Sa vorbim despre prostie!

[florin.oltean75]

În prealabil postat de delia31

Inteligenta in superbia ei, il face, de multe ori, pe cel care o detine sa fie mandru ca stie atat de mult. Intelepciunea, in schimb, sa fie smerit ca intelege atat de putin.

Mandria nu este altceva decat rodul ignorantei (necunostintei/prostiei) cu privire la natura "eului".

Mandria este pornirea prin care cautam sa ne marim eul pe baza unor considerente privind posesiuni de tot felul ( frizura, imbracaminte, bani, relatii, pozitie sociala, inteligenta intr-un anumit domeniu - chiar duhovnicesc.......).

Inteligenta cu privire la cele dinafara nu poate compensa ignoranta cu privire la cele dinlauntru.

---

Dar a nu cerceta, a nu explora, a nu incerca - de frica de a nu te mandri este o abordare gresita.

Esential nu cunoastem nimic.

Cand Imparatul Chinei, Wu, l-a intrebat pe Bodhidharma (primul Patriarh al Chinei) cine este el, acesta a raspuns simplu: "Nu stiu."

Insa aceasta evaluare rezulta din cunostinta apofatica, nu din ignoranta.

[AlinB]

În prealabil postat de florin.oltean75

Insa aceasta evaluare rezulta din cunostinta apofatica, nu din ignoranta.

Pana la urma, conform cu ceea ce ai scris pana acum, pentru tine cel putin, pare cam acelasi lucru :)

"Dau un regat pentru un cal!" - oare asta chiar era prost, fratilor?

*
Care sa fie adevarul: eu cunosc (cuprind) prostia sau prostia ma cunoaste (cuprinde) pe mine?
(Astept intelepciunea. Rog seriozitate.)

*
Indoiala? Acea coaja de banana pe care alunec zilnic din rai in iad. Si viteversa.

*
Prostia ca taina. (Cum sa definesti taina?....)

*
Sa fie vreo legatura intre prostie si ...prostitutie?
Imi retin curiozitatea pana la urmatoarea conferinta a lui Andrei Plesu.

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

Prostia este starea de intunecime si ingustime a mintii de a nu mai discerne binele de rau, si implicit consecintele actiunilor pe care omul le intreprinde, atat pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung. Cauzele afundarii omului in prostie se trag atat de la paraginirea sufletului cu indiferenta, parere de sine, ura si mandrie, cat si de la paraginirea trupului prin desfranare, betie, inbuibare si toate celelalte patimi trupesti.
Astfel, indobitocit de patimi, omul ajunge sa nu mai faca distinctia fireasca intre bine si rau, si ajunge sa numeasca cu cea mai mare seninatate virtutea drept rusine, iar pacatul drept virtute. Din pacate aici, exemplele de prostie curg cu nemiluita: oameni care se lauda despre cat de tare s-au imbatat sau au desfranat, despre cate avorturi au facut sau cat de tare au batjocorit pe cineva. Si toata aceasta lauda a rautatii savarsite, nu este decat elogiul nebuniei pe care il face mintea prostita de patimi. Nu degeaba spune proverbul "prostul nu e prost destul pana nu e si fudul" . Asa se face ca toate gandurile despre sine si despre lume, oricat de indreptatite, de marete si complexe ar parea, dar care nu sunt conforme cu realitatea in care traim si suntem, reprezinta defapt groapa de prostie in care ne tintem mintea incatusata.
Insa nu putem numi prost pe cineva lipsit de cunoastere sau de cultura, ca pricina a imprejurarilor nefaste ce limiteaza cunoasterea si cultivarea. Putem numi o astfel de persoana cel mult neinformata, dar in niciun caz o persoana care sufera de prostie. De aceea sa nu se inteleaga ingust ca prost ar putea fi si omul simplu in gandire, omul sarac cu duhul (cum se mai spune).
In schimb, prost este cel care are multe talente (talanti) dar le foloseste prost (irational), cheltuindu-si darurile mintii fara a rodi ceva de un real folos, siesi sau celor de langa el.
Ca sa intelegem mai bine cum stau lucrurile, omul simplu in gandire dar nepatimas, se aseamana celui care are putini bani, dar ii cheltuie cu multa chibzuinta, pe cand omul destept dar patimas, este asemenea bogatului care cheltuie banii cu necumpatare pe afaceri proaste sau pe lucruri fara utilitate reala, crezand ca bogatia sa nu are sfarsit. Iata deci, ca primul este un om intelept pentru ca se foloseste in mod constructiv de putinele posibilitati pe care le are la indemana, pe cand cel de-al doilea este un prost, pentru ca desi are atat de multe posibilitati la dispozitie, totusi le foloseste intr-un mod distructiv, irosindu-si bagatia spre paguba sa. Tot asa stau lucrurile si in ceea ce priveste darurile (aptitudinile) mintii fiecarui om in parte.
Opusul prostiei nu este desteptaciunea (cum s-ar crede) ci intelepciunea, sau mai bine zis dreapta-socoteala. Poti fi destept la calcule, poti avea o memorie de exceptie, poti fi creativ si plin de idei, dar toate acestea nu inseamna intelepciune. Aceasta se vede usor dintr-aceea ca si cele mai mari genii ale lumii au avut esecuri peste esecuri, pe care nu le-au avut insa oamenii mult mai putini dotati intelectual, dar inteleptiti de harul lui Dumnezeu. Einstein, este doar unul din multele exemple. Desi avea o minte sclipitoare in ceea ce priveste fizica si matematica, totusi nu s-a descurcat atat de bine si in viata de familie, ajungand la divort, regrete si suferinta. De ce? I-a lipsit la tinerete intelepciunea de a asculta de Dumnezeu, placandu-i mai mult patima (adulterul). Iar intelepciunea nu este altceva, decat a trai viata dupa aceeasi parere cu Dumnezeu, singura viata care te scuteste mai tarziu de regrete.
Omul intelept este prin excelenta omul smereniei caci el invata de la toti si de la toate: invata de la cei buni virtutea dar invata si de la cei rai despre consecinta rautatii pentru a se feri de rautate. Omul intelept, nu se da inlaturi de la a primi lectii de intelepciune nici de la un copil, nici de la cel socotit drept imoral dar in care a stralucit o scanteie de adevar, nu se de in laturi nici de la cel la care s-ar fi asteptat mai putin pe lumea aceasta. Omul smerit si virtuos este deschis mereu spre intelepciune, pe cand omul patimas cade mereu in fapte de prostie si rusine.
Un om smerit se cunoaste pe sine, isi cunoaste limitele, neputintele si stie mai ales faptul ca este pururea atarnator de Dumnezeu. De aceea Dumnezeu il ridica pe omul smerit din betia si intunecimea (prostia) patimilor, inteleptindu-l pentru a se feri de pacat si plata pacatului.
Dar sa nu intelegem prostia si intelepciunea ca pe doua stari aproape statice, ci ca pe o haina care se poate dobandi sau pierde. Ca de la intelepciune la prostie nu este decat un singur pas ce poarta masura neascultarii de Dumnezeu, iar de la prostie la intelepciune nu este decat reversul aceluias pas, adica ascultarea de Dumnezeu. Asa au stat lucrurile si cu inteleptul Solomon care si-a pierdut intelepciunea ce o avea din tinerete, tocmai la batranete cu pofta desfranarii, pe cand Sf. Ioan de Kronstadt care copil fiind, si lipsit de vreun talant al mintii, smerindu-se atat de mult si rugandu-se cu staruinta, ajunge din la cel mai slab elev de clasa, unul din cei mai mari luminatori ai Rusiei si stalp al intregii Biserici.
Gandurile la placerea trupului si la lume aduc adesea pofta de patimi care este doar o pofta irationala si care se termina in nemasurata prostie, insa gandul la Dumnezeu si la moarte aduce pofta duhovniceasca, singura pofta desavarsit buna care nu intarzie sa aduca si roada intelepciunii. Asa ca de cand e lumea si pamantul, prost ajunge cel care nu asculta de Dumnezeu, ci de sfatul lumii, sfantul dracilor si sfatul poftei trupului, iar intelept ajunge cel care se leapada de sine si asculta de Dumnezeu. Astfel nu degeaba ne-au invatat sfintii ca "Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii"
"În orice om, chiar dacă el este înţelept, se află şi multă prostie - uneori prostie respingătoare. Totdeauna păzeşte-te, omule, de tine însuţi, de propria ta prostie: această neasemuit de mare prostie este păcatul, de la care vine toată vătămarea şi pierzarea." (Sf. Ioan de Kronstadt)

Nicolae Steinhardt – „Dumnezeu nu ne vrea proşti”

lumina-peste-lume“Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate (orbire) şi paraplegie. Denis de Rougemont: Să nu bondieuserie pe alţii, dar când arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii, alerg la cişmea. De nu, se numeşte ca sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nero căci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie să-i sărim lui Nero în ajutor dacă se întâmplă să fie atacat. (Eisenhower şi Foster Dulles în toamna lui ‘56.) Una e să te răscoli, alta e să aprobi. Când a căzut Iacob al II-lea, s-au găsit episcopi anglicani care să-l urmeze în exil pe regele procatolic, ori poate catolic, numai pentru că era suveranul legitim şi, orice s-ar fi întâmplat, nu putea fi înlocuit.

Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, II Tim. 4, 5: “tu fii treaz în toate…”, Ţiţ. 1, 8: “să fie treaz la minte” şi mai îndeosebi: “Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”).

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim prosti. Ne cheamă să fim buni, blânzi şi cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric “să le tâmpim”.) Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, stă scris că “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urmă prostiei decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemâna să fim prosti.

[cristiboss56]

Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului. “Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns”.) […] “Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25). Fraza e clară şi regimurile totalitare, adăugându-i şi Rom. 13, cer credincioşilor să le dea ascultare şi respect. Iar mulţi creştini, care-şi confunda religia cu prostia, sar şi ei să le aprobe: “e text!”. Numai că nu citesc atent.
Dăm Cezarului – se tălmăceşte: Statului – ce este al său, dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă. Când statul (Cezar) se îndeletniceşte cu ale lui, cu întreţinerea drumurilor, menţinerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea ţării, administraţie şi împărţirea dreptăţii, i se cuvine respectul şi tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul.

Atunci însă când Statul nu mai e Cezar, ci Mamona, când regele se preface în medicine-man şi puterea civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei şi procedează la “spălarea creierului”, când fericirea statală devine model unic şi obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilită de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condiţiile obligativităţii contractului: identitatea părţilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona).

Mântuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu şi lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotrivă (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poţi sluji şi lui Mamona şi lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumească sta un Cezar, îndemânarea nu este interzisă şi Biserica, de-a lungul veacurilor, şi-a avut politica ei. Dar când politica încape pe mâinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin: deîndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălţat steagul naţional. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, oricât de mică – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare.
(Diavolul: să încheiem un pact. – Nu. – Atunci hai să semnăm un document prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil? – Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu.) […] Lumina nu este numai Beatitudine ci şi Înţelegere, în contrast cu prostia din care face o netrebnică arma diavolească.

[cristiboss56]

În prealabil postat de florin.oltean75

Mandria nu este altceva decat rodul ignorantei (necunostintei/prostiei) cu privire la natura "eului".

Mandria este pornirea prin care cautam sa ne marim eul pe baza unor considerente privind posesiuni de tot felul ( frizura, imbracaminte, bani, relatii, pozitie sociala, inteligenta intr-un anumit domeniu - chiar duhovnicesc.......).

Inteligenta cu privire la cele dinafara nu poate compensa ignoranta cu privire la cele dinlauntru.

---

Dar a nu cerceta, a nu explora, a nu incerca - de frica de a nu te mandri este o abordare gresita.

Esential nu cunoastem nimic.

Cand Imparatul Chinei, Wu, l-a intrebat pe Bodhidharma (primul Patriarh al Chinei) cine este el, acesta a raspuns simplu: "Nu stiu."

Insa aceasta evaluare rezulta din cunostinta apofatica, nu din ignoranta.

Prostia și greșeala, păcatul, lenevia / Trudesc al nostru suflet și trupul ostenesc.

În prealabil postat de flying

Discutia noastra despre prostie e ca discutia unor oameni beti care filozofeaza despre alcoolism.Discutia are efect contrar,le face pofta de inca un paharel .Si starnesc hohote de ras.Cred ca in prima instanta trebuie sa vorbim despre intelepciune si apoi ,dupa ce am epuizat subiectul ,sa trecem la discutia prostiei.
PS:studiul teoretic si practic al intelepciunii nu se termina niciodata.

Discutia despre prostie ar putea sa aiba unele beneficii. Cel putin la fel de mari ca dezbaterea nesfarsita pe tema intelepciunii si a altor virtuti.
De pilda, o astfel de discutie are cel putin meritul ca atrage atentia asupra unui fenomen care, de obicei, tinde sa nu se lase prea usor observat. Desi domina parti bune din existenta omului.
In general, cand vrei sa rezolvi o problema (si fiecare isi da seama, probabil, ca prostia e o mare problema) este un bun inceput sa cercetezi explicit spatiul problemei.
Nu putem sa scapam de ceva din noi, ignorindu-l, pur si simplu. Ci infruntindu-l, printr-un efort de intelegere, daca se poate cat mai discursiva, mai intai.

Desigur, insa, nu suntem obligati sa discutam despre prostie. Putem fi prosti in continuare si fara sa ne sinchisim de asta. Noi sa fim sanatosi! - daca se poate socoti cineva sanatos cata vreme prostia lucreaza nestingherita in el...
Nici despre moarte nu suntem obligati sa discutam. Putem muri linistiti si fara sa vorbim despre asta...
Sa nu discutam nici despre boala.
Sa nu discutam nici despre pacat.
Sa nu discutam nici despre minciuna, nici despre curvie, nici despre ucidere.

Ce atatea discutii?

La munca, bre! (in tacere deplina)
Au altii grija, insa, sa discute pe indelete despre prostia noastra.

[CristianR]

În prealabil postat de catalin2

Asta face Crezul si dogma. O credinta adogmatica este la fel ca idolatria. Nu e nevoie sa stim mai mult decat ne-a fost revelat, dar e necesar sa stim la Cine ne inchinam, ca sa nu ne inchinam ingerilor cazuti, la fel ca in idolatrie, sa sa avem o inchinare gresita, la fel ca in erezie.

Crezul, după cum spui și tu în a doua propoziție, se referă la credință. Revelația ne spune câte ceva despre Dumnezeu ca să știm, într-adevăr, cui ne închinăm. Nu ne spune totul, însă; și nimic n-ar putea să spună totul despre Dumnezeu.

[CristianR]

În prealabil postat de AlinB

Catalin2 a zis bine, la nivel de cuvinte si pentru aici, Crezul este punctul de plecare. :)
O definitie necesare si universal inteligibila a lui Dumnezeu.

Daca am fi totuti sub ea, nu am mai avea ce sa ne contrazicem, la capitolul asta cel putin.

In ceea ce priveste prostia insa..lucrurile nu mai sunt atat de simple.

Prostia definita ca si pacat - ar putea fi un punct de plecare, un reper elementar dar necesar.

E mai ușor, totuși, să vorbim despre prostie decât despre Dumnezeu. O cunoaștem mult mai bine.
Și, iarăși, e mai ușor să vorbim despre dânsa decât despre înțelepciune; din același motiv.
Dar să o definim cred că nu-i ușor; e inepuizabilă. :)

Există, oricum, o mulțime de accepțiuni ale prostiei. Una ar fi aceea de a crede că știi, că ai înțeles fără rest, că pentru tine lucrurile în general nu mai au nicio taină. Când asta se referă la cele despre Dumnezeu e cu atât mai grav.

A fi prost înseamnă și să nu mai ai întrebări; fie pentru că ai primit răspunsul la cele pe care le-ai avut, fie pentru că nici măcar nu te întrebi vreodată ceva.
Înțeleptul nu încetează niciodată să se întrebe, să se mire, să se scarpine în cap (vezi Socrate, care spunea că tot ceea ce știe e că nu știe nimic). Răspunsurile pe care le primește la întrebările lui nasc alte întrebări și, deși avansezi în felul ăsta în cunoaștere, nu ajungi niciodată la capătul ei, cercul lărgindu-se tot mai mult în jurul tău.

Să te închizi în certitudini cred că este o prostie și un păcat față de Dumnezeu, de taina Lui inepuizabilă.

Tot o formă de prostie este și ignoranța, enumerată între păcate de către Sfinții Părinți, alături de lene și uitare (parcă Sf. Antonie cel Mare – cei trei uriași care ucid sufletul). Deci a nu ști întrucât nu vrei să știi (cele referitoare la mântuire) este un păcat.

A fi prost este a fi întunecat la minte (spre deosebire de omul luminat de Dumnezeu, care e înțelept). Și ești întunecat dacă ești plin de sine sau de orice altceva, dacă nu te-ai golit lăuntric pentru a face loc luminii dumnezeiești. Rămâi în întuneric dacă ții să dai răspunsuri la întrebări cu puterea propriei tale minți, uitând că tu nu poți fabrica decât întrebări iar răspunsurile sunt la Dumnezeu; pe care nu trebuie decât să le primești smerit.
Ești prost așezat în raport cu Dumnezeu.

[AlinB]

În prealabil postat de CristianR

Crezul, după cum spui și tu în a doua propoziție, se referă la credință. Revelația ne spune câte ceva despre Dumnezeu ca să știm, într-adevăr, cui ne închinăm. Nu ne spune totul, însă; și nimic n-ar putea să spună totul despre Dumnezeu.

Nu asta este intentia, nici nu ar fi posibil.
Doar te pune pe drumul corect, ca sa poti afla personal.