Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica Ortodoxa si alte religii > Iudaismul
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 30.08.2011, 19:09:14
ioanna's Avatar
ioanna ioanna is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 20.07.2011
Locație: Cluj-Napoca
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.535
Implicit Metanoia florilor de lotus

Silviu Lupascu:
METANOIA FLORILOR DE LOTUS (Iudaism, Crestinism, Budism, Islam)
Rev.Ianus nr.7-8

În multe dintre cărțile sacre sau dintre cărțile redactate în proximitatea sacrului, o relație complexă, misterioasă, profund umană, de solidaritate, comuniune, comprehensiune sau iubire nelumească, se stabilește între mîntuitori și curtezane, între profeți, sfinți sau mistici și prostituate. Dialogul dintre mîntuitori și curtezane este întotdeauna un dialog între nivelul suprem al existenței omenești și un nivel inferior al existenței omenești. Principiul masculin-salvator reprezintă centrul de putere al dialogului, deoarece deține și propovăduiește adevărul religios în raport cu care principiul feminin se situează pe o poziție inferioară, definită prin cădere în păcat și, adeseori, prin pierderea speranței de salvare. Întîlnirea salvatoare devine posibilă deoarece mîntuitorii, profeții, sfinții, misticii, sînt învestiți cu atribute teocratice care le îngăduie să aducă darul salvării chiar și în mîinile semenilor care păreau excluși de la banchetul salvării.

Mîntuitorii au menirea de a înțelege și răscumpăra neantul suferinței și răutății omenești, printr-un efort excruciant, care întemeiază sau resemnifică spațiul religios din jurul lor, iar curtezanele sînt inseminate cu otrava suferinței și răutății omenești, își deschid trupurile pentru a primi ferocitatea, deznădejdea, temerile sau traumele adamilor exilați între pămînt și cer. Mîntuitorii iau asupra lor păcatele lumii și dăruiesc reîntoarcerea la izvoarele pure ale vieții omenești și ale iubirii de Dumnezeu, curtezanele iau asupra lor energiile negative ale violenței sexuale și dăruiesc alinări trecătoare, tandrețe mincinoasă și afecțiune falsa.

Nivelul suprem al înfruntării suferinței și răutății omenești în planul religiei, sacralității, coexistă astfel cu nivelul inferior, lubric, al pierderii de sine în tentativa de a anihila suferința individuală și răul individual prin mecanica iluzorie, profană, a orgasmului. Deși proporțiile diferă sensibil, ambele eforturi au drept numitor comun confruntarea cu suferința și răutatea omenească, iar drept finalitate aneantizarea sentimentului atroce al vieții și a tragediei de a fi viu. De aceea, curtezanele vor fi întotdeauna de partea celor care înțeleg adevărul și mesajul mîntuitorilor, de partea celor care își dăruiesc necondiționat sufletul credinței în mîntuitori. Exigențele acestei credințe impun însă convertirea la preceptele Legii religioase și abandonarea homeopatiei sexuale, preschimbarea apetitului pentru luxură în fervoare religioasă și strictețe de ordin moral, deoarece mîntuirea săvîrșită de mîntuitori este exhaustivă, absoarbe în sine și reduce la tăcere rudimentele profane ale rezistenței împotriva răului pămîntesc.

Apostolul Ioan a fixat imaginea paradigmatică a acestei întîlniri: „Iisus i-a zis: Maria! Întorcîndu-se, aceea i-a zis evreiește: Rabuni! (adică, Învățătorule!)“ (cf. Ioan, 20, 16). Intensitatea sufletească a acestui schimb de cuvinte mărturisește situarea existenței omenești între iubirea teocratică întrupată în Mîntuitor și pasiunea țapispășitoare a unei curtezane care s-a lepădat de sine și a primit „vestea cea bună“, după ce a parcurs calvarul suferinței și deznădejdii, după ce a preschimbat răutatea lumească acumulată în vasul incandescent al propriului său trup, în aurul dorinței de salvare. Dincolo de realitatea iluzorie a păcatelor, convertirea la realitatea reală a adevărului creștin a fost cu putință prin alungarea celor „șapte demoni“ (cf. Luca, 8, 2) ai dezordinii senzuale sau insanității sexuale.

Comprehensiunea dintre învățători și prostituate este amintită de mai multe ori în cuprinsul tradiției rabbinice. Prostituatele îi admiră în mod necondiționat pe rabbini, deoarece sînt bărbați neprihăniți și sfinți, care nu participă la sortilegiile impure, plăcute-dureroase, ale jocului erotic, iar rabbinii, cu fatalismul deținătorilor de sapiență biblică, în măsură să lumineze tainele vieții omenești, le consideră pe prostituate victime ale căderii lumii în păcat, ale alcătuirii cetății, vag inocentizate prin asimilarea vinului suferinței.

În Talmud Bavli, Pessahim , Rabbi Iohanan afirmă că Dumnezeu laudă în fiecare zi pe bărbatul celibatar care locuiește într-un mare oraș și nu păcătuiește, deși prostituatele se oferă clienților în piețele publice. Cum Rabbi Safra era celibatar și locuia într-un mare oraș, chipul i se luminează de bucurie la auzul acestei apoftegme, dar Rabba îi declară neconcesiv că acest elogiu nu este adresat unor oameni ca el, ci unor oameni ca Rabbi Hanina și Rabbi Ochaiya. Aceștia se îndeletniceau cu cizmăria și locuiau într-un oraș din Palestina, pe o stradă controlată de prostituate, pentru care manufacturau încălțări. Atunci cînd veneau în prăvălie, ca să încerce sandalele sau pantofii, prostituatele îi priveau pe rabbini, dar ei nu ridicau ochii către fețele lor. Prostituatele aveau o stimă atît de mare pentru cei doi rabbini, încît nu făceau jurăminte decît pe viața sfinților rabbini ai Palestinei 1.

Despre Rabbi Eleazar ben Dordia, Talmud Bavli, ‘Avoda Zara, 17a, amintește că „nu era prostituată pe lume cu care să nu se fi culcat“. Într-o zi, însă, el a aflat că exista o astfel de femeie, la care nu intrase încă, într-un port îndepărtat. Rabbi Eleazar ia de acasă o pungă cu dinari pentru serviciile prostituatei și traversează șapte rîuri în căutarea ei. Într-un moment de apogeu al trîntei erotice, prostituata îi spune că niciodată „căința lui Eleazar ben Dordia nu va fi acceptată“. Rabbinul imploră munții și dealurile, cerurile și pămîntul, soarele și luna, stelele și planetele, să se roage pentru el, dar toate vocile creației îi răspund că trebuie să se roage pentru ele însele. Atunci Rabbi Eleazar înțelege că nu poate conta decît pe el însuși, își așază capul între genunchi și suspină cu atît de multă durere, încît își dă sufletul. Un glas celest anunță că „Rabbi Eleazar ben Dordia este așteptat în viața lumii ce va să vină“, iar Rabbi meditează asupra misterului care face ca un om să se străduiască ani la rînd pentru a obține veșnicia, în vreme ce un alt om o obține într-o singură clipă: „Nu numai că păcătoșii care se căiesc sînt bine primiți, dar ei sînt numiți și învățători.“ 2 În urma nesupunerii față de autoritățile romane, Rabbi Meir ajunge în situația de a se ascunde de urmăritorii săi într-o casă cu prostituate.

Talmud Bavli, ‘Avoda Zara , 18 b, conține tradiția în conformitate cu care profetul Ilie i se arată, sub aspectul unei prostituate care îl prinde în brațe. Oamenii care îl urmăreau pe rabbin se îndepărtează de această scenă de desfrîu aparent, cu certitudinea că bărbatul în cauză nu putea să fie Rabbi Meir, a cărui elevație spirituală era incompatibilă cu acea postură, pe care ei o judecau drept obscenă 3
Reply With Quote
  #2  
Vechi 30.08.2011, 19:16:45
ioanna's Avatar
ioanna ioanna is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 20.07.2011
Locație: Cluj-Napoca
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.535
Implicit partea a 2-a

Narațiunea evanghelică despre relația de iubire religioasă dintre Învățător și Maria Magdalena, apologurile rabbinice despre ipostazele diverse ale conviețuirii tannaim-ilor cu prostituatele, se încadrează în vasta perspectivă exegetică deschisă de Cartea profetului Osea, scrisă în ultimii ani ai Regatului din Nord, cu puțin timp înainte de cucerirea Samariei de către asirieni (721 î. H.). Din porunca lui Dumnezeu, Osea a luat de soție pe Gomer, fiica lui Diblaim, o femeie desfrînată care i-a născut „copii de desfrînată“: pe Izreel, Lo-Ruhama sau „cea neiubită“ și Lo-Ami sau „nu este poporul meu“. Înțeles ca o descriere a vieții conjugale a lui Osea sau ca o alegorie care transpune textul biblic în planul simbolismului profetic, acest aggadah este o revelație despre istoria lui Israel ca istorie a mîntuirii. Gerhard von Rad consideră că „întreaga predicare a lui Osea este înrădăcinată în istoria salvării“ și că focalizarea profețiilor asupra căsătoriei dintre profet și o femeie desfrînată ca metaforă a nunții istorice și religioase dintre Elohiim și Israel ca popor ales, dar întinat prin păcatul închinării la idoli, reprezintă translația curajoasă și resemnificarea, în interiorul iahwismului, a unor ritualuri care au aparținut, inițial, religiei canaaneene a naturii și fertilității, de pildă căsătoria dintre Baal și pămînt. Osea numește „preadesfrînare“ imersiunea lui Israel în religia Canaanului , iar Gomer este invectivată nu atît ca prostituată, cît ca femeie care a luat parte la ritualurile și sărbătorile închinate lui Baal, al cărui cult al fertilității presupunea dezgolirea trupului și scene lubrice4

Istoria salvării se împlinește însă prin întoarcerea soției smintite la „bărbatul ei cel dintîi“ și la starea de puritate de la începutul căsătoriei, iar Israel Îl va numi pe Dumnezeu „Bărbatul meu“ și nu-i va mai zice „Baalul (stăpînul) meu“. Totodată, „copiii desfrînatei“ se leapădă de negativitate, Izreelul înfrîngerii și pierzaniei devine Izreel al biruinței și bucuriei, Lo-Ruhama se preschimbă în Ruhama și Lo-Ami în Ami: „Și-mi voi semăna pe Israel în țară și Mă voi milostivi spre Lo-Ruhama și voi zice către Lo-Ami: Tu ești poporul Meu!, iar el Îmi va răspunde: Tu ești Dumnezeul meu!“ Evenimentul final al salvării este o întoarcere la evenimentul teocratic care a inaugurat salvarea, anume ieșirea din țara Egiptului și rătăcirea în pustie, iar Israel trebuie să unifice, în cuprinsul timpului istoric, începutul și sfîrșitul căii mîntuirii. Prin reîntoarcerea în pustie, soția necredincioasă se va însingura iarăși în Dumnezeul ei, se va lepăda de Baal și de plăcerile deșarte ale adulterului religios, pentru a trăi din nou în adevăr și neîntinare și a se bucura de puritatea reînhymenării 5

Întîlnirea dintre mîntuitori, profeți, sfinți, învățători, pe de o parte, și curtezane sau prostituate, pe de altă parte, evidențiază nostalgia familiei omenești după grădina beatifică a paradisului terestru, în care bărbatul și femeia trăiau în curățenie trupească și sufletească, în proximitatea Prezenței Divine, fără a cunoaște binele și răul. Pentru bărbații lui Dumnezeu care s-au eliberat de lanțurile senzualității și ispitelor carnale, convertirea, căința și salvarea femeilor desfrînate este rodul predicării Cuvîntului lui Dumnezeu sau Legii religioase în spațiul sufletesc-spiritual al unor ființe create după chipul și asemănarea Creatorului, ale căror spații lăuntrice au fost traumatizate de undele seismice ale imploziei orgasmice. Răul paroxismului erotic este astfel înlocuit de binele credinței și adevărului religios, iar risipirea trupurilor în dansul haotic al masculinității și feminității se metamorfozează în hagiografie.

Din perspectiva sfințeniei creștine, contemplarea frumuseții feminine devine o artă înduhovnicită a lăudării lui Dumnezeu, Care a dăruit harul desăvîrșirii omenești unor ființe al căror arhetip l-a conceput în hebdomada Facerii. Sfîntul care contemplă, femeia contemplată și actul contemplației operează o transmutare a frumuseții păcătoase, a păcatelor trupești săvîrșite în trecut, într-un imn al căinței, purității și neprihănirii omenești, într-o cîntare a cîntărilor care are drept subiect înfrumusețarea frumuseții lumești prin frumusețea împărăției lui Dumnezeu.

Convertirea femeilor desfrînate la tainele nerostite ale adevărului religios constituie preschimbarea frumuseții trupești în frumusețe a grădinii celeste a Dumnezeului Viu. Preafericitul Nonnus, episcop al Antiohiei, privește extaziat strălucitoarea frumusețe a Pelaghiei, cea dintîi dintre actrițe (prima mimarum) și curtezane, care trece pe străzile orașului călare pe un asin, cu trupul gol, înveștmîntat doar în razele aurului, mărgăritarelor și pietrelor prețioase. În timp ce fețele bisericești din anturajul său se arată oripilate de priveliște și se grăbesc să se ferească din calea ispitei, preafericitul Nonnus contemplă cu bucurie nețărmurită covîrșitoarea simfonie de frumusețe omenească din fața sa: „După care și-a întors fața zicînd către episcopii ce ședeau în jurul lui: Voi nu v-ați desfătat de frumusețea ei atît de mare? Iar întrucît aceia n-au răspuns nimic, și-a pus fața pe genunchi și pe cartea sfîntă ce o ținea cu sfintele mîinile sale și astfel și-a umplut tot sînul cu lacrimi, și suspinînd adînc a spus iarăși episcopilor: Nu v-ați desfătat de frumusețea ei atît de mare? Iar întrucît aceștia nu răspundeau nimic, a spus: Cu adevărat, eu m-am desfătat foarte tare și mi-a plăcut frumusețea ei, fiindcă pe aceasta Dumnezeu o va pune înainte și o va așeza în fața înfricoșătorului și minunatului scaun de judecată cînd o va judeca atît pe ea, cît și episcopia noastră.“ 6

Avva Pafnutie își părăsește ermitajul, îmbracă haine lumești și se duce în casa Thaisei, o frumoasă prostituată dintr-o cetate a Egiptului. Ascetul îi dă o monedă (solidum) drept preț al păcatului ipotetic, care nu numai că nu va fi săvîrșit, dar o va ajuta pe seducătoarea femeie să cunoască, să-și reamintească botezul în apele căinței. Părintele deșertului o roagă să-l conducă într-un iatac mai tainic, iar în cuvintele Thaisei își face loc, în mod surprinzător, o credință sinceră în Dumnezeu: „Este unul, dar dacă te temi de oameni, află că nimeni nu intră vreodată în acest iatac dinafară. Afară numai de Dumnezeu, întrucît nu este nici un loc care să se poată ascunde de ochiul Dumnezeirii. Auzind aceasta, bătrînul îi spune: Știi deci că este un Dumnezeu? La care aceea a răspuns: Știu că este Dumnezeu și împărăția veacului viitor, și chinurile viitoare ale celor păcătoși.“ 7

La rîndul său, Maria Egipteanca își începe pelerinajul pe calea pocăinței, vieții în tebaidă și sfințeniei, în curtea Bisericii din Ierusalim, în fața icoanei Fecioarei Maria, în ziua Înălțării Crucii. Oglindirea feminității păcătoase în feminitatea îndumnezeită a imaculatei concepții determină aneantizarea răului lumesc din trupul prostituatei și înlocuirea lichidelor impure care umpleau vasul din carne și sînge cu izvorul idealului christic: „Fecioară Stăpînă, care ai născut după trup pe Dumnezeu Cuvîntul. Știu, știu că nu este cuviincios și binecuvîntat ca eu, atît de necurată, atît de spurcată, să văd icoana ta, a pururea Fecioarei, a celei curate, care ai trupul și sufletul curat și neîntinat. (...) Poruncește, Stăpînă, să-mi fie deschisă și mie ușa dumnezeieștii închinări a Crucii. Dumnezeului născut din tine te dau chezășuitoare, că niciodată nu voi mai pîngări acest trup prin vreo împreunare rușinoasă, iar după ce voi vedea lemnul Crucii Fiului tău, mă voi lepăda numaidecît de lume și de toate din lume și îndată plec acolo unde tu ca o chezășuitoare a mîntuirii mele mă vei povățui și mă vei îndruma.“ 8

Apologurile despre apropierea tragică, redemptoare, dintre mîntuitor și curtezane sînt incluse și în canonul budhhist, Tripitaka. Capitoluldespre curtezana Floare de Lotus statuează cele patru lucruri în care omul nu poate găsi sprijin: tinerețea care se preschimbă în bătrînețe; vigoarea care se dizolvă în moarte; bucuria de a trăi împreună cu rudele, de la prima pînă la a șasea spiță, deoarece ziua despărțirii va veni curînd; bogățiile acumulate, deoarece ele vor fi risipite. Curtezana Floare de Lotus locuia în Rajagriha, iar Buddha predica pe muntele Gridhrakuta, în apropierea orașului. Frumusețea ei era fără egal și toți bărbații tineri din familiile aristocratice o vizitau. Într-o zi, Floare de Lotus se hotărește să renunțe la lume și să devină călugăriță, bhiksuni. Pornește spre munte, pentru a ajunge în proximitatea Mîntuitorului, dar la jumătatea drumului întîlnește un izvor. În timp ce se spală și își potolește setea, își privește în apă chipul roz și proaspăt, părul închis la culoare, formele desăvîrșite ale trupului. Floare de Lotus începe atunci să regrete decizia în urma căreia se dăruise pe sine vieții monastice și își spune: „Cînd o femeie se naște în lume cu un asemenea trup, cum ar putea ea oare să se lepede de ea însăși și să devină sramana? Trebuie, mai curînd, să profit de prezent, pentru a-mi satisface dorințele personale.“ Aceste gînduri o fac să se întoarcă din drum, dar încă din momentul primei rezoluții Buddha concepuse înlănțuirea de evenimente în urma cărora Floare de Lotus avea să experimenteze convertirea și salvarea.
Reply With Quote
  #3  
Vechi 30.08.2011, 19:24:54
ioanna's Avatar
ioanna ioanna is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 20.07.2011
Locație: Cluj-Napoca
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.535
Implicit partea a 3-a

În acest scop, Iluminatul a adus în ființă, în mod miraculos, o femeie de milioane și miriade de ori mai frumoasă decît Floare de Lotus. Această femeie îi iese în cale curtezanei din Rajagriha, îi oferă prietenia ei și îi propune să facă drumul spre oraș împreună. După ce vorbesc cîte în lună și în stele, ajung la izvor, își răcoresc fețele, iar femeia miraculoasă adoarme cu capul pe genunchii Florii de Lotus. Deodată însă firul vieții i se întrerupe, minunatul trup i se umflă și exală miros de putreziciune, pîntecul îi crapă, mistuit de viermi, dinții îi cad, părul se desprinde, membrele sînt dislocate din încheieturi.

Cu sufletul cucerit de teamă, Floare de Lotus meditează asupra impermanenței vieții omenești și frumuseții trupești, are revelația călugăriei ca început al salvării din succesiunea nașterilor, morților și reîncarnărilor: „Cum se face că o femeie atît de frumoasă a căzut dintr-odată pradă legii impermanenței? Dacă acest lucru i s-a întîmplat ei, oare cît timp va mai trece pînă cînd și eu o voi urma? Din acest motiv, trebuie să ajung cît mai repede lîngă Buddha și să-mi dedic întreaga energie pentru a studia înțelepciunea.“ După ce urcă pe muntele Gridhrakuta, Floare de Lotus se prosternează dinaintea lui Buddha și îi istorisește convertirea ei în urma unor hotărîri contradictorii, iar Mîntuitorul concluzionează narațiunea prin gathas:

„Prin sosirea bătrîneții, frumusețea se ofilește. Prin boală, armonia ființelor este distrusă. Trupul se desface în bucăți și putrezește.
Care este folosul acestui trup? Orificiile sale emană mirosuri urîte. Este covîrșit de boală. Este chinuit de bătrînețe și moarte.
Cînd dăm satisfacție dorințelor carnale, sporește transgresarea Legii. Fără ca să putem vedea sau auzi vreo schimbare, viața omenească își manifestă impermanența.
Atunci nu mai există fiu pe care să ne putem sprijini, nici tată sau frate vîrstnic. Cînd moartea ne strînge de aproape, nici o rudă nu ne poate veni în ajutor.“

Cu ajutorul lui Buddha, Floare de Lotus devine bhiksuni și prin harul contemplației corecte dobîndește rangul de arhat 9

Relația de iubire dintre Iisus Hristos și Maria Magdalena – paradigmă ale cărei ecouri se fac simțite în povestirile creștine despre sfinți și convertirea femeilor desfrînate – reliefează latura morală a răului sexual și eliberării prin imersiunea în calea credinței, în timp ce narațiunea despre Buddha și Floare de Lotus aduce în prim plan mizeria fiziologică a trupului, spectacolul degenerescenței cărnii și sîngelui, în măsură să exprime non-sensul patosului existențial care se străduiește în zadar să întemeieze viața și trecerea prin lumea iluzorie pe incandescența impermanentă a plăcerilor împreunării și pe formele efemere ale ființelor. În ambele cazuri, textele sacre construiesc o metafizică a adevărului religios și desăvîrșirii omenești pe deșertăciunea sexualității și vanitatea frumuseții carnale.

Tradiția islamică primară nu a acceptat imaginea femeilor desfrînate care acced la calea sfințeniei prin alchimia sufletească a căinței, cu toate că spațiul poetic al sufismului persan a fost deschis, ulterior, spre utilizarea senzualității, dorului sau iubirii dintre bărbat și femeie ca simbol al lepădării de deșertăciunile realității ireale a lumii și al iubirii sau uniunii dintre om și Dumnezeu. Nici în Qur‘an, nici în Ahadiths nu există fragmente narative despre prezența curtezanelor pocăite în cercul discipolilor lui Muhammad.

Austeritatea tradiției religioase islamice cu privire la sexualitatea femeilor și androcentrismul organizării sociale musulmane au exclus, se pare, o relație de tip Iisus Hristos – Maria Magdalena sau Buddha – Floare de Lotus din sfera textului sacru. Mesagerul-Profet, rasul-nabi, nu este învestit cu atribuții de Messiah, Mahdi, prin urmare păcatele covîrșitoare ale femeilor desfrînate vor rămîne nerăscumpărate pînă la venirea Mîntuitorului.

Întîlnirea dintre salvatori și curtezane, dintre sfinți și prostituate, este o caracteristică a religiilor care propovăduiesc pacea și iubirea aproapelui, non-violența, detașarea iluminată de lume și de pasiunile pămîntești, ascensiunea contemplativă spre paradis. Aceste elemente de doctrină sînt comune creștinismului și buddhismului, dincolo de formele diferite în care s-au manifestat în cuprinsul timpului istoric și de nuanțele teologice prin care sînt configurate în sistemele de gîndire circumscrise de spații religioase distincte. Absența acestei teme în islam mărturisește, indirect, despre prezența unei teme oarecum complementare: jihad, războiul împotriva răului și sinelui, războiul pentru propovăduirea credinței. Fascinați de tumultul sîngeros al micului jihad, martirii islamului nu au răgaz pentru a contribui la metanoia florilor de lotus...


1-cf. Aggadoth du Talmud de Babylone. ‘Ein Yaakov, Elkaim-Sartre, p. 319.
2-cf. Aggadoth, Elkaim-Sartre, p. 1224-1225
3- cf. Aggadoth, Elkaim-Sartre, p. 1230
4- cf. Von Rad, Old Testament Theology, II, p. 138-142.
5- cf. Osea, 2, 16; Von Rad, op. cit., p. 145-146.
6-cf. Vita Sanctae Pelagiae Meretricis, PL 73, col. 663-672, in Ward, Viețile sfintelor
7- cf. Vita Sanctae Thaisis Meretricis, PL 73, col. 661-662, in Ward, Viețile sfintelor, p. 105
8- cf. PG 87, 3, col. 3697-3725 și PL 73, col. 671-690, in Ward, Viețile sfintelor, p. 63)
9-cf. Tripitaka, XXIV, 6, p. 65 r°, Chavannes, III, 496, p. 311-313).

Last edited by ioanna; 30.08.2011 at 19:28:29.
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare