|
#1
|
|||
|
|||
Sfantul prooroc Ilie
Ceea ce ne reține atenția, privind mai insistent sărbătorile din calendar, este faptul că dintre toți drepții din Testamentul Vechi, singurul pe care Biserica l-a ales ca să-l venereze în mod deosebit printr-o sărbătoare de poruncă, deci obligatorie, este Sfântul și marele proroc Ilie Tesviteanul, cu toate că acestuia nu îi este dedicată nici o carte în Sfânta Scriptură.
Motivele acestei alegeri ni le arată Biserica însăși în troparul sărbătorii de azi unde Sfântul este numit: “înger în trup, temelia profeților și al doilea Înaintemergător al lui Cristos”. 1. Ilie a fost înger în trup, ceea ce înseamnă că era atât de curat, încât trupul său se apropie mai mult de spirit decât de materie, era, oarecum spiritualizat; spiritualizat, bineînțeles, nu în sensul că nu avea proprietățile și necesitățile materiei vii – era, și el, perceptibil, supus gravitației, foamei, setei, ostenelii -, ci spiritualizat în sensul că, după cum îngerii nu cunosc alunecările în păcate trupești, neavând trup, tot astfel Ilie, deși avea trup, totuși, prin înfrânarea desăvârșită a simțurilor, prin disciplina ascetică la care și l-a supus, a ajuns atât de departe, încât se părea că nu mai trăia în trup. Pe el nu-l mai atrăgea nici propriul trup nici alte trupuri, ci înălțimile curate ale lui Dumnezeu. El a biruit legea trupului, de aceea nu e de mirare că a fost înălțat cu trupul la Cer. Prin mortificare, prin asprimea la care și-a supus viața, el a schimbat legea trupului în legea sufletului, chemarea lutului în chemarea cerului, legea păcatului în legea virtuții, a sfințeniei. Toate acestea el le-a înfăptuit prin flacăra arzătoare a iubirii de Dumnezeu mai presus de toate, după cum vom vedea ceva mai departe. 2. Al doilea motiv pentru care Biserica îl venerează pe Ilie, în mod sărbătoresc, e faptul că el este temeiul profeților. El nu este nici primul, nici cel mai mare profet, ci temelia profeților. Știm că profeții sunt glasul lui Dumnezeu către oameni, mesagerii gândurilor și planurilor lui Dumnezeu, Prin ei, Dumnezeu își comunică planurile ce le are cu o persoană, cu o comunitate, cu un popor sau cu lumea întreagă, pentru a acorda, a pune la unison voința omului cu voința lui Dumnezeu. Ei prevestesc pe Mesia și veșnicia împărăției Lui, precum și pedepsele pentru cei care nu-L primesc sau Îi calcă în picioare atributele: dreptatea, milostivirea, răbdarea, iubirea ș.a.m.d. Ilie este temeiul profeților deoarece dintre multele perfecțiuni, atribute ale lui Dumnezeu, el o vestește pe aceea care stă la temelia tuturor celorlalte, și anume: aseitatea, ființa de la sine a lui Dumnezeu. El face cunoscută lumii cea dintâi și cea mai înaltă învățătură, aceea că Dumnezeu este cel ce este, adică însăși existența și că tot ce ființează există prin El, și fără El totul se întoarce în neființă, în neantul din care a fost adus la ființă. Această învățătură însă o uitaseră fiii lui Israil pe timpul regelui Ahab și al reginei Isabela. Aceștia, în locul adevăratului Dumnezeu, se închinau idolilor Baal și Astarta, pentru că aceștia, nefiind nimica, nu le vedeau și nu le condamnau desfrânarea și crimele. Ahab neagă pe Cel ce este, Adevărul, și adoră pe cel ce nu este, adică Neantul, Minciuna, și dă ordin ca acesteia să i se închine tot poporul. Ilie, însuflețit de râvna pentru slava Unicului Dumnezeu, îl înfruntă fățiș pe rege, acuzându-l că prin părăsirea singurului Dumnezeu adevărat, prin uciderea profeților Lui și prin închinarea la idoli, a atras asupra lui Israil seceta și foametea, drept pedeapsă trimisă de Dumnezeu. De aceea, acum, Ilie vrea să-i arate cine este Dumnezeu și cine este Baal. În acest scop Ahab, la cuvântul lui Ilie, adună pe muntele Carmel tot poporul, în frunte cu cele două capete încoronate. Aici Ilie le spune preoților lui Baal să-și înalțe altarul lor și să sacrifice un taur. Ilie va construi de asemenea un altar Dumnezeului său, pe care va aduce jertfa. “Voi, spune el preoților lui Baal, să vă rugați Dumnezeului vostru, iar eu mă voi ruga lui Iahve. Și Dumnezeul care va răspunde, acela să fie Dumnezeu” (I Regi XVIII,29). Propunerea a fost acceptată. Cei patru sute cincizeci de preoți ai lui Baal încep să se roage, strigă până își pierd cumpătul, căci Baal nu îi aude. – Strigați mai tare, poate Dumnezeul vostru doarme! îi provoacă Ilie. Și, după ce reclădește jertfelnicul închinat lui Iahve, jertfelnic pe care îl distrusese Ahab, Ilie așează pe el jertfa și se roagă: “Auzi-mă Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu ești Acela care le întorci inima înapoi” (I Regi XVIII,37). În acel moment, peste jertfă, asupra căreia fuseseră turnate douăsprezece ciubere cu apă, “a căzut foc din cer, care a consumat-o. Și tot poporul a căzut cu fața la pământ și a strigat: «Domnul, El este Dumnezeu; Domnul, El este Dumnezeu!»” (I Regi XVIII,39). Și iarăși s-au deschis cerurile, după cei trei ani și jumătate de când nu plouase și, astfel, ia sfârșit seceta, fiindcă Domnul a fost recunoscut ca Dumnezeu, restabilindu-se adevărul că Cel ce este, este, cel ce nu este, nu este. Dumnezeu este Cel ce este, idolul nu este nimic și închinarea ce i se aduce este adusă nimicului, minciunii. 3. Dar, în al treilea rând, în profetul Ilie, Biserica ne mai arată, pe al doilea Înaintemergător al venirii lui Iisus Hristos. De ce îl numește al doilea Înaintemergător al Domnului și nu primul, doar știm că Ilie îl precede pe Ioan Botezătorul? Pentru că Sfântul Ioan Botezătorul, în mod direct este ambasadorul lui Hristos, este cel mai apropiat de El, pe când Ilie, în mod direct este Crainicul Primei Persoane, a Tatălui, și numai în mod indirect este premergătorul Celei de a doua Persoană Treimică, al lui Hristos. Totuși, chiar și sub raportul timpului, Ilie este al doilea Înaintemergător al lui Hristos, deoarece înainte de a doua venire a lui Hristos, Ilie va fi acela care va îndeplini rolul pe care l-a avut Ioan Botezătorul înainte de prima venire a Mântuitorului. Întreaga tradiție evreiască și creștină, sprijinită pe Cuvântul Scripturii, crede acest lucru. Așadar, Ilie este al doilea Înaintemergător al lui Iisus Hristos pentru că, precum el, Ilie, în prima sa existență, cea de pe pământ, a mărturisit că Domnul este Dumnezeu, adică existența Tatălui, tot astfel, la a doua venire a lui Iisus Cristos, el va dovedi lumii că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este una cu Tatăl, și precum au fost rușinați odinioară cei ce s-au închinat idolilor, așa vor fi rușinați la a doua venire a Mântuitorului cei care nu au primit cuvântul acestuia. Iubiții mei, mesajul lui Ilie este și astăzi, ca întotdeauna, actual. Prin jertfa sa de pe Carmel, el înfruntă și acuză și omenirea de azi și din toate timpurile care își fabrică dumnezei din ideologii și patimi, degradând ființa omenească. Când omul reneagă pe adevăratul Dumnezeu, atunci, neputând trăi fără Dumnezeu, își plăsmuiește dumnezei după dorințele și instinctele sale. Își face dumnezeu din materia brută, din piatră, fier sau lemn. Ba merge până acolo încât afirmă că nu el este creatura lui Dumnezeu, ci Dumnezeu este creatura sa; și astfel se proclamă pe sine absolut, autonom, căci, își spune el, dacă Dumnezeu este o plăsmuire imaginară, atunci eu sunt mai mare decât el, eu însumi îmi sunt Dumnezeu, și deci eu însumi îmi sunt lege, fac ceea ce îmi place mie și nu dau seamă nimănui de ceea ce fac. Acest abis al decăderii morale l-a atins păgânismul roman, care a mers atât de departe încât și-a divinizat patimile. Omul de azi, deși nu cutează să se declare pe sine, în sens literal, Dumnezeu, totuși are infama cutezanță de a acționa, de a face lucruri ce compet exclusiv lui Dumnezeu, ori de a încălca normele pe care Dumnezeu le-a impus creaturilor Sale. Astfel, bunăoară, ca ins, își asumă dreptul de viață și de moarte, lăsând la viață numai copiii pe care el îi vrea. De unde odinioară legea naturală era considerată ca emanând de la Dumnezeu și încălcarea ei era considerată ca o crimă contra lui Dumnezeu, astăzi legislațiile umane nu țin seamă de acest adevăr. Nu este oare aceasta o egolatrie? Omul zilelor noastre își este propriul idol, propria sa normă de acțiune. Dacă este plictisit, dezorientat și fără elan, este pentru că s-a declarat independent de izvorul vieții și activității sale, căutând fericirea în satisfacerea instinctelor primare, în plăcerea pe care i-o poate procura o neostoită acumulare de bunuri și mijloace de distracție și ignorează adevărul că toate acestea nu-i pot sătura setea înnăscută după o fericire nemărginită, fericire ce nu poate fi găsită decât dincolo de toate acestea, dincolo de materie, în spirit, în Dumnezeu, în respectarea legilor Lui. Iată de ce mesajul și viața acestui înger în trup, care a fost marele profet Ilie, este pentru noi prilej și îndemn ca să medităm asupra adevăratului scop al vieții noastre, asupra măsurii în care ne organizăm și ne îndreptăm spre acest scop toate energiile, toate năzuințele, precum și asupra punctului în care ne găsim în lupta pentru biruința voinței lui Dumnezeu în viața noastră de fiecare zi. Amin. |
#2
|
|||
|
|||
de Olimpia Sava
SFÂNTUL MĂRITUL PROOROC ILIE TESVITEANUL 20 IULIE Sfântu-acesta se năștea Când peste evrei domnea Regele Ahab, din tată Preot legii de-altădată, În cetatea Tezve, care E la mică depărtare De Iordan. Au mai trecut Până când a apărut Fiul Domnului pe lume Veacuri multe, opt anume. Regele se însurase Și soție își luase O prințesă-nchinătoare Zeului Baal, pentru care Pe Ahab îl tot presa, El și-mpărăția sa, Legea să și-o părăsească, Pe acesta să-l slujească. Fermecat de-a lui soție, Regele-a-nceput să fie Idolului Baal supus, Chiar și oamenii și-a pus Legea veche, strămoșească, Pentru Baal s-o părăsească. Toți cei care nu voiau, Multe rele suportau. Legea veche să o ție, Protesta sfântul Ilie, Arătând că nu e bine Idolului să se-nchine, Dar puțini îl ascultau. Unii poate se temeau. Personal s-a-nfățișat Regelui și l-a certat, Arătând că sărăcie Peste ei avea să vie, Ce trei ani și jumătate Va domni-n a lor cetate, Ca pedeapsă că se-nchină Unei legi de ei străină. Și, văzând sfântul Ilie Câte rele pot să fie De la diavolul cel rău Pe întreg ținutul său, Cerurile a legat Și la Domnul s-a rugat Să nu dea un strop de rouă, Niciodată să nu plouă, Dacă el nu îi va spune, Pentru asta, rugăciune. Dumnezeu l-a ascultat, Pic de ploaie n-a mai dat, Iar pământul s-a uscat, Chiar și apele-au secat. Plantele toate-au pierit, Animalele-au murit, Peste tot urmând să fie Doar pustiu și sărăcie. Fără hrană au rămas Oamenii și fără glas, Că nu mai aveau putere Nici iertare de a cere. Chiar și bunul Dumnezeu S-a gândit că e prea greu Oamenii să mai reziste În așa condiții triste, Că pedeapsa e prea mare Și-ar fi bună o schimbare; Pe nedrept, au pedepsit Și pe mulți ce n-au greșit. L-a chemat la El atunci Pe Ilie, pentru prunci, Care doar ce s-au născut Și vreun rău nu au făcut, Cum dreptate nu-și pot face, Pentru păsări, dobitoace, Fără hrană să nu piară, Ploaie pe pământ să ceară. Sfântul, neînduplecat, Domnului nu s-a rugat. De aceea, a decis Dumnezeu de l-a trimis În ținuturi fără apă, Singur astfel să priceapă Că e foarte necesar Cerul să deschidă iar. A văzut în drum curând, Mici surcele adunând, O femeie, ce avea Și un prunc pe lângă ea. Cum era și văduvioară, Viața nu-i era ușoară. Sfântul, foarte însetat, I-a cerut, cam rușinat, Niște apă de băut, Dar femeia n-a avut. Încă i-a și reproșat Că el cerul a legat Și-a rămas nepăsător La necazul tuturor, Că doar el e vinovat De pământul s-a uscat, Și că oamenii, pe rând Vor muri cât de curând. Totuși, a dorit să-i dea Toată apa ce-o avea. Sfântul pâine mai dorea, Însă văduva, nici ea, Pic de pâine nu mâncase. Lemnișoare adunase, O azimă vrând să facă, Pentru copilaș s-o coacă, S-o mănânce repejor. Rămăsese-ntr-un ulcior Untdelemn, un picuțel, Îl păstrase pentru el. Mai avea, foarte puțină, Doar o mână, de făină. Toate-acestea ascultând, Proorocu-avea de gând Repede să se întoarcă, Rugăciuni la Domn să facă Și din bolta ferecată Ploile să curgă-ndată. Până-atunci, el a făcut O minune, de-a umplut Vadra-ndată cu făină Și-a promis să fie plină Tot mereu, iar în urcior Apărut-a repejor Untdelemn, cât a-ncăput Până când el s-a umplut. De la văduva de treabă O azimă-a vrut în grabă. Dup-aceea poate face Câte va dori, în pace, Pentru ea și pentru fiu, Și acum și mai târziu. Însă Domnul a dorit Feciorașul de-a murit. Văduva l-a acuzat Că doar el a provocat O durere-așa de mare. Nu îi trebuia mâncare Ci doar fiul său iubit Ea dorea să fi trăit. De făină, untdelemn, Se lipsea acum solemn, Și spunea că ar fi vrut, Când pe-acolo a trecut, Ea să nu-l fi cunoscut, Nici măcar să-l fi văzut. Inima i se rupea Sfântului când o vedea Cât de tare suferea Pentru fiul ce pierdea. Sfântul prooroc, mâhnit, Tot în rugi s-a sârguit, Și pe Domnul L-a rugat Să-nvieze pe băiat. Dumnezeu i-a dat răspuns: -Ție-ți este de ajuns Doar a văduvii durere, Însă de la mine cere Toată lumea ajutor Și nu pot să le dau lor Ploaia cea mult așteptată, Că e bolta ferecată. S-a rugat atunci Ilie Norii dezlegați să fie, Dar să-i facă bucurie, Fiul văduvei să-nvie. Văduva s-a bucurat Și pe sfânt l-a lăudat, Iar acesta a plecat Veste lui Ahib de-a dat, C-o să cadă pe pământ Ploaie de la Domnul sfânt. Totul s-a cutremurat Și din flăcări s-a format Un vârtej. În car de foc S-a-nălțat sfântul prooroc Sus, la Domn, făcând astfel Oamenii să creadă-n El. |
|
Subiecte asemănătoare | ||||
Subiect | Subiect început de | Forum | Răspunsuri | Ultimele Postari |
Sfantul Ilie | costel | Diverse Sarbatori | 33 | 19.07.2014 21:26:30 |
Manastirea Sfantul Prooroc Ilie din Toplita | Mioara | Intrebari utilizatori | 0 | 03.02.2011 14:02:55 |
Acatistul Sfantului Prooroc Ilie | alex79 | Intrebari utilizatori | 0 | 04.09.2010 07:09:07 |
Sfantul Prooroc Isaia: "Evanghelistul" Vechiului Testament | Ave_Eva | Din Vechiul Testament | 2 | 19.03.2009 01:48:27 |
|