimic mai mult. Viata practica ramanea aceeasi, constind in insiruirea aproape mecanica a acelorasi deprinderi si obisnuinte pacatoase. Am realizat ca lectura trebuia musai dublata si de alte demersuri... Cred ca ma aflam in ipostaza descrisa mai sus de Sfantul Macarie. Delicat moment...
3) Astfel am pasit (am fost purtat precum slabanogul pe targa) in comuniunea euharistica. Slava lui Dumnezeu! Am experimentat, treptat, prin Mila Domnului, cele ale Bisericii: Sfintele Taine, slujbele, canonul, etc. Treptat, reintorcindu-ma la textele filocalice si la Scriptura, am simtit ca ele capatau acum un alt inteles, ca devenisera vii, ca ma contineau ele (iar nu eu pe ele, cum se intampla cand le intelegeam doar intelectual). Intr-un fel ma simteam, sa imi fie iertata marturisirea, cumva cosubstantial cu ele... Poate nu ma exprim bine, insa simteam ca devenisem, pe ici-pe colo, una... Ca textul nu era doar text, ci pur si simplu o lume din care faceam parte organica. Nu lecturam, ci deveneam prezent. A mai trait cineva simtamantul acesta?...:) Banuiesc ca da, desigur...
Am sesizat apoi ca oamenii pe care eu ii cunosteam si ii considerasem mereu ca fiind de-ai bisericii ma priveau cu suspiciune cand incercam sa aduc vorba despre aceste simtaminte noi... Dupa o vreme am inceput sa banuiesc un lucru pe care il cred, din pacate, si astazi: inca mai consider ca omul ramane, pe alocuri sau cam peste tot, la coaja tare a lecturii, din varii motive, nefiind una cu textul macar pe alocuri. In acest caz, precum inca mi se intampla si mie adeseori, lectura devine livresca, artificiala, exterioara. Ea nu atinge miezul sufletului, nu preface inima si apucaturile. Cel mult, omul devine bigot.
As zice (precum fratele Zaharia mai demult, in felul sau specific - iar eu voi reformula aceeasi idee insa in felul meu) ca la intalnirea cu textul duhovnicesc (implicit cu toate cele care alcatuiesc viata de credinta in Biserica), omul are doua cai principale din care alege: fie omul transforma textul (si toate ale Bisericii), asimileaza mesajul la ordinea lumii sale launtrice, subiective, reducindu/l la cele familiare, mutilindu/l si schimonosindu/l in propria camara sufleteasca, facindu-l intr-un final sa para de-al sau, ca si cum nu ar fi fost nimic diferit de ceea ce persoana detinea deja; fie omul se lasa transformat de mesaj, se lasa acomodat, remodelat, precum o plastilina moale, de "mana" mesajului. Dar pentru aceasta din urma varianta, va trebui sa suporte uneori durerea modelarii, care nu e alta decat lepadarea de dragostea egofilica fata de propriile convingeri, simtaminte, deprinderi, tendinte ale omului vechi dinlauntrul persoanei proprii. Iar alta cale de crestere sau dezvoltare duhovniceasca, in afara de aceasta mai aspra, a acomodarii, nu cred ca este posibila.

Cat priveste bucuria care insoteste lectura cartilor duhovnicesti, ea se asaza pur si simplu, sub puterea cuvantului sfantului, in fiinta mea si ramane ca o stare de spirit, ca un nor fin, ca o campie pe care rodesc, nu stiu cum, ici si colo, uneori cateva fire verzi si proaspete de iarba... Iar uneori, ca prin minune, si cate un ghiocel. Pentru care multumesc lui Dumnezeu!

Last edited by cezar_ioan; 22.11.2012 at 02:34:19.
Reply With Quote
  #9  
Vechi 22.11.2012, 02:58:17
cezar_ioan cezar_ioan is offline
Banned
 
Data înregistrării: 17.11.2012
Locație: Benidorm, Hotel Bali
Mesaje: 1.946
Implicit Lauda sau marturisire spre slava lui Dumnezeu?

Permiteti-mi sa exprim o dilema: lauda de sine sau marturisire spre slava lui Dumnezeu?
Alegerea si expunerea selectiilor din cartile duhovnicesti in leaganul discutiilor dintre frati, poate fi un lucru foarte bun, macar pana la o vreme.
Uneori vin firesc si ecouri din partea cititorului, care este miscat de un cuvant sau altul si resimte dorinta de a rosti la randul sau o opinie personala, de a povesti sau de a intreba etc.
Dar cand ecoul unui text duhovnicesc este exprimat de o persoana pe forum, am sesizat ca uneori fratii ii reproseaza marturisitorului ca se umfla in pene, ca se lauda, ca cerseste stima s.a.m.d.
Multi s-au retras in carapace din pricina asta, pana au devenit purici sau umbre ale trecutului forumistic. Threadul risca uneori sa devina un perete gol pe care se lipesc afise frumos colorate la care nu ne ramane decat sa admiram designul. Bun si asta, dar ucenicia trece prin dialog, mai mereu.
Avem, din cate stiu, chiar porunca bisericeasca sa nu tinem ascuns un lucru frumos pe care l-am trait, prin mila Domnului. Cautarea Adevarului, pe de alta parte, trece si prin riscul marturisirii propriilor ganduri. Inchipuirea de sine creste mai ales pe terenul prielnic al ascunzisului launtric. Si dimpotriva, se trezeste retezata atunci cand este scoasa la lumina, ca orice alta inselaciune, dealtfel.
Nici ucenicii n-au tacut, nici leprosii miluiti de Domnul si nici orbii. Cu totii L-au marturisit pe Hristos. Intrucat cel care iubeste, simte mare bucurie sa pomeneasca numele celui iubit si, uneori, sa impartaseasca din facerea de bine.
M-as bucura ca impartasirile mele sa fie considerate ca preocupare serioasa si sincera pentru aprofundarea textelor oferite de Pelerin, mai nou de CristiBoss s.a.m.d.
Daca ies uneori din peisaj, ori pur si simplu nimeresc ca nuca-n perete, va rog sa imi atrageti atentia. Va sunt de pe acum recunoscator.
Raman fidel convingerii ca materialul care s-a adunat deja aici, in cantitate mare si de o calitate exceptionala, merita dezbatut intr-un fel sau altul, pentru a nu ramane la suprafata lucioasa a impresiior de lectura.
In ce ma priveste, am oferit deocamdata o marturisire. Voi mai posta si cateva intrebari, dileme, solicitari de lamuriri suplimentare, toate spre clarificarea textelor postate si, prin aceasta, spre lauda Domnului.
Va multumesc pentru ingaduinta!

Last edited by cezar_ioan; 22.11.2012 at 03:09:23.
Reply With Quote
  #10  
Vechi 25.09.2014, 10:28:59
forever... forever... is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 10.09.2014
Religia: Ortodox
Mesaje: 275
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit Vezi mesajul


Dintre ceilalți Sfinți Părinți, Biserica îi cinstește cu titlul special de superioritate pe trei: Sfântul Vasile cel Mare, (* 379), Sfântul Grigorie de Nazianz (* 390) și Sfântul Ioan Gură de Aur (* 407), numindu-i mari învățători ai Bisericii.
Despre Sfântul Ioan Gură de Aur se pot afla mai multe din romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu, "Gură de Aur, atletul lui Hristos".

ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colec...%20Hristos.pdf

Am găsit în carte un episod impresionant, despre evenimentele petrecute in Antiohia in anul 387, respectiv pericolul exterminării totale a locuitorilor Antiohiei ca urmare a dărâmării statuilor împăratului Teodosie și ale membrilor familiei sale, din cauza impunerii unor obligații fiscale suplimentare.

Sfântul Ioan Gură de Aur, preot în Antiohia în acea vreme și predicator renumit, încearcă să îi convingă pe antiohieni să nu le fie teamă de moarte, crezând că prin atitudinea lor curajoasă ar fi putut chiar să îi convingă pe sodați și pe călăi să înceteze masacrul.

Dar antiohienii au fost slabi. Erau pierduți pentru că le era teamă de moarte. Dar Gură de Aur îi iubea pe oameni, așa cum învățase Iisus pe munte, nu numai pentru calitățile lor, dar chiar și cu defectele lor. Și voia să-i salveze acum pe oameni de la masacru, deși fuseseră slabi. Dar pentru a-i dezarma pe soldați, pe polițiști și magistrați, Gură de Aur avea nevoie de adevărați creștini, care să meargă la moarte cu surâsul pe buze și plini de măreție.
Gură de Aur și-a adus aminte că existau pe pământ creștini autentici, adică oameni care-și puteau oferi viața cu aceeași nepăsare cu care ofereau o haină veche. Acești creștini adevărați erau eremiții și asceții deșertului și ai vârfurilor munților. Erau pustnicii, vechii colegi de singurătate ai lui Gură de Aur. "Anahoreții sunt păstrătorii comorii învățăturii și ai religiei apostolilor."
Conduși în fața călăilor, acești eremiți ar fi făcut să înceteze masacrul, i-ar fi uimit prin atâta măreție creștină; Gură de Aur a trimis deci mesageri în deșert, pe vârfurile munților, în locurile cele mai ascunse unde trăiau anahoreții. Era greu să-i găsească. Unii dintre ei erau zidiți în peșteri și doar un mic orificiu în zid îngăduia unui frate să le dea puțină apă și legume din când în când. Alții erau ascunși pe vârfurile munților unde doar pasărea în zbor putea pătrunde. Alții erau în inima deșertului. Alții, în adâncul pădurilor.
Gură de Aur cunoștea locurile și pe pustnici. Trăise șase ani printre ei. Le-a trimis un mesaj, i-a implorat să apară neîntârziat în Antiohia pentru a-i salva pe frații lor de la moarte și de la tortură.
Nu se știe în ce fel a fost difuzat acest mesaj. Dar el a ajuns până la ultima peșteră, până la cel mai îndepărtat și mai izolat dintre pustnici. Toți au primit mesajul lui Gură de Aur și eremiții au început să-și facă apariția în Antiohia. Erau adevărați creștini care nu se înspăimântau nici de moarte, nici de durere. Erau ca Pavel. Erau ca Iisus. Erau creștini. Și veneau unul după celălalt. Unii erau goi. Alții erau îmbrăcați în zdrențe. Alții erau acoperiți cu piei de animale. Unii dintre ei nu mai erau decât piele și os. Cu bărbile și părul până la centură, cu toiege mari au apărut în Antiohia. Pentru a face să înceteze masacrul.
...
Gură de Aur se gândea la convocarea trimisă asceților. Știa că asceții puteau încăleca crocodilii și traversa Nilul. Sfinții deșertului puteau îmblânzi fiarele sălbatice și barbarii. El îi chemase pe acești sfinți la Antiohia.
I-a chemat ca să realizeze o minune mai grea decât îmblânzirea crocodililor, a leilor, a tigrilor și sălbaticilor. I-a chemat sfinții deșertului ca să-i îmblânzească pe judecători, pe polițiști și pe soldați. Singur Sfântul Pavel reușise până la acea dată să-i îmblânzească pe judecători, pe polițiști și pe soldați.
Îi aștepta pe sfinții asceți cu emoție. Căci este un lucru cumplit de greu să găsești un rest de inimă la un polițist. Dar Gură de Aur avea o credință imensă. Credea din toată ființa sa, chiar atunci când rațiunea îi spunea că nu mai e posibil să creadă.
Într-o bună zi sfinții și-au făcut apariția pe străzile Antiohiei. Ca și cum ar fi căzut din cer. Nu aveau nimic uman în aspectul lor. Unii erau aproape lipsiți de veșminte: nu erau decât chelete acoperite cu piele arsă de soare. Alții aveau trupul învelit în piei de animale. Gură de Aur a strigat: "Ei, care de atâția ani erau închiși în peșterile lor... părăsiți pe stâncile lor, în chiliile lor, au alergat aici din toate părțile, asemenea îngerilor coborâți din ceruri."
Oameni săraci care aveau drept întreagă avere o haină grosolană, care duceau cea mai aspră viață, a căror existență era chiar ignorată înainte, care trăiau în mijlocul munților și în păduri. "... Acești sfinți coborau acum pe străzile Antiohiei îndoliate." Străzile erau pline de aceste sfinte personaje "a căror singură prezență slujea de mângâiere nenorociților noștri concetățeni și îi îndemna să disprețuiască dezastrele care îi amenințau".
Sfinții deșertului veneau să-i salveze de la masacru pe oamenii „pe care nu-i mai văzuseră niciodată, pe care nu-i auziseră niciodată vorbind, cu care nu avuseseră niciodată legături, pe care îi cunoșteau numai prin nefericirea lor. Pe aceștia i-au iubit într-atât, încât dacă ar fi avut o infinitate de vieți, le-ar fi dat de bunăvoie pentru a-i salva pe acești nefericiți.

Last edited by forever...; 25.09.2014 at 17:56:58.
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare


Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
Viata Sfantului Simeon cel Nebun dupa Hristos Nestiut Generalitati 4 10.04.2014 20:58:59
Mihai Viteazul - o viata inchinata lui Hristos mirelat Biserica Ortodoxa in relatia cu alte confesiuni 23 25.09.2013 04:44:16
Dogmatica Patristica Ortodoxa myself00 Generalitati 7 10.09.2012 20:23:37
Despre trupurile inviate in patristica Mihnea Dragomir Sfinti Parinti (Patrologie) 99 29.05.2012 15:09:59
Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos Calea, Adevarul si Viata tatolivia Intrebari utilizatori 0 09.10.2011 16:10:56