Mantuirea - numai la ortodocsi?!

[HoratiuM]

În prealabil postat de Tangun

Asa cum nu intelegi tu ceea ce te leaga pe tine de toti: Viata. Cine te desparte? povestea ta.


P.S. Ai vazut vreodata pasari deprimate, sau care poarta ura fata de alte pasari? Sau crini care se contrazic cu alti crini? Nu, si totusi crinii infloresc. Observa-le, ca ai multe de invatat de la ele.

Pe tine, în schimb, te desparte de adevăr propria ta lipsă de logică. Adică eu nu înţeleg că pe mine mă leagă ceva de toţi, dar tu, marele iniţiat, ai înţeles lucrul ăsta. Cum aşa? Păi, nu e evident că doar pentru că aşa ai decretat tu? Pentru că nu e evident că ceea ce ai decretat tu a şi venit, deja, de Sus, de la Dumnezeu Însuşi?... — Dacă nu există deosebire, atunci între mine şi tine nu se poate face nici o diferenţă şi nu mai are rost să mă contrazici, dacă tu asta crezi, întrucât, din punctul tău indiferent de vedere, eu am tot atâta îndreptăţire în ceea ce spun ca şi tine.

Şi ai înţeles că nu există decât identitate, fără nici un fel de diferenţă, dar tocmai te-ai folosit de diferenţă ca să proclami lucrul ăsta. Ştii, diferenţa nu înseamnă ură şi nici izolare sau schizofrenie. Dar cum nu ai prea studiat nici filosofia ca să vezi întreaga omonimie a termenului (omonimia se bazează iarăşi pe diferenţă), după cum nu ai prea studiat nici logica, nu ai avea de unde să ştii atâta lucru. Poate vei lua lecţii, în schimb de la ceva păsări deprimate sau de la crinii câmpului despre care Hristos spunea că sunt mai bine îmbrăcaţi decât Solomon, cel în pielea căruia pari să vrei să intri. Dar nu încapi din cauza autosuficienţei.

[HoratiuM]

În prealabil postat de AdrianAamz

Mantuire prin Nirvana ??
Atunci la ce bun a mai venit Hristos, la 6 secole dupa Buddha ??

Mantuire prin Mahomed ??
Atunci Hristos nu e cine zice EL insusi ca e, ci doar cine zice Mahomed ca este Iisus: un profet ca altii, dar in nici un caz mai mare decat marele profet Mahomed...

Povestea e tendentioasa; dar de ar fi numai atat !!

De fapt, e anti-hristica.

Păi, dacă Sf. Pavel spune în Romani 2:14-16 că Neamurile au scrisă Legea în inimile lor şi că, deci, deşi n-au auzit de Hristos, ele vor răspunde la Judecată după normele inimii lor şi vor putea, în consecinţă, să se mântuiască doar prin atât (Romani 2:12 şi 2:13), atunci îţi întorc întrebarea: „La ce a mai venit Hristos la atâtea sute de mii de ani după primul om care a existat cu Legea în inimă şi se va fi putut mântui prin aceasta doar?”

Complicată logica asta, aşa-i? Dar hai să mergem mai departe. Să-i vedem pe evrei. Să-i vedem pe Avraam, pe Israel, pe Iosif, pe Moise, pe David, pe Solomon — ei erau într-o situaţie încă şi mai bună, ba chiar privilegiată de vreme ce legea lor a fost dată de Dumnezeu Însuşi. S-au mântuit ei toţi, aceştia sau nu? S-a mântuit Moise? Dar Avraam? Evident că da (Luca 16:19-31). Nu le era destul această lege pentru a se mântui? Se pare că nu. Se pare că Hristos trebuia să vină oricum. Dacă în Nirvana, după tine, nu e mântuire şi e nevoie de Hristos, iată că la evrei era mântuire — dar şi aici e nevoie de Hristos. Deci criteriul tău s-a năruit.

Şi atunci ce înseamnă asta? Înseamnă că mântuire există oricum, în principiu, în orice cultură (sau, măcar, în marea majoritate). Dar, cu toate acestea, Hristos trebuie, totuşi, să vină. Cum aşa? De ce mai este El necesar? Simplu, pentru că El este condiţia de posibilitate a mântuirii prin orice cultură. Pentru că El aduce mântuirea nu aici pe pământ — altfel nu am mai muri, ci am trăi în Rai — ci în Cer. Fiecare cultură are Legea în ea însăşi sub o formă sau alta, căci Legea se dă în multe feluri (Legea în sine, aşa cum este ea cu adevărat, este în Cer, nu pe pământ; astfel că fiecare cultură întruchipează o înfăţişare din infinitele înfăţişări pe care Legea infinită le are). Însă Cel Care face eficientă Legea în Cer, factual şi obiectiv, pentru orice fel de cultură particulară şi istorică de aici de pe pământ, este Hristos. Abia atunci Legea fiecărei culturi îşi revelează universalitatea pe care o conţine (dacă şi atâta câtă o are) şi este, prin aceasta, făcută în această deplinătate părtaşă la mântuire.

Dacă ai fi un fel de creştin înainte de Hristos şi ai crede în Hristos înainte de venirea lui (aşa cum au cunoscut, în chip minunat, aceste lucruri David sau Moise sau Ilie sau dreptul Simeon), ai avea nevoie de venirea concretă, întrupată a lui Hristos sau nu? Evident că da. Prin urmare, nu e destul să crezi în El şi să ai Legea, e nevoie şi ca El să vină cu adevărat, concret. Atunci între a crede în venirea lui Hristos, în El şi în Legea pe care El o plineşte, pe de o parte, şi venirea Lui efectivă, pe de alta, este o anumită diferenţă. Datorită acestei diferenţe este posibil (şi nu doar posibil) ca şi alte culturi să se împărtăşească de Lege, adică de Cuvânt, fără să ştie, adică fără să cunoască în adevăr nemijlocit dogmatica şi Crezul, de pildă. După cum un om din afara creştinismului Îl poate purta în inimă pe Dumnezeu fără să fi auzit vreodată de Hristos sau de Sfânta Treime. („Dacă deci cel netăiat împrejur păzeşte poruncile Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur?” Romani 2:26)

Să nu uităm că Dumnezeu îi poate scoate pe fiii lui Avraam şi din pietre, Casa Tatălui are multe locaşuri, iar Duhul suflă unde vrea. Dacă vei condamna tot ce se află în afara creştinismului „oficial”, adică vreo câteva miliarde bune de oameni care, datorită accidentelor biografice, pur şi simplu nu au apucat să audă de Hristos ori n-au înţeles cine e Hristos şi ce e creştinismul, atunci transformi această religie într-o sectă a câtorva „aleşi” (pe sprânceană...) care promovează nimic altceva decât fervoarea fanatică şi vindicativă a unor „mântuiţi la reţetă”. Dacă-ţi plac reţetele, însă, nu e nevoie să fii creştin. Poţi să te faci bucătar sau farmacist. Şi atunci poţi să-ţi prepari singur şi liniştit, vorba lui Moş Teacă, „tocana particuleră” sau îţi poţi înghiţi netulburat hapurile cu doftoriile pe care ţi le-ai mântuit ca să plezneşti de „sănătate”. Îţi poţi face un „restaurant” doctrinar sau o „farmacie” ideologică de unde să-ţi proferezi şi promovezi „marfa” atestată cu ştampila „ministerului igienei mântuirii" care-ţi va fi aprobat toate formele. Şi aşa ai să devii stăpân peste imperiul formal al diplomelor şi hârţogăriilor duhului. Adică un birocrat de duhuri care va putea să catalogheze orice idee după conformitate sau lipsă de conformitate, crezând că face cu fiecare catalogare câte o vorbă de duh (Vezi, Romani 2:27-29).

Într-o astfel de ipostază nu ştiu, zău, cine este „mai antihrist”. Cel care vrea să-i condamne pe toţi la iad pentru că el are "certitudini" sau cel care mai degrabă ar vrea să mântuiască pe cât mai mulţi pentru că ştie că adevărul se dă în istorie în mai multe feluri?

Se va ridica, apoi, poate întrebarea privitoare la rostul de a mai urma religia creştină dacă este mântuire şi în altă parte. Păi, e destul de simplu, dacă avem curajul să judecăm. Diferenţa şi asemănarea creştinismului cu celelalte tradiţii sunt precum diferenţa şi asemănarea dintre doi constructori de case: amândoi pricepuţi, dar unul fără şcoală şi care construieşte după intuiţie, după simţ; celălalt, care construieşte după ştiinţa arhitecturii şi toate regulile ei. Cel care merge după reguli greşeşte mai puţin, cheltuieşte mai puţin şi construieşte case mai mari, mai frumoase şi mai valoroase. Cel care construieşte după simţ, greşeşte mai mult, are cheltuieli şi tulburări mai multe, construieşte case mai mici, mai puţin frumoase şi mai ieftine.

Dacă vrem o casă, ideal este să apelăm la cel care are cunoştinţe de arhitectură. Dacă suntem, însă, mai săraci, ne mai mulţumim şi cu celălalt, care construieşte mai ieftin. Aşa că totul ţine de „averea moştenită” şi de „puterea de cumpărare” (adică de bogăţia sau sărăcia spirituală). Singura condiţie este ca şi cel mai ieftin să aibă case trainice, de încredere, chiar dacă mai mici şi mai urâte.

Însă, cel mai bogat trebuie să se îndure şi de cel mai sărac: săracul numai atâta poate, nu ştie să aleagă o cale mai înaltă, mai aproape de desăvârşire. Dar, dacă bogatul se uită cu dispreţ la sărac şi îl osândeşte chiar, atunci el însuşi se arată ca sărăcit şi trădător al averii pe care a primit-o, căci a primit-o ca să se bucure de ea împreună cu ceilalţi, iar nu ca să spună că toţi cei care s-au născut mai săraci (cu Duhul) vor merge la groapa de gunoi şi vor fi îngropaţi acolo.

Atunci singurii care vor muri săraci sunt cei cărora li s-a arătat că pot să se îmbogăţească şi chiar au avut şansa asta, dar au refuzat-o. Dar nici pentru ei nu e sigur dacă nu cumva există un fel de... „ajutor social” (Vezi Luca 16:1-12).

Aşa că eu nu m-aş grăbi să damnez pe cei care nu sunt creştini.

Magistral!

[HoratiuM]

Şi mai sunt nişte consideraţii.

Noi nu putem spune cine se mântuieşte şi cine nu pentru că nu suntem Dumnezeu, nu avem acces la toate faptele unui om şi nici la judecata absolută prin care să tranşăm oamenii până la esenţa ultimă a sufletului lor din fiecare gest. Or, un om se poate mântui, după ce a fost ticălos toată viaţa, chiar şi în ultima lui secundă de suflare dacă s-a pocăit.

Apoi, între ceea ce suntem fiecare dintre noi în calitate de persoană, adică de arhetip sau de principiu ce conţine toate posibilităţile de actualizare ale sufletului nostru, şi aceste actualizări concrete însele, există anumite raporturi. De pildă, eu pot fi mântuit în principiul meu de posibilitate, în arhetipul meu, chiar dacă ceea ce eu am actualizat din acest principiu a căzut sub pierzanie.

Arhetipul meu înseamnă persoana, adică acel model care ni s-a pregătit fiecăruia în Cer şi după care suntem noi în această viaţă ca oameni empirici (I Corinteni, 3:15).

În prealabil postat de HoratiuM

Apoi, între ceea ce suntem fiecare dintre noi în calitate de persoană, adică de arhetip sau de principiu ce conţine toate posibilităţile de actualizare ale sufletului nostru, şi aceste actualizări concrete însele, există anumite raporturi. De pildă, eu pot fi mântuit în principiul meu de posibilitate, în arhetipul meu, chiar dacă ceea ce eu am actualizat din acest principiu a căzut sub pierzanie.

Aţi putea să explicaţi mai pe înţeles? Se mântuieşte ceea ce aş fi putut eu fi dar n-am devenit? Credeam că mă mântuiesc în măsura în care actualizez prin viaţa pe care o trăiesc acest arhetip, această chemare a mea. Acum sunt confuz. Ajutaţi-mă!

[HoratiuM]

În prealabil postat de N.Priceputu

Aţi putea să explicaţi mai pe înţeles? Se mântuieşte ceea ce aş fi putut eu fi dar n-am devenit? Credeam că mă mântuiesc în măsura în care actualizez prin viaţa pe care o trăiesc acest arhetip, această chemare a mea. Acum sunt confuz. Ajutaţi-mă!

Am ca referinţă cartea lui Pavel Florensky, Stâpul şi Temelia Adevărului (trad. Emil Iordache, pr. Iulian Friptu şi pr. Dimitrie Popescu, ed. Polirom, Iaşi, 1999), capitolul "Gheena" (pp. 135-167) unde este dezvoltată ideea mai mult intuitiv şi referenţial decât doctrinar şi speculativ. Dar sunt trimiteri, după mine, foarte preţioase.

În speţă: Platon, deja, făcea diferenţă între Nous (intelect contemplativ) şi dianoia (intelect discursiv). În filosofia transcendentală germană se face diferenţa dintre eul transcendental şi cel empiric (identificările acestea le-am făcut eu; nu apar la Florensky).

În creştinism (dar cu urme în cam toate culturile vechi, arată Florensky) se face diferenţă nu doar între suflet şi trup, dar şi între suflet (ca entitate pătimitoare şi simţitoare unde avem nevoile, pulsiunile, emoţiile) şi duh sau spirit (care este oglinda Divinităţii în noi). În I Corinteni 3:15 se face o referire misterioasă la o finală încercare "prin foc" a lucrării fiecăruia care va adeveri dacă lucrarea aceasta e trainică sau nu, dar că, dacă lucrarea va pieri, acela, totuşi, se va mântui "dar aşa ca prin foc"(!). Dar acela, simultan, "va pierde răsplata".

Vorbim, atunci, cred, despre faptul că în Cer noi suntem daţi de Intelectul etern divin în integralitatea noastră ca Idee despre noi a Intelectului. Este, aşadar, modelul fiecăruia pe care eul nostru individual trebuie să-l satisfacă, nu în sensul că Ideea ar avea vreo privaţie, vreo lipsă, ci în sensul că alteritatea creaturală hotărâtă din Eternitate a fost făcută pentru a se uni cu această Idee, deci, în speţă, cu Dumnezeu Însuşi.

Acum, eu cred că Eul nostru transcendental este reflecţia de la nivelul creaturii a acestei Idei transcendente, iar Ideea transcendentă este temelia Eului transcendental (I Corinteni 3:11). (N.B. — Transcendent = increat, deci strict Dumnezeu; transcendental = suprasensibil, deci neempiric, dar creat: deci Sofia (Fecioara), Îngerii, Edenul, sufletul. Unde, creat = scos din Neant, de la inexistenţă determinată, la existenţă determinată.)

Ce înseamnă asta? Înseamnă că Ideea are în Sine întreaga făptură, în toată perfecţiunea ei, din Eternitate. Dar făptura concretă diferă de Idee pentru că ea nu este din Eternitate — altfel am fi dumnezei după fiinţă. Deci, pentru a apărea făptura, e nevoie de o "suprimare" a lui Dumnezeu, un fel de retragere prin care Dumnezeu (care ocupă întregul "spaţiu ontologic") să "lase loc" la ceva care să nu fie El Însuşi din Eternitate. Când El "se trage la o parte", pentru că e Fiinţa absolută, nu mai rămâne decât Neantul, dar un Neant determinat, nu absolut, căci Neantul absolut e totuna cu Dumnezeu, deci s-ar fi revenit la El.

Acum, creatura e făcută, la început, perfectă, dar nu sfântă. Pentru că e perfectă, în ea nu există nici o lipsă, dar există posibilitatea lipsei, nu există păcat, dar există posibilitatea păcatului. Pentru a face voia lui Dumnezeu, creatura trebuie să accepte pe Dumnezeu, adică Adevărul — Hegel spunea că Adevărul este Întregul: adică unitatea identităţii cu diferenţa. Dar, pentru ca unitatea să fie reală, e nevoie ca şi identitatea şi diferenţa să fie reale. Prin urmare, realitatea creaturii ţine de acceptarea Unităţii divine şi a diferenţei ontologice care o instituie pe ea, în calitate de creatură. Păcatul e atunci intenţia de a şterge diferenţa ontologică — vizibilă la Lucifer, bunăoară, care a ajuns să se creadă Dumnezeu — fapt care calcă implicit în picioare şi Unitatea divină.

La om, păcatul înseamnă tot ştergerea diferenţei ontologice (asta e "călcarea Legii") prin aceea că prezenţa Nedeterminatului (a lui Dumnezeu) în determinare (creatură), prezenţă simbolizată prin copacii cunoaşterii Binelui şi Răului şi a celui al Vieţii, este "consumată" de către creatură ca şi cum ar fi o prezenţă determinată.

N.B. — Unele exegeze au sugerat că expresia "cunoaşterea Binelui şi a Răului" este o expresie merismatică: o figură de stil care se foloseşte de perechi de elemente opuse pentru a da înţelesul de tot sau orice. Exemplu: "cu o falcă-n cer şi una-n pământ", "vrute şi nevrute". De altfel, în alte variante ale textului, se pare, expresia este "copacul cunoştinţei", în sensul de "copac al conştiinţei". Aşadar, acest copac este cel care dă acces la cunoaşterea a orice, deci a Totului. Or, Totalitatea nu e alta decât Dumnezeu Însuşi. Cum, însă, în Dumnezeu Fiinţa şi Nefiinţa coincid, iar cunoaşterea originară pe care o oferea Edenul şi copacul în cauză era una în care subiectul cunoscător şi obiectul cunoscut ajungeau să coincidă nemijlocit prin cunoaşterea însăşi, rezultă că această mâncare a fructului interzis poate fi foarte bine interpretată ca o interdicţie de a încerca o cunoaştere a Totalităţii (a lui Dumnezeu), deci o unire cu Ea, cu de la sine putere de către o entitate determinată; însă, întrucât o astfel de entitate este încă pe dinafara Spiritului, nu poate experimenta din Unitatea absolută a Fiinţei şi a Neantului decât exterioritatea: deci Neantul, adică moartea. Căci, care alt ţel sau fruct mai preţios, mai gustos decât Dumnezeu există?! ("Gustaţi şi vedeţi că Domnul este bun.") Şi atunci înţelegem pentru ce spunea Sf. Maxim Mărturisitorul că Întruparea trebuia, după planurile "fericite" ale Divinităţii, să aibă loc deja în Rai, iar nu în istoria empirică. Adică, dacă Adam şi Eva rezistau ispitei de a încălca diferenţa ontologică prin încercarea de a se uni arbitrar cu Dumnezeu, ar fi urmat, se pare, Întruparea şi unirea Divino-umană; abia apoi ar (am) fi putut să mănânce (mâncăm) din cei doi copaci (al Cunoaşterii şi al Vieţii) fără pedeapsă sau interdicţie: unirea ar fi fost desăvârşită pe dinăuntru, nu săvârşită pe dinafară şi am fi experiat Fiinţa divină, nu Neantul divin. Deci viaţa veşnică, iar nu istoria.

Dar aici mai sunt câteva consideraţii. Anume faptul că, dacă garanţia Absolutului e Unitatea, iar garanţia Unităţii e realitatea alterităţii, a diferenţei, atunci creatura a trebuit făcută în aşa fel încât să nu fie posibilă decrearea ei, adică suprimarea diferenţei ontologice dintre ea şi Dumnezeu şi resorbţia în Unitatea de dinainte de Creaţie. Asta înseamnă că, pe lângă faptul că este determinată, creatura mai are un atribut fundamental: e indestructibilă prin ea însăşi, prin chiar diferenţa ontologică ce îi stă la bază şi o defineşte, e nemuritoare în esenţa ei, adică nu poate fi redusă la altceva, nu poate fi descompusă în altceva. Pentru că nu e alcătuită din altceva decompozabil: ea însăşi este esenţa acestui altceva.

Ei, această indestructibilitate a creaturii înseamnă transcendentalitatea: primatul întregului asupra părţii, a formei asupra materiei şi unitatea lor ireductibilă. În urma păcatului, această unitate originară a fost dislocată: forma nu mai coincide cu materia, Eul transcendental nu mai coincide cu cel empiric. Până la urmă, această dislocare, această separare între cele două vizează o fază "terminală", în care separaţia să fie totală, fără rest — unde restul este tocmai urma instituirii indestructibile a creaturii. Când separaţia aceasta nu va mai avea rest, deci când indestructibilitatea însăşi a esenţei creaturii va fi atacată, pusă în chestiune, atunci se va viza însăşi Limita ontologică ce stă ca bază a ei — deci, implicit, va fi vizat Dumnezeu. Atunci va fi momentul apocalipsis-ului, adică al descoperirii Limitei, al revelaţiei Limitei: oamenii, prin păcatul lor, vor duce separaţia până la Limită de care se vor lovi, descoperind-o (deja îi dau târcoale).

Acum, ceea ce va fi testat prin foc, este materia: adică modalitatea prin care ne-am "informat" materia empirică pentru a o face să coincidă formei transcendentale. Dacă se va descoperi că nu coincide, va fi distrusă, căci, lipsită de unitatea transcendentală, îi va lipsi tocmai esenţa creaturii: indestructibilitatea. Ce se va mântui, însă? Se va putea mântui Eul transcendental, forma noastră din Cer care va putea fi confirmat ca formă a indestructibilităţii de Ideea divină a creaţiei: adică dacă se va găsi în Eul transcendental păstrarea, păzirea Limitei ontologice.

Eul transcendental este totalitatea faptelor empirice concrete şi posibile ale eului empiric; adică toate înfăţişările pe care acesta le poate lua în istorie, indiferent pe care le ia, le actualizează, şi pe care le ţine neactualizate.

Viclenia este că, fără o formă transcendentală prezentă nemijlocit în el, eul empiric poate să vizeze încălcarea Limitei, adică îşi poate contrazice modelul, forma din Cer. Asta e ceea ce înţelegem prin liber arbitru, deci prin posibilitatea alegerii răului. Astfel că, de pildă, eul empiric al lui Stalin nu va intra în împărăţie, dar forma transcendentală din care s-a individuat şi desprins individul Stalin este mântuibilă.

Întreaga înţelepciune este de a şti dacă anumite activităţi ale eului empiric ar putea chiar să vizeze propria sa formă transcendentală şi s-o anuleze în celelalte posibilităţi de actualizare: adică există păcate care să fie făptuite prin Eul transcendental însuşi? Eu zic că e discutabil. Adam, când a păcătuit, era în forma sa transcendentală, dar forma sa transcendentală nu era pe deplin conştientă de sine, motiv pentru care a rămas o fiinţă mântuibilă după păcat. Lucifer, se pare, a păcătuit în varianta sa transcendentală având conştiinţa deplină a actului său, de aceea varianta receptă este că îngerii căzuţi nu ar mai putea fi salvaţi.

Un om damnat definitiv ar fi cel care ar fi în situaţia lui Lucifer.

[HoratiuM]

Ei, aici este încă o înţelepciune şi mai adâncă, deoarece unii sfinţi precum Sfântul Grigorie de Nyssa, sprijină ideea că, totuşi, tainic, misterios până şi entităţile cu păcate transcendentale vor fi, într-un fel sau altul, mântuite. Mă gândesc că soluţia ar fi: dacă Eul transcendental este salvarea individului care şi-a pierdut eul empiric, atunci, ştiu şi eu?, pentru individul care şi-a pierdut chiar Eul transcendental am putea concepe că salvarea este, în mod misterios, Ideea lui din Intelectul divin.

Să nu cumva să se înţeleagă că o astfel de mântuire ar putea să lase Eul neschimbat sau neatins. Dimpotrivă, o astfel de cernere şi reinstituire a creaturii este cruntă şi absolut traumatică. (Vz. Matei 24:51 sau Luca 12:46.)

În ce mă priveşte, aici eu îmi suspend judecata şi îmi pun credinţa în Dumnezeu. Dacă e vreo cale posibilă pentru apocatastază (vezi I Corinteni 15:25-29), atunci să fie. Mie, unuia, ştiu că nu mi-ar părea rău.

[catalin2]

În prealabil postat de N.Priceputu

Aţi putea să explicaţi mai pe înţeles? Se mântuieşte ceea ce aş fi putut eu fi dar n-am devenit? Credeam că mă mântuiesc în măsura în care actualizez prin viaţa pe care o trăiesc acest arhetip, această chemare a mea. Acum sunt confuz. Ajutaţi-mă!

Mesajul lui Horatiu este gresit, din cauza lipsei unor informatii, e doar un exercitiu filozofic. Tu (dvs.) ii ceri sa te invete, e ca un fel de orbul conduce pe orb (scuze de comparatie, nu e ceva ironic).

[HoratiuM]

În prealabil postat de catalin2

Mesajul lui Horatiu este gresit, din cauza lipsei unor informatii, e doar un exercitiu filozofic. Tu (dvs.) ii ceri sa te invete, e ca un fel de orbul conduce pe orb (scuze de comparatie, nu e ceva ironic).

Păi, dacă vrei şi poţi, fii tu chiorul nostru şi arată-ne calea. Fă tu ceva mai mult decât un "exerciţiu filosofic". Arată-ne adevărul şi completează-ne informaţiile lipsă. Altfel, vei rămâne un prestidigitator autoiluzionat care va crede că toţi ceilalţi sunt orbi pentru că se prefac că nu observă cum scoţi cărţile pe mânecă. Sau o dai pe mânecă...

În prealabil postat de catalin2

Mesajul lui Horatiu este gresit, din cauza lipsei unor informatii, e doar un exercitiu filozofic. Tu (dvs.) ii ceri sa te invete, e ca un fel de orbul conduce pe orb (scuze de comparatie, nu e ceva ironic).

În ce mă priveşte, poţi spune că sunt orb, dar vreau să văd. Însă când afirmi că Horaţiu e orb pe ce te bazezi? Eu i-am cerut cu sinceritate să îmi explice pentru că a demonstrat că înţelege mult mai multe decât mine. Cu lumina raţiunii, pe care şi-a cultivat-o foarte bine. Nu e de dispreţuit. E dar dumnezeiesc. Şi mi-a făcut impresia unuia care ştie foarte bine ce spune.
Dacă îl critici, de ce nu o faci punctual? Arată unde a greşit în raţionamentul de mai sus.
Pe de altă parte, nu m-aş supăra deloc ca cel care mă luminează să fii tu.