Taina suferintei

[Ekaterina]

"Care este ratiunea si scopul suferintei?

Scopul suferintei pentru crestini este unul singur: ispasirea pacatelor pe pamant prin tot felul de boli, necazuri si dureri, spre curatirea si mantuirea sufletului. Pentru cei rai care nu voiesc sa se indrepteze, sa se pocaiasca, suferinta de pe pamant ramane ca o arvuna a suferintelor celor vesnice. Iar pentru cei ce primesc suferinta cu rabdare si cu multumire de la Dumnezeu si se intorc la pocainta, suferinta, de orice fel ar fi, este cea mai buna cale de indreptare si ispasire a pacatelor, izbavindu-i prin aceasta de chinurile cele vesnice.

Noi vedem ca cei care sufera mai mult pe pamant, sunt mai impacati cu constiinta, mai buni, mai tari in ispite, mai aproape de Dumnezeu si se mantuiesc mai usor, precum dreptul Iov, saracul Lazar, Sfintii Apostoli, mucenicii, cuviosii si atatia altii. Iar cei care traiesc bine, sunt sanatosi, au averi si tot ce doresc pe pamant, sunt de obicei slabi in credinta, nemilostivi, tirani, lacomi, egoisti, se tem de moarte si mor in pacate grele, spre osanda vesnica.

Suferinta ne este randuita de sus spre mantuire, spre iertarea pacatelor si spre crestere duhovniceasca, numai daca o primim cu multumire, ca din mana lui Dumnezeu, precum spune si proorocul David: Toiagul Tau si varga Ta, acestea m-au mangaiat( Psalm 22, 5 ). Deci, toiagul si varga suferintei, pe cei buni si credinciosi ii mangaie, ii sporeste in fapte bune, ii curateste de pacate si-i invredniceste de mai mare cununa si rasplata in cer. Iar pentru cei rai, toiagul suferintei este chemare de pocainta, este pedeapsa peste pedeapsa si frau in gura, pentru ca nu voiesc sa se apropie de Domnul (Psalm 31, 10 )". Parintele Ilie Cleopa

[Demetrius]

În prealabil postat de Ekaterina

"Care este ratiunea si scopul suferintei?...

Umilirea duhului.

[zaharia_2009]

Citind citeva postari de pe fir mi-au venit in minte 2 cimilituri, 2 vorbe populare .

Primul spune ca : daca vrei sa il faci pe Dumnezeu sa rida , spune-i planurile tale !

Al doilea spune ca : daca vrei sa il vezi sau sa il auzi pe ispititorul, vorbeste si practica virtutile , si astfel el va turba !

În prealabil postat de Demetrius

Umilirea duhului.

Si inaltarea gandului/inimii la Dumnezeu...

Umilirea gandului si inaltarea lui catre Dumnezeu...frumoase ganduri.De un lucru imi este teama si anume faptul ca uitam sa fim credinciosi in cele mici(Luca 16,10) dar ne dorim atat de mult sa zburam spre cer pe aripile credintei precum niste apostoli moderni.Uitam sa spunem rugaciunea inainte sa mancam dar ne place sa citim cum Hristos binecuvanta mancarea inainte sa fie data celor de langa EL.Uitam sa multumim dupa ce mancam dar vorbim despre dragoste pentru Dumnezeu.In cer Numele Sau este o sfanta taina rostita cu smerenie si cutremur de ingeri iar pe pamant mai tragem cate o injuratura cu Dumnezeu in ea.Si uitam de EL si cand plecam de acasa si cand apune soarele peste mania noastra,si cand ne ucidem sufletul in nesfarsite si nemantuitoare certuri de cuvinte,si cand dam timp la orice altceva mai putin Lui.Am uitat de ,,imperativul divin"din vietile noastre de acel ,,Sa fie.."cu care a fost adusa lumea-n fiinta.Cum,Doamne iarta-ne,sa ne smerim gandul si sa-l inaltam curat,ca o slujba a bucuriei credinciosiei fata de Dumnezeu din fiecare,daca in cele marunte,cotidine,simple,il uitam pe Dumnezeu? Privim asa,cu admiratie,la timpurile de demult,populate parca cu uriasi ai credintei.Uitandu-ma la viata lor am constatat ca nu faceau nimic din obligatie fata de Dumnezeu,era o sfanta bucurie in viata lor sa-i faca voia,sa-i multumeasca,sa se aduca pe sine ca o dovada vie a sfinteniei Lui in lume.

Unde Dumnezeu ne-am ratacit in halul acesta de am ajuns sa uitam ce trebuie sa fim?Priviti in jur,la ce spunem,la ce scriem,ce ne preocupa si veti vedea,intr-o covarsitoare proportie in ce hal ne-am departat de Dumnezeu.Probabil ca Dumnezeu,precum in Vechiul Testament,si-o fi pastrat pe unii ai Lui,care nu s-au inchinat Baal-ului lumii asteia in raspar dar ce facem noi restu,cand ne trezim?Cred ca indemnul din randurile celor doi colegi de forum este foarte actual.Ar trebui sa ne analizam fiecare cu severitate si cinste si sa vedem unde ne aflam fata de unde ar trebui sa fim,sa nu ne multumim cu mediocritatea,sa facem tot ce putem ca sa urcam in cresterea spirituala.Daca tot suntem asa de fericiti ca avem un asa Tata Sfant in cer atunci poate totusi ne aducem zilnic aminte de EL,un gand,o rugaciune de multumire,cum putem fiecare,da sa fie sincera si smerita.Am ajuns sa-l uitam pe Dumnezeu.

Poate candva vreunu mai crescut in starea duhovniceasca de pe aici ne va spune la restu,mai aprinsi in patimi :,,Fratilor este seara,lasati cearta si hai sa mergem toti la rugaciune,sa nu-i dam prilej necuratului prin purtarea noastra".Cred ca l-as pupa pe frunte de bucurie pe un asemenea curajos :) da parca nici asta nu prea mai avem curajul sa spunem in micul nostru club social de vorbit discutii despre Dumnezeu.

Sa ne ajute Dumnezeu sa fim ceea ce trebuie sa fim si poate asa vom redescoperi si dragostea curata pentru cel de langa tine,sa-l ridici si pe el cand este cazut pt ca nu fuge nimeni singur spre mantuire.Doamne ajuta!+

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Umilirea gandului si inaltarea lui catre Dumnezeu...frumoase ganduri.De un lucru imi este teama si anume faptul ca uitam sa fim credinciosi in cele mici(Luca 16,10) dar ne dorim atat de mult sa zburam spre cer pe aripile credintei precum niste apostoli moderni. Uitam sa spunem rugaciunea inainte sa mancam dar ne place sa citim cum Hristos binecuvanta mancarea inainte sa fie data celor de langa EL. Uitam sa multumim dupa ce mancam dar vorbim despre dragoste pentru Dumnezeu.

Hehe, aveţi multă dreptate, aţi pus degetul pe rană. Cu alte cuvinte: "ce lapte, domnule, noi vrem carne, vrem hrană tare !". Şi, dacă deschidem Cartea mai la început decât Evanghelia lui Luca, vom vedea că primul lucru pe care Dumnezeu l-a vrut de la noi a fost ceva mult mai banal decât...umilirea gândului. Şi chiar decât înălţarea lui către Dumnezeu. A vrut să nu mâncăm dintr-un anumit pom. Păi nu e scandalos, domnule ? Carevasăzică, noi am fi gata să ne înălţăm cugetul ca o săgeată în văzduh spre Fiinţă şi să alergăm neîncetat pe mări până găsim nestemata îndumnezeirii (să mai spun, sau ajunge?), şi, când colo, Dumnezeu ne cere ceva de tip "cu jucăria asta să nu te joci !".

Inaltarea gandului la Dumnezeu o face crestinul in fiecare clipa, care e alcatuita desigur din cele "mici". Ori esti crestin, adica stai inaintea Domnului in fiecare clipa, ori te preumbli pe la ocazii, evantual intolit frumos si cu ochii dati peste cap. E limpede care e pozitia crestinului din astea doua alternmative.
Cum se facu de va veni alta idee, fratilor?...:)

[antiecumenism]

interesant si articolul:

Maica Siluana Vlad: LA CAPATUL DURERII E DUMNEZEU

"Pe noi ne doare lipsa bucuriei

Acum eu spun, mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu din om, este glasul lui Dumnezeu care a rămas în mine, este vocea lui Dumnezeu pe care nici o tehnica umană de anesteziere nu reuşeşte încă să o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate falsificările mele, prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de mine. Durerea strigă la mine:„Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce faci tu”. Mergând pe firul durerii am devenit un terapeut, ca să zic aşa, aceasta înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa te trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte."

În prealabil postat de antiecumenism

interesant si articolul:

Maica Siluana Vlad: LA CAPATUL DURERII E DUMNEZEU

"Pe noi ne doare lipsa bucuriei

Acum eu spun, mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu din om, este glasul lui Dumnezeu care a rămas în mine, este vocea lui Dumnezeu pe care nici o tehnica umană de anesteziere nu reuşeşte încă să o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate falsificările mele, prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de mine. Durerea strigă la mine:„Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce faci tu”. Mergând pe firul durerii am devenit un terapeut, ca să zic aşa, aceasta înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa te trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte."

Gasesc ca fiind cu totul exceptional articolul recomandat. Cititi, fratilor si surorilor, tot articolul!
Rar am intalnit asa cuvant, in zilele noastre... O sinteza minunata, intre sufletesc (in sensul unei abordari psihologice de mare rafinament) si duhovnicesc, ca sa ma exprim cumva cat de cat, desi analitic, exterior, of... (Cum sa caracterizezi un astfel de cuvant?)

Sa te rasplateasca Domnul pentru bunatatea de a oferi linkul acesta, frate!