Noutati de la Centrul de Presa Basilica

[cristiboss56]

Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat cu ocazia întronizării Preasfinţitului Părinte Iustin Hodea, ca Episcop al Maramureşului şi Sătmarului, marți, 27 decembrie 2016:

Preasfințite Părinte Episcop Iustin,

Prin lucrarea harului Preasfântului Duh, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române v-a încredințat spre păstorire poporul dreptcredincios din Episcopia Maramureșului şi Sătmarului, venerabilă prin vechimea ei istorică, greu încercată de vitregiile vremurilor, prin înstrăinare şi desființări abuzive, dar tânără şi dinamică prin rectitorirea ei de către vrednicul de pomenire Arhiepiscopul onorific Justinian Chira, în anul 1990, când Biserica Ortodoxă Română a avut posibilitatea de a se organiza în libertate.

Mărturisitor şi slujitor al Evangheliei iubirii milostive a lui Hristos, înaintașul Preasfinţiei Voastre în această demnitate, Arhiepiscopul onorific Justinian Chira, a păstorit cu multă înțelepciune şi râvnă duhovnicească Episcopia Maramureşului şi Sătmarului pe care a rectitorit-o şi a consolidat-o prin creşterea numărului unităţilor bisericeşti (parohii şi mănăstiri), prin edificarea de noi lăcaşuri de cult şi restaurarea celor vechi, prin intensificarea vieții parohiale şi monahale, a activităţii educative, cultural-religioase şi editoriale.

Înţelegând cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, Care spune: „Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi deci pe Domnul secerișului, ca să scoată lucrători la secerişul Său” (Luca 10, 2), vrednicul de pomenire Părinte Justinian Chira v-a chemat, în anul 1994, prin alegerea şi hirotonia Preasfinţiei Voastre ca Arhiereu Vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, să-i fiți ajutor în lucrarea sa pastorală. Şi, într-adevăr, la această lucrare aţi contribuit cu mult zel misionar şi cu multă osteneală, timp de 22 de ani, armonizând smerenia ascultării cu elanul tinereții, cuvântul frumos cu hărnicia liturgică şi misionară!

Astăzi, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, sărbătorim cu multă bucurie, împreună cu întreaga Biserică Ortodoxă Română, dar mai ales împreună cu clerul şi credincioşii din această eparhie, întronizarea Preasfinţiei Voastre ca nou Episcop al Eparhiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului.

Calităţile teologice, duhovniceşti şi pastorale deosebite, pe care le-aţi dovedit în slujirea de Arhiereu Vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, ne îndreptăţesc să avem speranţa că slujirea de Chiriarh sau de conducător al Eparhiei, pe care o începeţi astăzi, va fi o lucrare rodnică, binecuvântată de Dumnezeu şi folositoare Bisericii şi Neamului românesc.

În comuniune de rugăciune la această sărbătoare binecuvântată, aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru darurile revărsate asupra Preasfinţiei Voastre, pe care le-aţi cultivat prin rugăciune şi activitate, prin înțelepciune şi zel pastoral, având totdeauna sfatul părintesc al vrednicului de pomenire Părinte Justinian şi fiind ajutat de colaboratorii de la Centrul eparhial, de cler şi de mănăstiri, de autoritățile locale şi centrale, precum şi de unii oameni generoși, în lucrarea împlinită spre binele Bisericii noastre şi al societății românești.

Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, „Păstorul Cel Bun” (Ioan 10, 11) şi „Arhiereul mărturisirii noastre” (Evrei 3, 1) să vă dăruiască mult ajutor în slujirea pastorală, culturală şi socială ca Episcop ortodox român al Maramureşului şi Sătmarului, spre a conduce pe calea mântuirii clerul, monahii şi credincioşii ortodocși români din această frumoasă eparhie cu o vocație deosebită în păstrarea şi promovarea credinței ortodoxe, a spiritualității creștine şi a tradiţiilor culturale românești.

Acum, la începutul slujirii Preasfinţiei Voastre într-o nouă demnitate şi responsabilitate bisericească, vă încredinţăm, Preasfințite Părinte Iustin, de prețuirea noastră, precum şi de sprijinul nostru personal şi al ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în lucrarea sfântă la care aţi fost chemat, spre slava Preasfintei Treimi, bucuria Bisericii noastre şi binele poporului român!

Cu părintească binecuvântare şi frățească dragoste în Hristos,



† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[cristiboss56]

În ziua sărbătorii Soborului Maicii Domnului, 26 decembrie 2016, s-au împlinit 17 ani de la întronizarea IPS Mitropolit Nifon ca Arhiepiscop al Târgoviştei. Cu acest prilej, ierarhul a oficiat Sfânta Liturghie în Catedrala eparhială, informează Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Târgoviștei.

La eveniment au participat: membrii Permanenţei Eparhiale, protopopii celor 5 protoierii ale Eparhiei, profesori ai Facultății de Teologie și Științele Educației a Universității Valahia şi ai Seminarului Teologic Sf. Ioan Gură de Aur din Târgoviște, precum și numeroși credincioși din municipiu.

De asemenea, au fost prezenți: domnul Antonel Jîjîie, prefectul județului Dâmbovița, domnul Adrian Țuțuianu, președinte al Consiliului Județean, și domnul Cristian Stan, primar al Municipiului Târgoviște. În cuvântările lor solemne, reprezentanții autorităților locale și centrale, au subliniat faptul că Înaltpreasfinția Sa este un reper pentru viața spirituală și culturală, locală și națională, iar întregul său demers pastoral-misionar a dinamizat viața de credință de aici, fiind, de asemenea, un bun exemplu de colaborare dintre Biserică și autoritățile statului în folosul cetățenilor.

În cuvântul său, atât de la Catedrală, cât și din Aula Sf. Voievod Neagoe Basarab a Reședinței mitropolitane, ierarhul a vorbit despre înţelesul duhovnicesc al Naşterii Domnului – celebrare a credinței și a speranței noastre – care se referă la bucuria și lumina ce s-au revărsat în lume, odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, eveniment ce continuă să genereze încredere și iubire, de mai bine de două milenii, pentru toți credincioșii.

În cadrul Sfintei Liturghii, Înaltpreasfinția Sa a hirotonit preot pe diac. Cristian Duțescu pe seama Parohiei Vlădeni I, Protoieria Târgoviște Sud.

De asemenea, Corul Catedralei Mitropolitane din Târgoviște, dirijat de domnul Asist. univ. dr. Mihail Vlădăreanu, a susţinut, în cadrul Reşedinţei Eparhiale, un mini concert de colinde la care au participat reprezentanți ai preoților din întreaga Eparhie, ca, de altfel, toți cei ce au slujit la Sfânta Liturghie.

[cristiboss56]

† Macarie
Din harul lui Dumnezeu Episcop al românilor ortodocşi din Europa de Nord,
Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Preaiubiţilor credincioşi şi credincioase, sfântă îmbrăţişare în Hristos Emanuel, Cel născut în ieslea Betleemului şi în ieslea inimilor noastre!
Iubiții mei frați şi surori, să ne bucurăm deplin, astăzi ni S-a născut Hristos!
Ca și acum două mii de ani, Hristos Se naște, însă nu toți se împărtășesc de harul acestui început al mântuirii neamului omenesc. Pentru cei ce-și „iau partea lor în viață” (Psalmi 16, 14), pentru cei care vor să stăpânească în această lume, pentru cei care vor să-L alunge pe Dumnezeu din inimile oamenilor, pentru cei care își sunt suficienți lor înșiși, nașterea lui Hristos este scandal, stricare a planurilor mârșave, sminteală și piatră de poticnire, prilej de delir și de prigoană. Hristos Se naște pentru cei care „partea cea bună și-au ales” (Luca 10, 42), însă și pentru toți cei obidiți și necăjiți, pentru cei care au gustat suferința și durerea.
Ca și acum două mii de ani, Hristos Se naște într-o lume cuprinsă de întuneric, în care gemetele celor care zac „legați în obezi” (Psalmi 67, 7), „în întuneric și în umbra morții”(Isaia 9, 1), urcă la Dumnezeu ca altădată, în vremurile Sodomei și Gomorei. Dar, iată, acum două mii de ani Dumnezeu nu a coborât printre noi ca să ne ardă, precum odinioară, cu foc și cu pucioasă, ci ca să Se întrupeze, smerit, din Fecioara Maria. S-a făcut Om de dragul nostru și spre folosul nostru. Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât nu a mai vrut să o piardă prin apă sau foc, ci a trimis pe unicul Său Fiu printre noi, ca să ne izbăvească din ispite și nevoi. Acesta este Dumnezeul nostru care „la plinirea vremii” (Galateni 4, 4) nu ne pedepsește pentru relele noastre, ci ne pune un Prunc în brațe. După cum ne raportăm la Acest Prunc minunat, Iisus Emanuel, depinde mântuirea noastră. Vom căuta să-L ucidem în sufletul nostru, la ordinele noilor Irozi, sau I ne vom închina proslăvindu-L, alături de îngeri și păstori, aducându-I, ca magii cei străini, daruri?
Iubiții mei fii şi fiice în Iisus Hristos Emanuel,
Nașterea lui Hristos este o lucrare minunată care intervine, bulversând lumea vechiului Israel, biruință a Vieții în fața inerției răului și a păcatului. Observăm că, după chipul acestei unice Nașteri, nașterea oricărui copil înseamnă, de asemenea, pentru mica lume familială în care se naște, o minunată bulversare, o lucrare a mântuirii înscrisă în fire și insuflată de Duhul cel de Viață făcător. De fiecare dată când un copil se naște,parcă în pofida unei lumi neprimitoare, centrată în jurul oricăror altor scopuri decât cele mântuitoare, se produce o benefică rupere de ritm, o binecuvântată smulgere din iureșul alergăturilor după deșertăciunile acestei lumi, o re-centrare în jurul tainei vieții. Mama uită toată durerile facerii, „pentru bucuria că s-a născut om în lume” (Ioan 16, 21), tatăl simte cum nu-și mai aparține lui, căci e responsabil de viața și binele altora, toată familia participă, cum poate, la această bucurie comună. Chiar și pentru cei străini, măcar pentru o clipă, nașterea pruncului înseamnă ieșirea din inerțiile vieții de zi cu zi, căci Duhul mișcă inimile celor care aud sau văd acest eveniment, luminându-le chipurile.
Iubiți credincioşi şi credincioase,
Cum putem păstra acest har al nașterii, al biruinței vieții? Cum putem cultiva și păstra curăția copilăriei, bucuria și plinătatea dragostei părintești? Trăim astăzi într-o lume care merge vertiginos pe drumul negării și al respingerii tainei nașterii și a purității copilăriei. Strămoșii noștri se luptau cu greutăți mari în creșterea copiilor. Viața era aspră, lipsurile erau mari. Mulți prunci mureau de boli sau de foame. Astăzi, din acest punct de vedere, îndeosebi în țările bogate, asemenea lipsuri nu mai sunt o realitate curentă, ci dimpotrivă. În schimb, tot acest confort al vieții este dublat de o așezare care e menită, nici mai mult, nici mai puțin, eliminării familiei și pervertirii copiilor. Trăim vremuri în care drepturile părintești sunt călcate în picioare, iar copiii pot fi preluați oricând, pe baza oricărui denunț, fără o minimă cercetare, de instituții care pretind că sunt înființate tocmai spre protecția copilului! Sunt binecunoscute cazurile familiilor care, în Norvegia sau în alte țări nordice, au trecut prin încercări dramatice, separări forțate, procese, arestări, presiuni. În unele cazuri, prin bunăvoința lui Dumnezeu, nedreptățile au fost oprite, iar copiii au fost returnați familiilor de apartenență. În altele, prin îngăduința lui Dumnezeu, încercările continuă, continuând și noi cu rugăciunea și cu tot ce putem împlini omenește pentru a ajuta aceste suflete chinuite.
Scumpii mei,
Presiunea asupra familiilor nu vine doar pe cale instituțională sau coercitivă. Copiii sunt răpiți de la noi ori de câte ori ne lăsăm furați de bunăstarea materială, de ceea ce considerăm, în general, că este o viață „reușită”, „de succes”: casă, mașină, economii în bancă, bunuri de consum de înaltă calitate, carieră. Toate acestea pot deveni imperative după care ne construim viața familială. Aceste imperative nu ne sunt dictate, ci ne sunt induse printr-o cultură a consumului care încearcă să comercializeze și să eficientizeze orice aspect al vieții noastre familiale. Fiecare moment de taină familială este exploatat acum prin tehnici de „advertising”, astfel încât să fim condiționați să credem că, dacă vom achiziționa respectivele produse, vom dobândi și fericirea promisă. Tot acest angrenaj distruge subtil intimitatea și organicitatea vieții familiale, transformând familia în unitate de producție și consum. Or, dacă ne lăsăm cuprinși de asemenea „stil de viață”, dacă vom fi neatenți cu privire la ce imperative punem la baza familiei, ghidându-ne după regula „de a fi în rândul lumii”, vom ajunge la o altfel de răpire a copiilor de lângă noi. A lăsa copilul să fie educat prin televizor și internet sau numai prin mediul întâlnit la școală și în societate, a neglija creșterea lui pentru că avem „serviciu” sau „carieră”, înseamnă a-l abandona în mâinile unora care urmăresc pervertirea și distrugerea copilăriei, a inocenței.

[cristiboss56]

Dreptmăritori frați şi surori,
Să nu ne amăgim. Dacă nu ne transformăm familia într-o mică biserică, nu putem rezista tăvălugului acestei lumi. Dacă nu ne ancorăm, fiecare cum putem, fie și cu ultimele puteri,în viața Bisericii,vom cădea pradă forțelor întunericului care vor să pună obrocul peste lumina care pâlpâie, încă, în ochii nevinovați ai pruncilor. Nu ne mai putem face prea multe iluzii cu privire la așezarea acestei lumi, la o posibilitate de redresare colectivă, pe scară instituțională. Bătălia se va duce acum chiar pe terenul nostru, al intimității noastre familiale. Acolo trebuie rezistență, la nivel micro-familial. Acolo trebuie dusă lupta cea mare. Putem ușura această luptă dacă vom dovedi, pe cât posibil, că putem fi solidari. Că ne putem strânge, unii lângă alții, unii pentru alții, încurajându-ne, îmbărbătându-ne, ajutându-ne unii pe alții cu fapta și cuvântul. Nu putem rezista altfel decât încercând, după slabele noastre puteri, a imita viața primilor creștini. Nu după formă, ci după fond, după modelul strălucit al primelor comunități creștine. Doar acolo unde există o astfel de unitate suflă mai puternic și „vântul” Duhului (Ioan 3, 8). Altfel, risipiți unii de alții, vom fi asemenea oilor rătăcite de la turmă.
Taina nașterii și puritatea copilăriei sunt daruri ale vieții. Nu există război mai mare, în prezent, decât cel dus împotriva acestor taine ale vieții. Să ne strângem, așadar, în jurul Pruncului Hristos, dimpreună cu Fecioara Maică și cu Bătrânul Drept Iosif, urmându-L pretutindeni, în exil sau în țară, în grajd sau la Templu, în binecuvântare sau în prigoană.
Preaiubiții mei,
Vă spuneam și la începutul Postului Crăciunului, de aici, din îndepărtatele țări ale Nordului, că îmi aduc aminte, cu o lacrimă în colțul ochiului, de colindele și de sărbătorile Crăciunului așa cum erau ele trăite odinioară în satul meu năsăudean de la poalele Munților Țibleș. Cei care se mai pot împărtăși încă din aceste dalbe datini, îi îndemn să le prețuiască și să le cinstească, înțelegând marele dar pe care-l au. Cei care nu mai au parte de ele sau cei care, ca și mine, se află în țări străine, să aibă nădejdea că, prin pregătirea duhovnicească potrivită, se vor bucura de mireasma de neuitat a Praznicului Nașterii Domnului, în comuniunea cu frații întru credință. Chiar dacă nu mai trăim în vechiul sat românesc, încă ne putem colinda unii pe alții, oriunde ne-am afla în această lume, vestindu-ne Nașterea Domnului cu străvechi versuri.
În anii trecuți, aici departe de țară, în prag de Crăciun, am vizitat un bătrân țintuit la pat, un intelectual sensibil, foarte inimos. I-am cântat zeci de colinde țibleșene învățate în copilărie, iar el m-a ascultat cu lacrimi în ochi. La final, mulțămindu-mi, mi-a spus: „Părinte episcop, mă bucur nespus că nu v-ați pierdut puritatea copilăriei!”. Acesta este cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodată! I-am răspuns bătrânului, după ce l-am sărutat pe frunte: „Nici dumneavoastră nu v-ați pierdut-o. Atâta vreme cât încă mai colindăm, nu ne putem pierde puritatea copilăriei!”.
Vă propun acum, la finalul cuvântului meu pastoral, să mai colindăm un colind dintre multele pe care le-am învățat în copilărie pe Văile Țibleșului, pentru fi părtași inocenței copilăriei, fără de care nu vom putea intra în Împărăția cerurilor (Matei 18, 3).
De ieși gazdă până-n prag,
Să te colindăm cu drag;
Intră gazdă iară-n casă
Și-aprinde sfeșnicu-n masă,
Că-ți intră Hristos în casă,
C-on mănunchi de mintă creață,
Să aivă gazda viață,
Mândră-i sara de Crăciun.
Nu colindăm pe colaci,
Nouă gazdile ni-s dragi;
Nu colindăm pe covrigi,
Ni-i drag cine șade-aici.
Să fii, gazdă, veselos,
Că L-ai primit pe Hristos!
Al vostru părinte și frate colindător, fierbinte rugător către Domnul și de tot binele voitor,
† Episcopul Macarie

[cristiboss56]

† TIMOTEI
din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Eparhiei Aradului
Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos
Cinstiţi credincioşi şi credincioase,
Cu marea sărbătoare a Crăciunului încheiem și anul numit calendaristic, căci cel bisericesc continuă cu perspectivele luminoase pe care însuși praznicul le vestește prin simțămintele înalte ce le înlesnește spre minunate făuriri. Zilele de sărbătoare se înlănțuiesc între sfârșitul și începutul de an, legând parcă vechiul de nou, adică ce este trecător cu ceea ce se înnoiește, pe o vreme în care curatul omătului care amintește ca vorbă de întreaga omenire, ca și de omenia de care trebuie să dea dovadă fiecare om, iar ca realitate și albul imaculat ce se învecinează cu lumina, punându-și pecetea pe omenescul destinat desăvârșirii.
Cât putem cuprinde într-o frântură de timp hărăzită muritorilor ce așteaptă nemurirea, trăim în aceste zile de bucurie ca o gustare din veșnicie comuniunea cu Dumnezeu pentru care am fost creați. Înzestrați cu voință liberă, putem alege între bine și rău, dar în acest scop e necesară o cunoaștere prin învățătură formatoare de virtute. Ori, anul ce se încheie este închinat educației religioase a tineretului și totodată pildei în acest cadru date de Sfântul Antim Ivireanul, Mitropolit al Țării Românești din veacul al XVIII-lea, om de mare cultură și de atentă călăuzire a tuturor celor încredințați spre păstorire. Tot în aceeași legătură anul e consacrat și celor care purtau grija cărților folositoare, tipografilor cu precădere, ce dovedeau că și în ființa cititorului se pot întipări cuvintele sfaturilor duhovnicești spre ascultare și împlinire. Anul care urmează omagiază pe iconarii dintotdeauna, spre a aduce aminte de cei care încearcă să redea cât mai pătrunzător chipul lui Dumnezeu prin cel pe care l-a făcut asemenea spre a și deveni ca atare.
Cuvântul lui Dumnezeu Însuși S-a întrupat pentru a reface chipul Său în omul făcut după acesta, spre a-i reda starea cea dintâi. Conștiința acestei lucrări a trezit-o sfântul ierarh la vremea sa în ascultătorii săi prin multe cuvântări și scrieri, dintre care în parte păstrate poartă titlul de „Didahii” sau învățături creștinești, două fiind consacrate praznicului în toiul căruia ne aflăm. Din acestea, încercăm cu smerită pricepere a desprinde învățătura împărtășită prin graiul străbunilor pe care, cu dragostea pentru neamul românesc l-a adoptat, el însuși fiind adoptiv pentru acesta, descinzând din cel al georgienilor, care asemenea nouă, au primit religia creștină încă de la începutul răspândirii ei. Textele biblice principale pe care se temeluiesc acestea sunt legate, pentru prima cuvântare de Creație, iar pentru cea de-a doua, de înnoirea acesteia spre mântuire, fapt care amintește termenul de Crăciun, cu înțeles adânc în limba noastră românească, legat mai ales de continua lucrare a lui Dumnezeu.
Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,
Urmând firul cuvântului Sfântului Mitropolit în adaptarea la vorbirea curentă, acesta purcede de la textul Sfântului Apostol Pavel „Cel ce sfințește și cei ce se sfințesc dintr-Unul sunt toți; de aceea nu se rușinează să-i numească pe ei frați… Căci, într-adevăr nu a luat firea îngerilor, ci sămânța lui Avraam. Pentru aceea dator era întru toate să se asemene fraților…”[1], spunând că „două firi mai alese și mai de cinste a făcut Dumnezeu, adică cea îngerească și cea omenească…; însă nu pentru trup, ci pentru suflet este făcut omul după chipul lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu are trup, ci este duh[2]… Îngerul încă este duh, că așa zice prorocul David: „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri”. Și sufletul omului este duh, cum iarăși același psalmist zice: „Întorcându-Ți Tu fața Ta se vor tulbura; Lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărână se vor întoarce. Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului.”[3]

[cristiboss56]

Totodată se precizează: Dumnezeu este nevăzut, îngerul și sufletul omului la fel; Dumnezeu, îngerul și sufletul omului sunt nemuritori și au înțelegere și voie.[4] De asemenea, că amândouă firile, adică îngerească și omenească au căzut pentru trufie, pentru că au dorit să fie asemenea lui Dumnezeu. Cea a îngerului de lumină sau Lucifer, întrucât a cugetat așa: „sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi;”[5] iar cea omenească atunci când a mâncat din lemnul cunoștinței prin ispita șarpelui sau diavolului, cu vrerea că se va face Dumnezeu. Acum însă Dumnezeu dăruiește omului mila Sa, luând spre Sine firea lui cea căzută, îngerului nevoind să-i arate aceeași milă, neluând firea lui, așa cum explica în textul de la începutul cuvântării Apostolul neamurilor.[6] Se numără apoi patru pricini pentru care Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, a luat fire omenească și nu îngerească; prima fiind aceea că îngerii n-au căzut toți, pe când oamenii sunt toți căzuți pentru păcatul celui dintâi născut, adică a protopărinților Adam și Eva, dând o pildă, pe cea a păstorului care având o sută de oi și pierzând una, lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustie, mergând după ea și găsind-o se bucură de ea, mai mult decât de celelalte.[7]
În acest context cităm pe părintele Dumitru Stăniloae cu următoarea lămurire: „chiar o parte din îngeri s-au alterat ieșind din comuniunea cu Dumnezeu, izvorul vieții ca locaș al libertății lor, ca stare de la început. Prin aceasta a ieșit din libertatea dragostei de Dumnzeu, căzând în lanțurile robiei patimilor și în întunericul lipsei de sens al unei astfel de existențe, care nu înaintează în bogăție spirituală. Se înțelege prin putința de schimbare a făpturilor, atât schimbarea morală, cât și alterarea ontologică. Cea dintâi produce pe cea de-a doua.”[8] A doua pricină este greșeala omului din slăbiciune, căci în trei chipuri greșește omul: din slăbiciune, și care este împotriva lui Dumnezeu Tatăl, întrucât El este Atotputernic; apoi cel din neștiință, căci Fiul lui Dumnezeu este înțelepciune și mai apoi cel din firea cea rea, care este împotriva Duhului Sfânt, căci Duhul este vistier de bunătăți. Deci, omul care greșește din slăbiciune va fi iertat mai lesne dacă se va pocăi, iar păcatul care este împotriva Duhului Sfânt nu se iartă lesne, fiind datorat firii căzute. Așadar, Domnul a luat firea omenească, nu cea îngerească pentru că omul a greșit din slăbiciune împotriva lui Dumnezeu Tatăl, iar îngerul căzut din firea lui, împotriva Duhului Sfânt.[9]
A treia pricină este că îngerul a greșit de bună voia lui, iar pe om l-a înșelat diavolul sub chipul șarpelui. Autorul lămurește că în două chipuri se face păcatul: unul propriu, altul străin și Dumnezeu ceartă și pentru păcatele străine, precum se vede în multe cărți și istorii că după cum „puțin aluat dospește toată frământătura”,[10] așa și păcatul și răutatea unuia pricinuiește la mulți mare pacoste.[11] A patra pricină este că îngerul fiind mai de cinste decât omul era dator și mai mult să se ferească de păcat.[12] „Iar pentru ce a luat Fiul lui Dumnezeu firea omenească și nu altă față a dumnezeirii, adică Tatăl sau Duhul Sfânt, încă sunt patru pricini. Întâi pentru că Fiul lui Dumnezeu se cheamă și Înțelepciune, care a luat chipul omului ca să vindece nepriceperea acestuia prin care a căzut. A doua că Fiul lui Dumnezeu fără de ani se face și Fiul omului sub ani. A treia ca precum s-a făcut Fiul lui Dumnezeu Fiul omului așa să devină și fiul omului Fiul lui Dumnezeu, după cuvântul Sfinte Scripturi” și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu.[13] A patra, întrucât Fiul fiind fața dumnezeiască din mijloc a Sfintei Treimi S-a făcut mijlocitor între Dumnezeu și om după spusa aceluiași sfânt apostol citat: „Unul este Dumnezeu, unul este și mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: omul Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți.”[14]
În continuare, în ceea ce privește lucrarea mântuirii dezvoltată în cel de-al doilea cuvânt de învățătură, Sfântul Ierarh pe care-l cinstim zice: „Iar pentru Nașterea Domnului Hristos, pe care o prăznuiește astăzi luminat Sfânta Biserică, în ce chip s-a născut Fiul lui Dumnezeu din Tată fără de mamă și cum S-a întrupat din Mamă fără de tată, nu trebuie iscodit devreme ce este Taină foarte mare, adică și mai presus de fire, ci numai cu credință și cu mărire prin cuvânt să ne închinăm Lui, ca unui Soare al dreptății ce a răsărit din pântecele Fecioarei, nouă celor ce ședeam întru întunericul și umbra morții; și din călduroasa inimă să Îi mulțumim pentru multa și nemăsurata milă ce a făcut cu noi de am înnoit firea noastră cea căzută, cu nașterea Sa…”.[15] Textul începător al celei de-a doua cuvântări tocmai oglindește acest adevăr: „Îngerul a zis păstorilor: Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul, că vi s-a născut azi Mântuitor Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.”[16] Într-un chip aparte se stăruie asupra minunii sărbătorite prin cuvintele: „Și nașterea aceasta n-a fost numai mântuitoare, ci și minunată. Că pe de o parte trebuie să ne minunăm de sfatul cel minunat al înțelepciunii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte să mărim lucrul cel mare al bunătății Lui… Minunat este numele Mântuitorului că nu numai într-un lucru, ci în toate faptele Sale minunat a fost: minunată zămislirea Lui, minunată și nașterea, minunată și viața, învățătura, moartea, învierea, înălțarea la cer, că toate întru Dânsul au fost nouă înălțate și minunate… Iar ce este prăznuirea noastră de acum este mai minunată decât toate.”[17] Praznicul actualizează minunea.

[cristiboss56]

Preasfinţitul Părinte Iustin Hodea este de astăzi, 27 decembrie 2016, noul Chiriarh al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului. Ceremonia de întronizare a avut loc în Catedrala din Baia Mare. Delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la eveniment a fost Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop vicar patriarhal.




Sute de credincioşi maramureşeni, clerici, academicieni, oficialităţi locale şi centrale au participat astăzi în Catedrala din Baia Mare, la Sfânta Liturghie şi festivitatea de întronizare a Preasfinţitului Părinte Iustin în demnitatea de Chiriarh al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului.

Sfânta Liturghie a fost oficiată de 18 ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Slujba a fost prezidată de Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului.

În cadrul Sfintei Liturghii, cuvântul de învăţătură a fost rostit de Mitropolitul Clujului. Ierarhul a vorbit despre sărbătoarea Naşterii Domnului şi a evidenţiat personalitatea deosebită a Sfântului Arhidiacon Ştefan, primul martir al Bisericii noastre.

După oficierea Sfintei Liturghii a urmat festivitatea de întronizare. Gramata mitropolitană a fost citită de Preasfinţitul Părinte Ignatie Mureşanul, Episcop vicar al Spaniei şi Portugaliei.

În continuare, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul a dat citire mesajul Patriarhului României adresat cu acest prilej:

Calităţile teologice, duhovniceşti şi pastorale deosebite, pe care le-aţi dovedit în slujirea de Arhiereu Vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, ne îndreptăţesc să avem speranţa că slujirea de Chiriarh sau de conducător al Eparhiei, pe care o începeţi astăzi, va fi o lucrare rodnică, binecuvântată de Dumnezeu şi folositoare Bisericii şi Neamului românesc.

[cristiboss56]

A venit iarăşi Crăciunul! Planeta îşi încetineşte pentru câteva zile mişcările de rotaţie şi revoluţie, ca să nu tulbure cu zgomotele şi suspinele ei Pruncul divin din braţele Sfintei Fecioare Maria.

În „satul global” lucrurile se schimbă de la o clipă la alta, oamenii se nasc, se trec şi se petrec. Împărăţiile şi democraţiile lumii se ridică şi se coboară pe valurile de încredere sau de neîncredere ale popoarelor. Noutăţile tehnologice, fluxurile informaţionale şi miturile postmodernităţii târzii relansează obsesiv proiecte de paradisuri virtuale, cu prognozate împliniri terestre ori extinse spre îndepărtate sisteme solare. O nouă generaţie de prunci învaţă să vorbească şi află în aceste zile despre Pruncul născut „la Betleem colo-n jos”, despre magi şi despre toate câte s-au mai întâmplat.

Povestea vine din trecut, prin glasul dulce al mamelor sau al bunicilor, dar vine şi din viitor. Hristos Se naşte la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4), însă El rămâne veşnic şi netrecător, dincolo de sfârşitul veacurilor şi mai presus de toţi vecii, ca taină a vieţii: „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5).
La iubirea lui Dumnezeu, răspunsul omului este libertatea. Şi astăzi, ca şi atunci, lumea are ritmurile ei. Unii cântă colinde cu îngeri şi păstori, alţii ridică sabia împotriva celor ce-L iubesc pe Prunc, iar o altă parte rămâne indiferentă la „vestea cea bună” şi nu este interesată decât de mai multă putere, mai mult confort şi mai multă bogăţie. Unii se consideră mai creștini decât frații lor, pe care-i acuză că au uitat semnificaţiile sărbătorii şi s-au lăsat cuprinşi de mrejele unei societăţi de consum. Alții nu înțeleg de ce acum, în era zborurilor intergalactice, nu se poate prăznui, în toată lumea creștină, la aceeaşi dată, naşterea Mântuitorului Iisus Hristos.

Aparent doar suntem mai aproape unii de alţii şi pretindem că în „cercul strâmt” al comunicării globale putem vedea mai clar ce fac oamenii pentru Dumnezeu şi ce face Dumnezeu pentru oameni. Dar adesea noi risipim darurile Celui de Sus cu naivitatea copiilor care trec grăbiți de la o jucărie la alta sub luminile bradului de Crăciun; adesea căutăm în alte locuri rezolvări la probleme pe care Domnul le-a luat asupra lui atunci când S-a făcut Fiul Omului. Creştinismul este „comoara cea ascunsă” în genele umanităţii noastre şi, periodic, generaţii după generații descoperă că valorile creştine pot face lumea întreagă mai bună.

Marea taină a Crăciunului stă în perpetua lui actualitate, în certitudinea că Dumnezeu ne iubeşte şi că „lumina cunoştinţei” ne ajută să vedem lumea dincolo de învelişurile ei superficiale. Naşterea Domnului este marele eveniment care reglează ceasornicul universal. Dă sens istoriei umanității şi întregii creaţii, împarte timpul în „înainte de Hristos” şi „după Hristos”, El fiind mereu Acelaşi. Cu fiecare an, de Crăciun, Cerurile îmbrăţişează pământul, după cuvintele cântării din biserici: „Hristos Se naşte, slăviţi-L, Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!” Iar în aceste zile, bisericile sunt cele mai înalte clădiri de pe pământ, cu crucile lor scară către cer şi cu altarele lipite de peştera din Betleem.

[cristiboss56]

Într-o foarte frumoasă carte, scriitorul Elie Wiesel se întreba ce putea să fie în sufletul lui Adam atunci când, alungat din Rai, îşi amintea de timpul când încă mai era acolo. Nu ştim aproape nimic despre viaţa lui Adam. Poate că vreodată, în toiul nopţii, când umbrele îndoielii şi ale disperării cuprindeau tot ceea ce se intuia prin întuneric, să fi încercat să bată la Poarta Raiului, să caute a cere iertare şi să spere că tot ce i s-a întâmplat nu a fost decât umbra unui vis trecător. Nu ştim dacă a fost așa sau nu. Sigur este că, orice ar fi încercat şi oricât ar fi bătut la Poarta Raiului, aceasta rămânea mai departe închisă, căci nu îi era dat lui să hotărască când şi dacă poate să-i fie iertată pedeapsa.
Pruncul Iisus Se naşte pentru speranţa noastră. Dacă Poarta Raiului a rămas închisă în faţa lui Adam şi a Evei, a copiilor şi nepoţilor lor, Pruncul de la Betleem ne aşază acum în inimi şi suflet speranţa unei posibile iertări şi întoarceri în Rai. Fiul Se coboară, Se întrupează, devine om, surprinzându-ne, dar şi învăţându-ne cum să batem la uşa Împărăţiei veşnice. Tot ceea ce oamenii au încercat fără Dumnezeu era complicat, încurcat şi inutil. Naşterea Domnului Hristos dezleagă totul, simplifică imposibilul, transformat în realitatea pe care oricine o înţelege şi o poate înfăptui.
Cunoaşterea binelui şi a răului
Ce era Raiul golit de oameni, ce înseamnă splendoarea frumuseţii fără margini, când nimeni nu o poate admira şi nimeni nu poate chema pe nume toate vietăţile rânduite să trăiască în armonie acolo? Cum arăta oare Raiul imediat după ce primii oameni au fost alungaţi din grădina minunată? Nici măcar şarpelui nu-i mai rămânea ceva de făcut, nu mai ispitea pe nimeni printre frunzele colosale şi fermecătoare ale copacilor ce stau mărturie perfecţiunii grădinii dumnezeieşti. Pruncul Iisus Se naşte pentru împlinirea unei speranţe fundamentale, aceea a reaşezării lucrurilor în ordinea lor firească şi evidentă. Dumnezeu nu a creat lumea pentru ca Raiul să stea golit de oameni, ci l-a văzut plin de oameni adevăraţi, drepţi şi cucernici, iubitori şi responsabili, slăvind Împărăţia cerurilor şi pacea binecuvântată a Raiului adevărat. Nu trebuie să ne mire faptul că Adam şi Eva s-au lăsat ispitiţi, că au greşit, şi că ar fi fost mai bine să nu o facă. Să presupunem că dacă ar fi ştiut ce este greşeala, nu ar fi greşit, că dacă ar fi fost conştienţi de otrava ispitei, nu s-ar fi lăsat ispitiţi. Dar de ce trebuia Adam şi Eva să aibă experienţa cunoaşterii binelui şi a răului? Le-ar fi trebuit cu adevărat aşa ceva? Ar fi fost mai bine pentru ei să nu ştie cât de rău e să le fie rău. Nu ştim nici ce s-ar fi întâmplat cu ei dacă respectau porunca divină, dacă rămâneau mai departe dincolo de bine şi de rău, de timp şi infinit, de spaţiu şi hotar. Evident, Dumnezeu ştia că primii oameni se vor lăsa ispitiţi. El ştie totul! Şi totuşi le-a cerut să nu se lase amăgiţi. Teologia nu vede aici o contradicţie, ci dorinţa dumnezeiască de a acorda omului un sens al discernământului în armonie cu planul divin al creaţiei. Omul decide liber, dar puteau Adam şi Eva să o şi facă? Omul dă un nume tuturor celorlalte vietăţi de pe pământ. O merită? Primii oameni puteau să stea ascultători în Rai, în sensul direct al termenului, şi istoria s-ar fi terminat aici. Poate nici noi nu am mai fi existat... aşa cum suntem. S-au lăsat ispitiţi de şarpe, devenind prima generaţie din istoria omenirii.
Iertare spre nădejdea înveșnicirii fericite
După naşterea Pruncului Hristos, cu ajutorul divin, stăm liberi în faţa Domnului şi încercăm să dovedim că putem să fim alţi oameni, fără să ne pierdem în păcat. Adam şi Eva au decis liber şi au arătat că nu pot să fie stăpâni, înainte de orice, peste ei înşişi. Şi chiar dacă, ruşinaţi de goliciunea şi de eşecul lor, ar fi fost iertaţi prin mila lui Dumnezeu şi ar fi rămas mai departe în Rai, ar fi greşit mai departe, iar şi iar. Nu aşa trebuia să arate Raiul, ca locaş al drepţilor ce slăvesc Împărăţia lui Dumnezeu. Iertarea divină nu poate să fie altfel decât absolută şi definitivă. Pruncul Iisus Se naşte între oameni care cunosc diferenţa dintre bine şi rău, dar mai ales Se naşte între oameni care, prin jertfa Lui pe cruce, vor fi demni de iertarea lui Dumnezeu. Noi credem şi luptăm pentru o existenţă a noastră definită hristocentric. Şi atunci când batem la Poarta Cerurilor, o facem altfel decât aşa cum, poate, încercase Adam în vremea lui. Nu cu disperarea iscată de pierderea privilegiilor, ci de dorinţa de a fi asemenea sfinţilor, cu un curaj sădit în noi prin Pruncul Iisus, ca dar de preţ primit de la Dumnezeu. Pentru Noul Adam, privilegiul nu înseamnă a vieţui în Rai, ci a locui acolo, după Judecata dumnezeiască. Noul Adam există ca forţă a binelui, ca exprimare a binelui, înţeles existenţial într-o realitate care depăşeşte noţiunea dialectică a diferenţei dintre bine şi rău. Părticica dumnezeiască zidită în noi prin chenoză ne duce dincolo de cunoaşterea teoretică a supremaţiei binelui pe care Adam şi Eva o percepeau pe pământ ca amintirea dureroasă a paradisului pierdut. Prin Iisus Hristos, binele poate să fie trăit aşa cum o fac sfinţii. El devine normalitate, mod de viaţă, simplitate, el devine ca şi respiraţia. Atunci Poarta Raiului se deschide şi începem să trăim. Omul reintră în Rai, fiind altfel. Dacă Adam și Eva ar fi respectat porunca divină, rămâneau în Rai, desigur. Prin Hristos, omul intră sfânt în Rai şi prin această diferenţă viaţa veşnică este nu numai un dar dumnezeiesc, ci însăși expresia fundamentală a legăturii cu Dumnezeu. Când un om este sfânt, el mulţumeşte Domnului pentru splendoarea vieţii, iar sfinţenia este împlinirea şi apogeul Creaţiei dumnezeieşti.
Sensul Crăciunului
Prin Naşterea Pruncului Hristos, vechiul Adam poate să devină cel nou. Acesta este sensul fundamental al sărbătorii Crăciunului, al deschiderii către ceea ce fusese fără speranţă, închis şi de neînţeles. Primim o viaţă nouă, asemenea luminii line de sus, de la steaua care străjuieşte noaptea de iarnă. Nimic de acum încolo nu va mai fi numai întuneric. „Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12).

[cristiboss56]

Regii Bargrat III şi Solomon I, stareţele Nina (Amilakhvari) şi Tamar (Mardzhanishvili), precum şi Patriarhul – Catolicos Calistrat (Tsintsadze) au fost canonizaţi de Biserica Georgiei. Hotărârea a fost luată de Sfântul Sinod în cadrul şedinţei de lucru din data de 21 decembrie 2016, notează Interpressnews, citat de pravoslavie.ru.

Regele Bagrat III (960-1014) a rămas în istorie drept conducătorul care a reuşit să unească sub autoritatea sa aproape toată Georgia.

Regele Solomon I (1753-1784) a stăpânit peste vestul Georgiei, zona Imereti, şi a reuşit cu succes să ţină piept atacurilor Imperiului Otoman, câştigând numeroase lupte cu turcii.

Patriarhul Calistrat s-a născut în anul 1866 în zona Imereti. A urmat cursurile Seminarului din Tibilisi şi Academia de la Kiev. În 1892 a fost hirotonit preot, în 1952 ierarh, iar în 1932 a fost ales Patriarh Catolicos al Întregii Georgii. În timpul păstoririi sale a depus eforturi considerabile ca să oprească închiderea şi distrugerea bisericilor şi a mănăstirilor de către regimul comunist.

Monahia Nina Amilakhvari a trăit în a doua jumătate a secolului 19. În calitate de stareţă a mănăstirii Sfânta Nina din Samtavro a încercat să reînvie viaţa monastică de acolo.

Tamar Alexandrovna Mardzhanishvili (1869-1936) a intrat în monahism în la mănăstirea Bodve. În anul 1902 a devenit stareţă a aşezământului monahal, iar în anul 1905 a fost mutată la Moscova. Mai târziu va fonda un schit în apropierea oraşului, însă în va fi închis de regimul sovietic. În 1931 monahia Tamara este arestată şi deportată în Siberia. În 1934 i se permite reîntoarcerea la Moscova, unde va trece la cele veşnice în 1936.