Cuvant pentru suflet !

[Ioan_Cezar]

O, foarte bogat material, mulţumesc Cristian! Domnul să-ţi răsplătească!
Reţin deja un fragment din text, unul care mi-a mers deja ...la inimă.:)
Şi îl dau mai departe, spre bucuria, sper, a tuturor:

Până şi tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui.
Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrice, locuri unde bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucăţile străine şi inima bătrânului fiind sinuoase, chiar colţuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăţi întregi din inima concurentă, şi acolo se vedeau răni larg deschise, încă sângerânde.
Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă?, îşi şopteau uimiţi oamenii. Tânărul, după ce examinase atent inima bătrânului, şi-a ridicat privirea şi i-a spus râzând:
- Cred că glumeşti, moşnege. Priveşte la inima mea - este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi şi durere!
- Da, a spus blând bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aş schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea - rup o bucată din inima mea şi i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potriveşte în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucăţile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini colţuroase, pe care eu le preţuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtăşit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăţi din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor. Acestea sunt rănile deschise din inima mea, găurile negre...
a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc.
Şi desi aceste răni sângerează încă şi mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până şi pentru aceşti oameni; şi, cine ştie, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine şi să-mi umple locurile goale cu bucăţi din inimile lor.
Înţelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumuseţe a inimii?

[cristiboss56]

,,Închipuie-ți inima. Întoarce-ți ochii ca și cum te-ai uita la ea prin piept și imaginează-ți-o cât mai viu cu putință, iar cu urechile ascultă cu atenție cum palpită și cum bate ea, lovitură după lovitură. Atunci când te vei obișnui cu aceste bătăi, începe să-ți potrivești cuvintele rugăciunii cu fiecare bătaie de inimă, uitându-te la ea.
În acest fel, la prima bătaie să zici sau să gândești: ,,Doamne,, la a doua:,,Iisuse,, la a treia: ,,Hristoase,, la a patra: ,,miluește-mă,, și repetă aceasta de mai multe ori. Pentru tine e ușor, căci ai făcut începutul și pregătirea pentru rugăciunea inimii. Apoi, îndată ce o să te obișnuiești cu aceasta, o să poți intra înlăuntrul inimii și ieși de acolo, unind rugăciunea lui Iisus cu respirația, precum învață Părinții. Adică, atunci când tragi înăuntru aerul, soarbe şi pe „Doamne Iisuse Hristoase”, iar când slobozeşti aerul din tine, şopteşte „miluieşte-mă”.
Ocupă-te cât mai mult şi cât mai des cu această lucrare şi în puţină vreme vei simţi o durere uşoară şi plăcută în inimă, apoi vor apărea înăuntrul ei o bucurie şi o treptată încălzire. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, vei dobândi rugăciunea cea dinăuntrul inimii, de sine lucrătoare şi îndulcitoare.
O dată cu aceasta însă fereşte-te pe cât îţi stă în putere să primeşti închipuiri în minte, neprimind chipurile care ţi se vor arăta. Cu nici un preţ să nu primeşti nici un fel de închipuiri, căci Sfinţii Părinţi ne poruncesc cu putere să ne păzim în timpul rugăciunii mintea fără închipuiri, ca să nu cădem în înşelăciune.
Orbul, ascultând cu luare-aminte toate acestea, a început să lucreze cu stăruinţă, după metoda arătată, iar noaptea, când ne opream să dormim, se îndeletnicea în mod special cu această rugăciune, vreme mai îndelungată. După vreo cinci zile, a început să simtă o căldură puternică şi o bucurie nespusă în inimă şi pe deasupra o mare dorinţă să se ocupe neîncetat cu această rugăciune, care a deschis într-însul dragostea pentru Iisus Hristos.
Din când în când a început să vadă câte o lumină, dar nu vedea în ea nici un fel de chipuri sau lucruri.
Uneori i se arăta, când intra în inimă, ca o flacără de lumânare puternică, care izbucnea desfătător înăuntrul inimii, izbucnind afară prin gâtlej şi luminându-l. Iar în vremea acestei înflăcărări, putea vedea şi lucrurile care se petreceau în depărtare, ceea ce chiar s-a întâmplat odată,,

(Pelerinul Rus).

[cristiboss56]

http://www.manastireacrasna.ro/scrie...ucrarea-mintii

[cristiboss56]

Dumnezeu te iubeste !


Dumnezeu iubeste pe toti oamenii la fel de mult.Ne copleseste cu iubirea si bunatatea Lui.Dar peste dar.Nu pentru ca am facut noi ceva bun pe pamant sau ca meritam, ci pentru ca El este izvor de iubire.Dumnezeu nu pierde pe nimeni.Asteapta pe fiecare in ritmul sau.Delicat,sensibil,dulce.Invita si nu forteaza niciodata.



Sufletul smerit, modest atrage harul Duhului Sfant.Smerita cugetare.Omul este doar un vas prin care Dumnezeu lucreaza si nimic nu-i apartine, nimic nu este a lui.Toate sunt daruri ale lui Dumnezeu.Cu totii suntem unelte in mainile lui Dumnezeu sau prelungiri ale mainilor Lui.Sa ne lasam purtati, dansati...



Cand scurmam in cenusa trecutului mai gasim carbuni aprinsi.Se vor stinge cu timpul, cu lacrimi, cu suspine sau de la sine.E nevoie de rabdare.Sa iubim si sa iertam pe aproapele nostru.Ieratm pentru viitor, nu pentru trecut.Daca nu reusim sa iertam, nu vom avea pace nici in rai, darmite pe pamant.Rugaciune fierbinte pentru toate durerile de pe lume care gem dupa dorul de Dumnezeu.Doar prin iubire cerul coboara pe pamant si se umple de har.Cu recunostinta pentru toate examenele vietii sufletul se purifica.In multumire, nu in razvratire...Orice ar fi, Eu te iubesc, zice Domnul.Iar si iar.De saptezeci de ori cate sapte.Sa nu ma parasesti ! Nu deznadajdui.Ridica-te si mergi mai departe.Iubirea nu este niciodata muta.In Hristos iubirea nu are sfarsit.



Pace si bucurie sfanta in cetatea sufletului.


Ieromonah Hrisostom Filipescu, Putine lacrimi, multa bucurie

[cristiboss56]

Precum dragostea a fost pricina pogorârii Sale pe pământ și S-a dat în mâinile păcătoşilor, asemenea dragostea Îl face de vine în lume în chipul acestei Taine şi Se dă în aceleaşi mâini, și Se face drepţilor întărire, iar păcătoşilor curăţire şi iertare. Iar dragostea ta şi dorinţa se va aprinde mai mult, gândindu-te pe de altă parte şi socotind nemărginita milostivire ce o are Stăpânul către păcătoşi, pentru că aceasta l-a făcut de s-a pogorât din Cer pe pământ şi s-a îmbrăcat cu trupul nostru, şi s-a omorât pe Cruce pentru noi. Şi nu numai acestea, dar ca să nu ne lipsim de Dânsul, ci să rămână cu noi totdeauna, după mântuitoarea Sa moarte ne-a lăsat în locul Său această Taină în care se cuprinde acest Mântuitor al nostru şi Stăpân. Şi ne-a lăsat-o ca să afle în tot ceasul, cei care au trebuinţă de tămăduire, ușa deschisă şi să alerge la doctorie ca să se tămăduiască. Că precum dragostea a fost pricina pogorârii Sale pe pământ și S-a dat în mâinile păcătoşilor, asemenea dragostea Îl face de vine în lume în chipul acestei Taine şi Se dă în aceleaşi mâini, și Se face drepţilor întărire, iar păcătoşilor curăţire şi iertare. Această Pâine este hrana celor sănătoşi şi tămăduire bolnavilor, hrană celor vii şi înviere a morţilor. Aceasta smereşte războiul cel fără rânduială al trupului, şi întăreşte credinţa sufletului. Curăţeşte păcatele, sporeşte faptele bune, îi dă răbdare, îl încălzeşte, îl hrăneşte, îl înnoieşte, îl păzeşte şi-l întăreşte. Îl face blând, la osteneală răbdător, în cele duhovniceşti mai cucernic, şi pe scurt, această sfinţită şi prea cinstită Pâine este un sălaş împărătesc, și cinstitul Lui Sânge pentru obşteasca tămăduire a tuturor bolnavilor şi deznădăjduiţilor. Pentru ce, omule, te lipseşti de atâta mare dăruire din a ta lenevire? Aleargă cu smerenie şi cu evlavie către această sfinţită Masă, că dacă eşti bolnav, aici primeşti dorita sănătate. Dacă eşti sărac, te îmbogăţeşti. De eşti flămând, te îndestulezi de tot binele. De eşti gol, te îmbraci. Şi ostenit de eşti, te odihneşti, şi pe scurt de orice lucru bun ai trebuinţă, aici îl găseşti, în această Mană cerească şi prea dulce.
(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, p. 373-374)

[cristiboss56]

Astăzi, în viaţa de zi cu zi, există mulţi oameni care pătimesc sufleteşte. În întreaga lume ei sunt foarte mulţi. Cu deosebire la noi; sunt o mulţime şi în Biserică. Unde să meargă omul bolnav sufleteşte, dacă nu în acest loc? Este ultimul lui adăpost. Aici poate el să creadă că va afla milă. Biserica este destul de încăpătoare, aşa că poate să-şi afle colţişorul său. În orice altă parte este respins; nimeni nu are nevoie de el. Însă aici nădăjduieşte că Dumnezeu are nevoie de toţi; că are nevoie şi de el. Vine şi caută aici milostivire, o aşteaptă. Astfel de oameni pot să afle în Biserică un oarecare echilibru şi să se nevoiască cu mult folos. Însă, totodată, ei devin o foarte mare povară şi creează o atmosferă de boală, care atârnă pe umerii preotului. Cu simţăminte bolnave, cu suflete bolnave, aceşti oameni îl împovărează pe preot; nu însă în calitatea lui de duhovnic. În zilele noastre, preotul trebuie să fie şi psihiatru. Foarte mulţi psihiatri vin acum la biserică şi le cer ajutor preoţilor, spunând:
‒ Noi putem să prescriem medicamente, să îl scoatem pe om din stările lui de criză. Însă cum am putea să-l ţinem mereu în spital? Ce se va întâmpla cu el mai departe? Să vină la biserică! Dumneavoastră trebuie să-l menţineţi aici.
Şi, într-adevăr, se dovedeşte că asemenea oameni rămân în Biserică şi află un mod de viaţă. Însă, faţă de ei se cere din partea preotului o foarte mare atenţie, delicateţe, silinţă. Pe de altă parte, printre aceştia se află unii care nu voiesc să-şi recunoască boala, dorind să fie socotiţi sănătoşi. Acestea sunt cele mai grele cazuri. Preotul trebuie să-i explice unui astfel de om că boala sufletească nu este o ruşine. Însă nu este o situație care poate fi trecută cu vederea. Este o cruce. Un şchiop, să spunem, vine la biserică. Oare se poate preface cineva într-atât, încât să-l socotească sănătos? Oare îi va spune: „Aleargă şi ţopăie precum oamenii sănătoşi!”? Toţi îi recunosc neputinţa şi nu i se dă o ascultare pe care acesta nu ar putea să o împlinească.
Tot astfel se întâmplă şi cu bolnavii sufleteşte, bolnavii psihic ‒ şi ei sunt o cruce. Aceşti oameni nu ar putea să facă lucruri pe care oamenii sănătoşi le fac. Totuşi ei pot să se smerească şi trebuie să se smerească. Ei nu pot înţelege multe lucruri, dar trebuie să le asculte. Și dacă reuşeşti să-l convingi pe un astfel de bolnav că trebuie să se smerească, atunci totul este în ordine. El se va linişti cu siguranţă şi va putea să ducă o viaţă normală în Biserică. Nici Împărăţia lui Dumnezeu, nici viaţa veşnică nu sunt închise pentru unul ca acesta. Însă dacă un astfel de om nu doreşte să se smerească, dacă în vremea crizelor lui psihice otrăveşte prin nesănătatea sa atmosfera bisericii şi pe preot, atunci cu el lucrurile nu sunt în regulă. Astfel de oameni trebuie, în mod obligatoriu, să se tămăduiască.
(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 97-99)

[cristiboss56]

In ultimii 20 de ani, am avut destul de puţină literatură destinată fetelor. Condamnăm pe bună dreptate serialele de televiziune latino-americane, dar nu le oferim fetelor modele de romantism de calitate. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre literatura bulevardieră – foarte populară astăzi printre adolescente –, tradusă în grabă din engleză sau pregătită rapid de autorii autohtoni. Mai mult decât atât, ea denaturează gustul literar, atât de puţin dezvoltat la copiii de azi. Consumând astfel de prostii literare, fetele se aleg cu nişte cunoştinţe absolut nefolositoare pentru vârsta lor, învaţă „arta seducţiei”, însuşesc viziuni şi obiective care, de obicei, nu duc la bine.
În aceste cărţi, romantismul este asociat foarte des cu sexul. Folosindu-se de faptul că adolescentele, ca şi acum o sută de ani, visează la dragoste, autorii fac o mişcare subtilă: în locul dragostei platonice, înălţătoare, le orientează pe tinerele cititoare spre altceva, spre ceea ce, cu o sinceritate maximă, se evidenţiază în revistele pentru adolescenţi, cu titluri de tipul „Oare la 13 ani eşti încă virgină?”. În cărţi, acest lucru poate fi puţin camuflat, dar sensul rămâne neschimbat.
Cea mai mare parte a literaturii bulevardiere pentru adolescente suscită senzualitatea, induce gândul despre permisivitatea şi chiar necesitatea relaţiilor intime în adolescenţă şi aduce, în calitate de etalon, chipul eroinei impetuoase, pline de încredere în sine, nerăbdătoare, care nu se jenează să se „încurce” cu băieţii (această atitudine se numeşte „a-şi atinge scopul”), care deseori se comportă ca o prostituată desăvârşită, punând mai presus de orice plăcerea proprie, încălcând normele morale „învechite”, pe care le consideră nişte prejudecăţi prosteşti, de neînţeles. Cu toate acestea, totul este descris astfel încât să le trezească fetelor compătimirea şi admiraţia faţă de eroină: e prezentată ca fiind deşteaptă, curajoasă, independentă, norocoasă. La sfârşitul cărţii o aşteaptă de obicei reuşita.
Şi adolescentele seduse încep să imite eroinele preferate, fără să se gândească la faptul că nimeresc într-o capcană. Jocul pe un teren străin este periculos. Renunţând la trăsăturile feminine fireşti – modestia, blândeţea, grija, capacitatea de a răbda şi de a compătimi –, domnişoarele renunţă, fără să bănuiască, la natura lor, trec în altă categorie. Nu, nu în categoria bărbaţilor – acest lucru oricum este imposibil. Oricât şi-ar picta antilopa dungi pe spate, ea nu se va preface în tigru, dar poate să ajungă de râsul lumii în lumea animalelor.
La fel e şi cu adolescentele „avansate”. Iniţial, ele consideră că au găsit libertatea şi independenţa, că toată lumea stă la picioarele lor, toţi sunt gata să le curteze, toţi înnebunesc după ele. Dar la scurt timp se vădeşte că băieţii se uită la ele ca la nişte lucruri, obiecte de consum. (...)
Iată de ce i-aş sfătui pe părinţii care se gândesc serios la viitorul fiicei lor să acorde o atenţie deosebită tocmai educaţiei romantice a fetelor. Nu vă fie teamă că aceasta intră în contradicţie cu viaţa, care, desigur, este mai dură decât în romanele Charlottei Brontë. Romantismul căleşte sufletul într-un mod surprinzător, mai mult chiar, el corespunde naturii feminine. Nu limitaţi literatura – desigur, modelele ei clasice, de calitate. Povestiţi-le fetelor despre rudele şi prietenele dumneavoastră, pe care le consideraţi modele demne de imitat.
Amintiţi-vă de istoria noastră şi de cea străină – sunt nu puţine exemple de bunătate, curăţenie, dăruire, caritate feminină.
Puneţi mai des fetiţa în situaţia în care trebuie să aibă grijă de cineva. Şi, desigur, remarcaţi aceasta ca un mare merit. Recunoaşterea meritelor constituie un stimul enorm pentru copil, dar, din păcate, mulţi părinţi o desconsideră în prezent.


(Tatiana L. Şişova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor: îndrumar pentru părinţi, traducere din limba rusă de Pr. Nicolae Creţu, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 228-230)

[delia31]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Cristian, te rog frumos un link dacă se poate.
Despre inima omului aş avea mare nevoie să citesc o lucrare gen monografie. Aşa, şcolăreşte, deocamdată...:)
Mulţumesc frumos, Doamne ajută!.

:)) scolareste? precis

În prealabil postat de Ioan_Cezar

La un moment dat mi-a spus ceva de genul: "Uite, o să îţi dau o lucrare scrisă de Părinţi numai despre inimă. Un tratat, cum spuneţi voi, despre inimă." S-o fi referit la Filocalia? La "Pelerinul rus"? La monografia/culegerea/crestomaţia părintelui Cleopa despre rugăciune?.....

Eu cred ca da. Si mai cred si ca tu insuti ai putea scrie un "tratat"duhovnicesc despre inima.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

De aici un interes constant dar încă neonorat cum s-ar cuveni de a mă apropia de orice lucrare care are ca subiect explicit (desigur şi implicit) inima omului. Caut, deci, acea carte în care Părinţii au scris despre inimă. Şi orice material centrat pe această temă.

Filocalia, dupa cum ziceai mai sus, sau daca cumva n-ai citit lucrarile sinteza (desi ma indoiesc :)) ale lui Jean Claude Larchet si Spiridonos Logotetis


Jean-Claude Larchet, Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii, Ed. Sophia
http://www.sophia.ro/Inconstientul-s...rte-ro-423.htm

Arhimandritul Spiridonos Logothetis, Inima in scrierile Sfintilor Parinti, Ed. Sophia
http://www.sophia.ro/Inima-in-scrier...tor-ro-236.htm

[Ioan_Cezar]

Nu ştiam de lucrarea Arhimandritului Logothetis, mulţumesc foarte mult, Delia!....:)
Cât priveşte cartea lui Larchet, am mai recomandat-o şi eu anii trecuţi deoarece autorul face acolo unele analize care mie îmi par magistrale, relativ la limitele teoriilor psihanalitice.
Foarte mulţumesc, Delia,
Doamne ajută!

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de cristiboss56

Romantismul căleşte sufletul într-un mod surprinzător, mai mult chiar, el corespunde naturii feminine. Nu limitaţi literatura – desigur, modelele ei clasice, de calitate. Povestiţi-le fetelor despre rudele şi prietenele dumneavoastră, pe care le consideraţi modele demne de imitat.
Amintiţi-vă de istoria noastră şi de cea străină – sunt nu puţine exemple de bunătate, curăţenie, dăruire, caritate feminină.
Puneţi mai des fetiţa în situaţia în care trebuie să aibă grijă de cineva.

Interesante afirmaţii şi, aş zice, în acord cu realitatea feminină, ba chiar şi cu natura masculină - îndrăznesc să spun.
Să nu vă supăraţi pe mine, prea tare, dacă spun că Hristos şi toţi sfinţii Lui sunt un pic romantici...:) Şi că Domnul, repet de câte ori am ocazia, e un mare poet - cel mai mare.
Dar în ce sens vorbim despre romantism şi romantic? Să fie vorba despre dulcegării sentimentale, despre înclinaţia (morbidă) spre visare, despre gustul pentru "absolut" pe care îl întâlnim cel mai adesea la unele dintre profele de "română"?
Sau poate despre evoluţia eroului până la cer urmat de prăbuşirea bruscă?....

Eu aş vedea acest romantism ca pe o înclinaţie a inimii şi a întregii vieţi sufleteşti către frumuseţe, mai întâi. Către delicateţe, gingăşie, bun-gust, acurateţe. Către onestitate şi dăruire de sine. Către o dragoste care nu se împiedică de nenumăratele piedici meschine, mărunte, precum nu se împiedică nici de perspectiva sacrificiului, a dăruirii totale. Dincolo de fricoşenia ordinarului din om... Către rodnicie prin alipirea de blândeţea luminoasă a Adevărului. Către muzica îngerească a Vieţii, fără de care nici nu îmi închipui Poezia.
Trebuie că este multă bărbăţie în feminitatea de acest fel... După cum e feminitate în virilitatea autentică, matură, lucidă. Tandreţea face casă bună cu toate virtuţile. E un parfum doveditor al lor. Şi un întăritor care le poartă peste graniţele capriciilor efemere...

*
Fetiţele, am avut ocazia să remarc, au tendinţa înăscută să poarte de grijă unei făpturi. În timp ce băieţii năzuiesc să exploreze mai mult şi să cucerească.
Iar a purta de grijă implică mereu tocmai a explora şi cuceri (natura umană, limitele etc. - în tine mai întâi! în tine!), după cum a explora şi cuceri se poate face cu tandreţe. Dealtfel, acestea sunt şi ingrediente ale "intimităţii", despre care tind mereu să vorbesc dincolo de accepţiunea căzută, vulgară, schimonosită a termenului.
*
Toate eroinele lumii sunt frumoase. Toate femeile care iubesc sunt frumoase. Toţi oamenii care iubesc sunt frumoşi. Strălucirea virtuţilor lor, în împletire mereu, ca o coroniţă veselă din flori de câmp, este cea care le conferă frumuseţea. Şi ce altceva sunt aceste însuşiri care bucură inima celui care are parte de frumuseţea unei femei, decât roade ale darurilor Duhului în om, între oameni?