Calatoria spre Ortodoxie si dinspre Ortodoxie

[delia31]

În prealabil postat de Grabriella

Numele meu de botez este Gabriela, nume pe care l-am primit in urma cu 12 ani cand am primit botezul ortodox.

Viata mea a fost una deosebit de tumultuoasa.Parintii mei nu mi-au dat nici un fel de educatie religioasa, iar in scoala am invatat ca nu exista Dumnezeu.Doar bunicii mei,baptisti,ma mai duceau in copilarie la adunare.Asadar,pentru mine nu exista credinta.

Pe la varsta de 17 ani ,in anul 1974,acasa, in urma citirii unui roman, o rugaciune mi-a
strapuns inima; Era rugaciunea unui tata care trebuia sa decida viata sau moartea fiului sau(un criminal).A ales dreptatea, asa cum Dumnezeu a ales ca propriul Fiu sa moara pentru pacatele noastre.Atunci am constientizat ca eu am un Tata in cer si ca Domnul Iisus Hristos,de dragul meu, a acceptat pedeapsa capitala.Am cazut in genunchi si am
plans mult,nu stiu cat am ramas asa,dar stiu ca atunci a fost intalnirea mea cu Domnul care mi-a marcat intraga viata,moment cand am decis sa-i raspund la IMENSA LUI DRAGOSTE cu iubirea mea .Ulterior am cautat o biserica in care sa-l gasesc pe Domnul meu si bineinteles ca m-am dus in adunarea unde erau bunicii mei pe care ii iubeam foarte
mult.

Acolo am primit toate notiunile de crestinism,am inceput sa citesc Biblia,sa ma incant de minunatia vietii de credinta,am intalnit niste tineri foarte seriosi cu care ne intalneam si ne rugam,ne marturiseam pacatele si plangeam pentru ele.Totul era minunat!

Tatal meu care era ateu comunist,fusese chiar ofiter de contrainformatii,a inceput o prigoana acerba impotriva mea.Totul a durat 3 ani,dupa care a reusit sa ma rupa din grupul de rugaciune in care eram, prin trimiterea mea la Bucuresti pentru aproape 2 ani.In aceasta perioada n-am mai avut partasie cu nimeni,dar frecventam adunarea baptista din
Bucuresti.M-am intors din nou acasa si am inceput facultatea la Cluj.

Dupa o viata deosebit de tumultoasa care s-a soldat cu o casatorie ratata si multe regrete,am simtit ca numai Dumnezeu va reusi sa rezolve toate problemele mele sufletesti. Unde era sa-L caut decat acolo de unde am plecat,asadar m-am intors,in
1994 ,in adunarea baptista.

Aici am gasit un dezastru.O adunare sfasiata de dezbinari si neintelegeri, cu grupuri si grupulete.Adunarea s-a rupt in trei grupari "oficiale".
Eu m-am alaturat asa zisilor "treziti",adica celor ce cautau rugaciunea si pocainta,care s-au rupt de cei superficiali si "lumesti".Doar nu lasam "lumea "ca sa ma amagesc singura intr-o adunare formala .Adevarul este ca m-a deranjat intotdeauna lipsa adunarii baptiste de profunzime si seriozitate, dar am gasit acel mic grup de oameni seriosi,care,cu adevarat cautau sa traiasca invataturile Bibliei si sa se pocaiasca cu adevarat de faptele intunericului.

Acestia au primit fonduri si ajutoare din strainatate sa-si construiasca o casa de rugaciune noua.Atunci a inceput "razboiul".Pentru a pune mana pe bani,gruparea conservatoare,a inceput cu denigrari,cu reclamatii la adunarile americane care au trimis banii,cum ca nu se face nimic ,ca uni si-au insusit acesti bani,reclamatii la Inspectia in Constructii ca nu au
proiect.Nimic insa nu a oprit lucrarea de constructie a acestei case.Cand au vazut ca este gata au inceput cu presiuni de la Comunitate(conducerea de la Cluj)pentru a-si pune ca si conducator (pastor) persoana dorita de ei. Cel ce a condus toate lucrarile de constructie s-a opus.

Si aceasta adunare s-a fragmentat in doua partide:una care il sustinea si cealalta care sustinea persoana numita de sus(de Comunitate).Solutia a fost simpla:acel om,care din nimic a construit totul, cu bani necontabilizati,fara sa fie platit a fost declarat hot si a fost dat afara atat el cat si familia lui cat si toti ce-i ce-l sustineau.Eu am asistat la toate aceste lupte intestine si m-am scarbit,ori cum, nu mai puteam ramane aici caci nu era decat o lupta pentru putere,acei putini,care mai cautau cu adevarat pe Dumnezeu au fost exclusi fara alt motiv, decat acela ca n-au acceptat noul conducator numit de Comunitatea baptista,persoana care,desi avea studii nu avea nimic de a face cu trairea credintei in Dumnezeu decat "vorbe".

In aceste conditii am cautat adunarea acelor oameni cu adevarat "seriosi"in credinta lor.Peregrinarea mea a fost pe la foartemulte astfel de adunari.Totul era bine pana la o vreme dupa care descopeream fel de fel de aberatii si limite in intelegerea cuvantului Lui Dumnezeu.

Convertirea mea la ortodoxism s-a facut tarziul,la 43 de ani,dupa ce o viata intreaga am cautat calea cea dreapta si dupa ce indelung m-am rugat Domnului sa-mi arate unde este locul meu in trupul Bisericii Sale.
Este greu de povestit o viata intreaga si nu vreau sa va obosesc,insa esentialul este ca in urma cu 10 ani am primit Sf.Botez la Manastirea Sf.Arhangheli din Remetea de langa Turda unde locuiesc.

Marturisesc ca intoarcerea mea s-a facut in mod miraculos,fara sa cunosc aproape nimic despre ortodoxie,cu ajutorul Maicutei Sfinte prin sf.Icoana de la Nicula,apoi printr-un parinte exorcist la a carui slujbe de dezlegare am participat de 3 ori si apoi cu ajutorul altui parinte exorcist care m-a si botezat.Totul a durat de la postul Craciunului 1999 si pana la Sf. zi de Inviere din 2000.

In aceasta perioada nu pot sa spun ca am primit nici cele mai elementare notiuni teologice de la oameni,deci nu a fost o convertire prin ratiune ci prin simtire si descoperire.

Bineinteles ca am incercat sa inteleg si rational daca ceea ce simt este conform Bibliei si am
primit ,incredibil, raspuns la toate intrebarile mele teologice.Am citit primele volume din Filocalie si am simtit ca un voal cade de pe ochii mei.
Daca pana atunci aveam impresia ca ortodocsii nu au habar de biblie,am fost uimita sa vad ca in urma cu 1700 de ani Sfintii Domnului au simtit si au trait cu adevarat crestinismul,iar biserica ortodoxa respecta aceeasi randuiala.Am inteles scrupulozitatea cu care sunt respectate toate valorile biblice.toate cuvintele Mantuitorului,dar am inteles si m-am cutremurat de valoarea Traditiei adica toate descoperirile pe care Tatal Ceresc le-a lasat alesilor Sai.

Am citit,plangand, Viata Parintelui Cleopa si apoi multe,multe carti.Simt o sete imensa de aceasta APA VIE.Am alergat la Manastirile din Moldova si din tara si nu ma satur sa descopar pe Sfintii Lui Dumnezeu , viata lor si faptele lor. Este ceea ce am cautat
intotdeauna, SFINTIREA, DESAVARSIREA.O Biserica VIE care are toate parghiile pentru desavarsirea fiilor ei.

Am simtit ,pentru prima data, PUTEREA Bisericii luptatoare si puterea nevazuta, dar simtita, a Bisericii biruitoare.

Totul a fost incredibil,tot ce am trait si simtit,dar acesta a fost doar inceputul.
Am ajuns intr-un mare impas!Am inteles, totusi,ca este foarte important sa capat o anume
pricepere,o anumita maturitate in a percepe ortodoxia.

Abia acum,citind postarile sectarilor, imi dau seama ca mie mi s-a creat o anumita mentalitate straina de spiritul Adevarului.O mentalitate,o atitudine agresiva, ostila fata de altii,pe care Sf.Parinti nu o au.
Un anume fariseism in a judeca si condamna pe altii.O anumita asa zis "scrupulozitate",in a vedea raul-paiul din ochiul altora-ceea ce ma face dura si nemiloasa cu cei din preajma mea.
Poate Duhul Sfant ingaduie toate acestea pentru a primi o lectie,sau poate am suparat prea tare pe Tatal si am fost lasata de capul meu!

Simt ca tot ceea ce am stiut despre Dumnezeu ,mai bine zis mentalitatea sectara, trebuie sa o uit.Mi-a distrus sufletul atatia ani !

Este doar o utopie neverosimila , fara acoperire! "Zambeste! Isus te iubeste" Chiar daca aceste cuvinte in esenta sunt adevarate, dar rostite ca pe un talisman "mantuitor", pana la paroxism in urale si aclamatii colective nu sunt decat un mod de a-ti amagi constiinta si de a "sarii gardul" adica de a evita sa intri pe poarta cea stramta a adevaratei pocainte.

In comparatie cu Ortodoxia , aceste asa zis "credinte" sunt ca un surogat .
Un inlocuitor "identic natural", "colorat sintetic" si "aromat artificial".

Am descoperit o lume minunata,LUMINA CEA ADEVARATA, dar in mine este inca atat de mult intuneric!Am o singura spaima:ca Harul Domnului sa nu fie in zadar pentru mine!
Sunt coplesita de profunzimea Ortodoxiei si de maretia ei si pot spune ca niciodata nu voi putea marturisi ce minuni am trait si niciodata nu voi putea recupera tot ceea ce am pierdut, toti acesti ani!
Ma rog sa fiu primita ca acel fiu risipitor.. ca un simplu argat in casa Tatalui meu iubit!

Dedicatie speciala pentru toti neoprotestantii!

[delia31]

O problema care revine mereu si mereu din partea neoprotestantilor de pe acest forum, e ca desi au auzit de ortodoxie, desi au trait sau traiesc intr-o tara ortodoxa, incearca sa-si justifice ramanerea in neoprotestantism (pentru unii nu conteaza in ce secta, nu conteaza doctrina, nu conteaza cate erezii are, oricare e buna, doar Biserica ortodoxa sa nu fie ), divagand mereu discutia spre ideea ca daca misionarii ortodocsi nu propovaduiesc adevarul ortodox cu care se tot lauda atata in toate laturile lumii, inseamna ca se poate si fara el.

Ideea ca ortodocsii raspanditi in toate colturile lumii ar tine ortodoxia in mod egoist doar pentru ei, tinand lumina sub obroc, e pur si simplu tendentioasa iar np o folosesc pe post de scuza. Ca sa nu mai zic, ca oriunde exista o cautare sincera plus un cablu tv sau o conexiune la internet (ca sa nu zic si de biblioteci), aproape oricine a vazut ca nimeni nu tine Lumina de la Ierusalim sub nici un obroc. Ca sa dau doar acest exemplu. E in vazul lumii. De fiecare depinde ce face mai departe cu aceasta informatie.

Daca insa, unuia din Burkina Faso, de ex. , care n-a auzit niciodata de ortodoxie, aceasta necunoastere ii poate fi circumstanta atenuanta la Judecata, altuia, care, nu numai ca a auzit de ortodoxie, ba mai mult, traieste intr-o tara cu o traditie ortodoxa de 2000 de ani, cu biserici si manastiri ortodoxe, are acces la carti, la cercetare, i se arata semne si minuni, insa cu toate astea, respinge ortodoxia cu obstinatie, preferand ramanerea in erezie, aici nu mai poate fi vorba de circumstante atenuante, ci agravante.

„De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei”(Matei 21, 43) – valabil si pentru ortodocsii care-si inchipuie ca se pot balaci in pacate multumindu-se doar ca fac parte dintr-o ortodoxie fara vreo fisura sau erezie doctrinara.
Cu alte cuvinte, nici viata morala fara o invatatura dreapta, nici viceversa.



CUM L-AM AFLAT PE HRISTOS ACOLO UNDE NU-L CAUTAM

Marturia unul american, sincer cautator al Adevarului sau cum lucreaza Duhul Sfant in sufletele celor care n-au auzit niciodata de ortodoxie
(Nu am gasit prima etapa a cautarii , ci doar perioada de la neoprotestantism la ortodoxie)


„De la ateism, printr-un ashram hindus, la Dreapta slavire (partea a 2-a)

A doua etapa a „calatoriei” mele a fost cea de neoprotestant „harismatic”. Etapa a inceput cu o spatamana in care m-am incuiat in apartamentul meu, ca sa ma rog si sa postesc.

Am hotarat ca trebuie sa-L „experiez nemijlocit pe Dumnezeu” si sa-L intreb daca Hristos era cu adevarat „Fiul Sau cel unul-nascut” sau doar „unul dintre multii dumnezei”.

Ma luptam inca cu aceasta intrebare. Ca lucrurile sa fie si mai complicate, am fost diagnosticat cu o hipoglicemie severa (si un pre-diabet) si eram predispus la greturi si migrene daca nu mancam regulat.
Dar mi-am zis ca aflarea raspunsului la aceasta intrebare ( este Hristos unul si singurul Dumnezeu adevarat?) era mai importanta decat bunastarea mea trupeasca . Asa ca am postit, am citit Evanghelia dupa Ioan, m-am rugat si am strigat catre Cel ce era atunci inca „Dumnezeu necunoscut”, pentru lamurire si calauzire.

In chip minunat pentru mine, n-am mai avut crize de hipoglicemie. Am simtit o mare pace. Mai important, am primit in inima un raspuns limpede.

Am iesit din recluziunea de o saptamana „stiind” ca Iisus Hristos este Fiul „unul nascut” al lui Dumnezeu si ca ceilalti „dumnezei” erau proiectii ale nevoii omului de Dumnezeu, nu erau cu adevarat Dumnezeu.

Acest lucru a insemnat pentru mine un urias pas duhovnicesc inainte. Acum ma framanta intrebarea: „Ce fac cu aceasta informatie?” (va urma)

[delia31]

continuare

2. In pachetul de informatii care parea sa vina cu „aceasta descoperire personala” (nu stiu cum sa-i spun altfel) se afla o idee care mie nu-mi venise niciodata.
Era un „glas slab si linistit” care ma indemna sa gasesc o Biserica „plina de duh”. Nu prea stiam ce inseamna „plin de duh” (nu erau toate bisercicile crestine „pline de duh”?)

Am cercetat si am intrebat in jurul meu si, fiindca era perioada de explozie a „renasterii harismatice”, expresia „plin de duh” era asociata bisericilor „harismatice” protestante si catolice.

Am fost indrumat catre o biserica „harismatica” presbiteriana (care in curand a fost excomunicata din denominatie). Pastorul era un om minunat, ca si batranii comunitatii (unul dintre ei imi este in continuare prieten).

Am fost trecut prin „Rugaciunea pacatosului”, in care mi-am recunoscut multele mele pacate si mi-am marturisit dorinta ca Hristos sa fie Mantuitorul si Domnul vietii mele si L-am „primit pe Hristos in inima”.

Mi s-a spus ca sunt „mantuit” aici si acum, si voi culege toate rasplatile insirate in Scriptura, pe care Domnul le-a pus deoparte special pentru mine. Mi s-a spus ca cuvintele Bibliei erau scrise anume pentru mine (am presupus ca prin prestiinta lui Dumnezeu) si ca trebuia sa citesc Scriptura in felul acesta.

Ea reprezenta „manualul de utilizare” scris de Dumnezeu pentru mine. Am incercat din rasputeri sa accept toate acestea –in mare masura fiindca nu voia sa „stric formula” mantuirii – dar aveam indoieli.

„Asta-i totul?....” „Ce se intampla cu toate gandurile si purtarile rele cu care ma lupt?...”

„O sa devin de la sine asemenea lui Hristos, printr-o osmoza spirituala?...” „Eu nu trebuie sa fac nimic?...”

„Poate fi atat de usor, ceva de o asemenea importanta?”

Am fost insa incredintat de acesti oameni buni, plini de diplome in teologie, ca in esenta asta era tot ce-i necesar pentru o „mantuire” deplina, intreaga si desavarsita.
Toate au fost facute in locul meu si date mie de dreptatea lui Hristos. Tot ce trebuia sa fac era sa „stau in Cuvant” – adica Biblia. Eram pe calea catre rai, la fel cat era de sigur ca soarele va rasari de la rasarit (oamenii acestia erau sinceri in credinta lor, nu sunt defel ironic”)
(va urma)

[delia31]

3. continuare

Vorbirea in limbi

Urmatorul pas, insa, a fost sa incerc „semnul plinatatii duhului”, care era „vorbirea in limbi”.
Aceasta s-a petrecut in cursul unei slujbe, dupa ce am fost „mantuit”.
Ceilalti au inceput sa se roage cu bolbolroseli si ingaimari, iar eu am fost incurajat sa ma alatur. Am facut-o.

Sincer, n-am „prins” niciodata –in cei 15 ani cat am fost harismatic – treaba cu limbile (de ce era asa importanta, cum te forma ca si crestin sau ce rost avea, de vreme ce nimeni nu putea intelege ce se zice), dar mi s-a spus sa „merg” totusi cu ea, fiindca era din voia si socoteala lui Dumnezeu, ca la Cincizecime, dupa cum scrie in al doilea capitol din Fapte.

Mi s-a spus ca asa se manifesta Duhul Sfant al lui Dumnezeu in noi, mai presus de intelegerea mea rationala. Suna destul de mistic, lucru „in regula” dupa mine.

Vindecarea trupeasca si rugaciunile pentru tamaduire erau si ele importante. Ni se spunea intruna ca rascumpararea lui Hristos (imparatia lui Dumnezeu era deja aici si acum, trebuia doar sa o „cerem”) cuprindea vindecarea sufletului si trupului.

Ne rugam pentru tamaduirea a toate pentru toti –migrene, calvitie, raceli, raguseli, dureri de spate. Ne „puneam mainile”, ne rugam „in limbi”, ne rugam si cu cuvintele noastre: „Dumnezeule-Tata, vindeca asta sau aia...Parinte, binecuvinteaza asta sau aia...Parinte, elibereaza-l pe fratele nostru de asta sau de aia...”
Eram inauntru (in Imparatie) si acum trebuia doar sa iau din meritele si puterile nesfarsite ale lui Hristos si ale Sf. Duh. Parea cumva ca daca totusi nu vindeci e din pricina ca n-ai credinta indeajuns de puternica!
(va urma)

[delia31]

4. continuare

In rastimpul acesta m-am casatorit cu minunata mea sotie, Colleen.
Ne-am tot mutat o vreme, datorita locurilor de munca, dar intotdeauna am mers la biserici harismatice, care aveau o teologie evanghelica, dar ofereau o experienta penticostala.

In cele din urma am ajuns in California de sud, unde ne-am stabilit. Am inceputa totodata sa mergem la una din cele mai „fierbinti” biserici evanghelice „harismatice” din zona.

Acolo s-a nascut o miscare nationala si internationala iar noi ne duceam la „biserica-mama” ( de fapt un amfiteatru de liceu) din Anaheim Hills, in California. Patorul senior purta o camasa hawaiana si fusese candva muzician profesionist, cantand la pian pentru formatia „The righteous brothers”, in anii ”60.

Slujbele erau conduse de o „echipa de inchinare” constand dintr-o trupa muzicala cu instrumente electrice si cantareti. Muzica era una contemporana, fiind in parte cu mare incarcatura emotionala si miscatoare.

Spre deosebire de celelalte slujbe la care mersesem, serviciul religios era foarte lung, dupa care urma o invatatura biblica, apoi un interval destul de haotic, in care oamenii veneau in fata si faceau tot soiul de lucruri, de la
a-si „re-inchina” vietile lui Hristos (treaba pe care se pare ca o faceam iarasi si iarasi) pana la a se ruga pentru altii si a da „cuvinte proorocesti”.

Oamenii plangeau, lacrimau, tremurau, se prabuseau la pamant, vorbeau in limbi – rastimpul acesta dura adesea si o ora dupa ce se sfarsea slujba formala. Apoi toti plecau la masa.

Ne-am obisnuit cu acest fel de biserica si, fiindca nu studiasem niciodata istoria bisericeasca, n-aveam nici un punct de referinta pentru a-mi da seama daca chiar asa trebuia sa arate o biserica.
(va urma)

[delia31]

5. continuare

Insa in aceasta perioada – cand am devenit gazde ale unor „fratii casnice”, invatatori la scoala duminicala si ne-am implicat in tot soiul de alte „lucrari” – simteam ca viata mea launtrica nu corespunde cu cea din afara.

Ma luptam in continuare cu ganduri, pofte si purtari pe care voiam sa le biruiesc, dar se pare ca nu izbuteam.

Cu cine as fi putut vorbi?
Cum sa-mi sfintesc viata interioara si exterioara? Nimeni nu parea sa stie.

Stiam ca Hristos a zis „fiti desavaristi, precum Tatal vostru cel din ceruri desavarsit este” si mai stiam ca nu se intampla asta cu mine.

Faceam tot ce ni se spusese ca fac cei „mantuiti”, dar viata mea lautrica inca se târâia. Era pe undeva o neintelegere, o nepotrivire.

Ceea ce m-a pus in cele din urma pe ganduri a fost „țăcăneala” crescândă a unora dintre lucrurile care se petreceau in miscarea biserici noastre.

Aceasta etapa a culminat pentru mine cu vizita unui invatator care se indeletinicea cu ceea ce numea el „lucrarea râsului”.

A venit la amvon si a inceput sa vorbeasca ca un comediant de scena (la serviciul de Duminica seara!).
Au inceput sa se auda hohote puternice si ragusite, iar rasetele isterice si guturale au cuprins intreaga biserica. Cand acela arata undeva cu degetul si zicea: „Acolo este” (Sfantul Duh!), râsetul izbucnea acolo unde aratase si apoi se misca prin sala in valuri.

Treaba asta continua ore in sir, iar in cele din urma oamenii cadeau pe jos, cuprinsi de un paroxism isteric. Improscau cu saliva, tipau si hohoteau strident. Unii grohaiau. Oamenii din jurul meu pareau sa creada ca e ceva „duhovnicesc”, dar eu nu eram de aceeasi parere.

Sincer, m-am scarbit de intreaga miscare, simtind ca nu poate fi „adevaratul crestinism” practicat in „Biserica timpurie”, pentru care oamenii au murit ca mucenici.

Stiam ca n-au murit pentru aceasta nebunie! Dar n-aveam idee unde sa gasesc „Biserica timpurie”. Toti pareau sa o caute si o modelau la bunul plac, dupa intelegerea si interpretarea lor asupra „Bisericii timpurii” – dar daca incercarile lor duceau oamenii in asa isterie, atunci mi-am dat seama ca Biserica aceasta trebuie sa fie alundeva- sau nicaieri!
(va urma)

[delia31]

6. continuare

Descoperirea comorii vesnice: Biserica Ortodoxa

Despartirea s-a petrecut atunci cand biserica noastra a oferit un seminar de weekend sustinut de un profesor de la Seminarul Teologic Fuller, despre Istoria Bisericii Timpurii.
Am citit cartea „Biserica timpurie” a lui Henry Chadwick, care incepea cu iudaismul celui de-al doilea templu si continua pana in veacul al 4-lea din era crestina.

Am descoperit ca Biserica timpurie era liturgica, sacramentala (impartasindu-se cu Insusi Trupul si Sangele lui Hristos la Euharistie) si clerical ierarhica.

Era Biserica cea „una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca” a primei o mie de ani de crestinism, de la Cincizecime pana la anul 1054.
A dat nastere la multi sfinti- barbati, femei si copii. Nu era un pretins model de „biserica timpurie” care se „reinventa” mereu; parea mai curand „catolica”, dar cu ethos diferit, mai putin legalista, mai mult tainica.

Credinciosii acestei Biserici posteau, cereau mucenicilor si sfintilor sa se roage lui Hristos pentru ei, o iubeau pe Maica Domnului si bineinteles se daruiau cu totul inchinarii lui Hristos, al doilea ipostas al Sfintei Treimi.

Erau vegheati de episcopi, oameni ai lui Dumnezeu, aflati intr-o succesiune neintrerupta si nemijlocita cu insisi apostolii.

Erau „biblici” (au avut mai intai Vechiul Testament, apoi au alcatuit canonul scripturistic pe care il avem astazi), dar aveau si un „context” din care intelegeau cu adevarat Scripturile, fara greseli sau erezii –predania sau traditia.

Nu cantau muzica rock, nici nu radeau isteric la slujbele lor. Dimpotriva, aceste slujbe erau solemne si ei credeau ca loc in doua dimensiuni duhovnicesti in acelasi timp: pe pamant si in cer, impreuna cu heruvimii, serafimii si sfintii, care erau un mare nor de marturii.

Eram, sincer, dat pe spate! Avusesem o experienta revelatoare.

Am continuat sa citesc, ca sa aflu ca Biserica Ortodoxa Rasariteana sustinea ca este urmasa acestui „model de biserica”.

Am alergat atunci la bunul profesor si l-am intrebat: „E aceasta Biserica timpurie de care ne-ati vorbit, aceeasi cu Biserica crestinilor ortodocsi?”

Asteptam un raspuns afirmativ sau negativ, nu ceva echivoc- si, spre placuta mea surpriza, l-am primit.

Profesorul mi-a raspuns: „da, este” – dar a adaugat aproape indata: „dar intrebarea pe care trebuie sa v-o puneti e daca acest lucru are vreo importanta!”

Ei, bine, stiam deja raspunsul la aceasta intrebare. Trecusem prin lumea romano-catolica, prin labirintul evanghelico-harismatic si voiam cu disperare sa descopar care era Biserica cea adevarata – una care inca crede intocmai cum credea Biserica timpurie si isi forma credinciosii intocmai cum si-i forma Biserica timpurie. Pentru mine avea importanta!

Cumva, intr-un fel sau altul (Dumnezeu stie cum) am gasit cartea „Cum am devenit ortodox” a lui Peter Gillquist, istoria calatoriei unui grup de peste 2000 de evanghelici catre Biserica Ortodoxa canonica.
Cele citite au rasunat in toate fibrele fiintei mele!

Am gasit numele unei parohii locale din aceeasi jurisdictie (Patriarhia Antiohiei) si am luat parte la Utrenie si Liturghie. Sincer, am plans de-a lungul amandurora. Cu ochii inchisi, ma gandeam ca corul de langa mine era unul ingeresc, nu omenesc!

Frumusetea si sfintenia Liturghiei (pe care am urmarit-o de pe o carticica, ca sa ma incredintez ca nu se rosteste nimic socotit de mine „eretic”- inchipuiti-va neghiobia mea”) au fost coplesitoare.

Cand m-am intors pentru Vecernia Mare, in acea noapte de sambata, cei de acolo se rugau din Cartea Psalmilor (si am vazut ca marea parte a textelor liturgice sunt din Scripturi).

Dupa Vecernie a urmat un maslu, o slujba cu rugaciuni de vindecare pentru bolnavi, preotii si diaconii miruindu-i pe acestia cu ulei sfintit, asa cum cere Scriptura si predania crestina. Pot zice, cu mana pe inima, ca aici am incercat pentru intaia data Sfantul Duh!

Hristos, ingerii Sai, sfintii Sai si Biseric Sa erau acolo –toti laolalta, in chip negrait. Am stiut atunci ca eram, in sfarsit „acasa”. Am plans cu lacrimi de bucurie tot drumul spre casa.

Au trecut de la acea seara 11 ani. Intreaga mea familie –sotia, fiicele, cumnatul si trei nepoti minunati m-au urmat in sanul Sfintei Biserici Ortodoxe. I-am vazut pe toti crescand si maturizandu-se in ciuda greutatilor si necazurilor.
Ii multumim neincetat lui Dumnezeu ca ocroteste Biserica Sa si o pazeste nebiruita de portile iadului, neprihanita, neatinsa si nestricata.”

Marturie de Kevin Allen - sursa: revista Familia Ortodoxa, nr. 5/2011.

[delia31]

În prealabil postat de ioanna

[font=Verdana]Lectiile convertitilor la Ortodoxie, cautarile spirituale ale acestora sunt importante pentru noi, pentru ca ne reamintesc mereu de privilegiul de a ne fi nascut in familii crestin-ortodoxe, fiind astfel “scutiti” de cautarea pe orizontala, insa in acelasi timp amintindu-ne ca si noi avem o calatorie, pe verticala, ascendenta, o cautare continua dupa plinatatea Adevarului lui Dumnezeu, in Biserica Ortodoxa.

In loc de concluzie.
Sa luam aminte!

[Ekaterina]

Interesant topic Delia, foarte folositoare am gasit postarile de aici. Redau un cuvant al Parintelui Savatie Bastovoi, de altfel un converit.

"Cred, si nu ma indoiesc, ca Dumnezeu lucreaza cu fiecare om asa cum stie El. Dumnezeu cunoaste pe fiecare, caci "El ne-a facut pe noi si nu noi pe El", cum zice David, si se descopera fiecaruia potrivit felului sau de intelegere."
http://www.crestinortodox.ro/intervi...sca-70558.html

[Stanca]

Acum doi ani m-am botezat si eu la ortodocsi, fiind la origine catolica ( botez), dar nepracticanta. Eram atat de ignoranta incat nu stiam ca exista diferente intre cele doua, iar asigurarea unor preoti cum ca sunt "biserici surori" m-a facut sa cred ca sunt, de fapt, ortodoxa prin simpla atractie pe care o simt fata de Ortodoxie! Abia cand am inceput sa citesc carti duhovnicesti - am inceput cu "Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa" a Mitrop. Antonie Plamadeala - mi-am dat seama ca ma aflu intr-un no man's land si ca trebuie urgent sa fac primul pas. A mai durat inca cativa ani, timp in care m-am "rostogolit" putin prin new-age, dupa care am ajuns in Israel, total neasteptat si aproape fara niciun efort, am stat o luna la o familie de evrei nascuti acolo, m-am interesat de iudaism, am "cascat gura" la religiile lumii, fara sa stiu pe ce lume sunt si care mi-e calea...familia de evrei m-a plimbat pe la toate locurile crestine posibile din Israel si au fost intr-adevar foarte deschisi si amabili, au vrut sa ma "lamuresc" singura ce anume ma "atrage". Am fost si in sinagoga, am participat la Purim si la patru Shabaturi in familie, cu tot ritualul ( shabatul este poate una din cele mai autentice sarabatori, in sensul ca acea pace si intrerupere totala a activitatilor transforma totul in timp sacru, si nu timp liber, ca duminicile, la noi!). In cele din urma, umbland prin desert si dormind acolo in cort, intr-o dimineata m-am trezit "lamurita"! In pustiul Iudeii, intr-o liniste care te durea de-a dreptul si care facea ca timpul sa para sa se fi oprit undeva cu 2000 de ani in urma, m-am trezit intr-o fericire deplina, cu sentimentul clar ca IIsus era acolo, in pustie, nu in bisericile arhiaglomerate, unde toti fotografiaza, ies si intra, unde te copleseste o tensiune religioasa greu de suportat...evreii "mei" se rugau langa corturile lor, cu salurile si filacterele lor si eu eram sus, pe o movila de piatra si ma bucuram de tot, imi venea sa rad si sa plang si sa "pup" toata omenirea...Mi-am dat seama ca ei au drumul lor, destinul lor, eu pe al meu si tot asa...abia asteptam sa ajung acasa, sa intru intr-o biserica mica,ortodoxa, unde vreun batran sta tacut intr-o strana si cineva sterge praful, in tacere, de pe icoane.
Dupa cateva luni m-am botezat. In momentul Mirungerii, desi era o zi trista de decembrie, s-a facut lumina in biserica. Atunci am aflat ce-mi "lipsise" cu adevarat si de ce nu cred ca bisericile sunt "surori": pt. simplu motiv ca niciodata nu am mai simtit asa ceva!
Povestea e lunga si eu sunt in continua "prefacere", dar nu vrau sa va retin aici cu toate detaliile si meandrele ...