Dumnezeu, Patrie, Famile

[cristiboss56]

În prealabil postat de TINERI PENTRU ROMANIA

PLUGUŞORUL

Aho, aho, copii si fraţi,
Staţi puţin şi nu mânaţi
Şi cuvântul mi-a scultaţi:

Am plecat să colindăm
Pe la case sa urăm,
Pluguşorul românesc
Obiceiul strămoşesc.

Vă urăm cum se cuvine
Pentru anul care vine
Holde mari
Cu bobul des
Şi pe creste
Şi la şes!

Câte mere în livezi
Atâtea vite-n cirezi;
Câta apă în izvoare
Atâta lapte-n şiştare;

Să ne fîe-ndestulată
Casa toată!
Ţara toată!
Ia mai mânaţi, măi flăcăi!
Şi strigaţi cu toţii măi!
Hăi, hăi, hăi!

Mai , chiar va urmaresc cu multa placere , si ma bucur ca mai sunt tineri ca voi , si regret ca m-am nascut acum 56 de ani , si nu in urma cu maxim 20 , caci altfel era viitorul meu si credinta , si toate cele din launtrul meu !
Dumnezeu sa va ocroteasca , sa va inmulteasca si sa va binecuvanteze , caci in voi este speranta !
La multi ani cu bucurii !

[Tomita]

[quote=TINERI PENTRU ROMANIA;491832]Idealismul, adică facultatea de a se sacrifica pentru Ţara şi pentru Neamul său, conferă individului măreţie.
Nu existenţa idealismului trebuie reproşată ci lipsa lui.
Nicio Ţară nu poate fi puternică, civilizată şi prosperă fără idealism.

Nu am zis ca idealismul e ceva gresit...doar trebuie avut grija sa nu fim tristi/daramati cand realitatea nu se ridica la nivelul asteptat sau la idealul dorit.
Sunt tot mai multe emisiuni acum ca romanii sunt negativisti, au o mentalitate gresita si de asta nu rezultate. Partial este adevarat.
Si eu mi-as dori sa fiu mai optimista in general (sunt negativista datorita realitatii cu care lupt de ceva ani si vad lucrurile ca merg mai prost). Este si o parte buna a acestei realitati: sunt unii oameni care sunt mai buni, mai deosebiti...

[TINERI PENTRU ROMANIA]

În prealabil postat de cristiboss56

Mai , chiar va urmaresc cu multa placere , si ma bucur ca mai sunt tineri ca voi , si regret ca m-am nascut acum 56 de ani , si nu in urma cu maxim 20 , caci altfel era viitorul meu si credinta , si toate cele din launtrul meu !
Dumnezeu sa va ocroteasca , sa va inmulteasca si sa va binecuvanteze , caci in voi este speranta !
La multi ani cu bucurii !

Mulţumim.
La mulţi ani!

[TINERI PENTRU ROMANIA]

[quote=Tomita;492007]

În prealabil postat de TINERI PENTRU ROMANIA

Idealismul, adică facultatea de a se sacrifica pentru Ţara şi pentru Neamul său, conferă individului măreţie.
Nu existenţa idealismului trebuie reproşată ci lipsa lui.
Nicio Ţară nu poate fi puternică, civilizată şi prosperă fără idealism.

Nu am zis ca idealismul e ceva gresit...doar trebuie avut grija sa nu fim tristi/daramati cand realitatea nu se ridica la nivelul asteptat sau la idealul dorit.
Sunt tot mai multe emisiuni acum ca romanii sunt negativisti, au o mentalitate gresita si de asta nu rezultate. Partial este adevarat.
Si eu mi-as dori sa fiu mai optimista in general (sunt negativista datorita realitatii cu care lupt de ceva ani si vad lucrurile ca merg mai prost). Este si o parte buna a acestei realitati: sunt unii oameni care sunt mai buni, mai deosebiti...

La mulţi ani!
Toate cele bune Tomita!
Cu ajutorul lui Dumnezeu va fi bine.

[TINERI PENTRU ROMANIA]

ÎNVĂŢĂMINTELE ISTORIEI

Fără instinct de conservare omul moare.
Fără afecţiune familia se destramă.
Fără patriotism Naţiunea decade şi Patria ajunge sub stăpânire străină.
O atestă viaţa.
O atestă istoria.

Grecia antică

Istoria Greciei antice e istoria rivalităţii dintre Sparta şi Atena.
Aceste două oraşe au pus în mişcare toată Ţăra, au dat conducătorii şi au stabilit direţia generală de evoluţie.
Celelalte oraşe greceşti le-au fost aliate sau supuse.

Sparta a fost aşa cum a conceput-o Lycurg, un popor sub arme gata oricând să-şi apere Patria.
Guvernul, educaţia, legile toate au tins spre acest ţel unic şi au neglijat restul ca indiferent sau vătămător.
O asemenea organizare socială austeră a creat un popor eroic şi a dezvoltat într-o asemenea măsură patriotismul că onoarea de a muri pentru Patrie a fost cea mai mare răsplată conferită de autorităţi.
Când un spartan învingea la Jocurile Olimpice era trimis să lupte cu duşmanul în prima linie şi o astfel de cinste era invidiată de toţi.

Societatea ateniană s-a remarcat prin blândeţe şi supleţe.
Principalul legislator al Atenei a fost Solon.
Solon, cunoscând caracterul nestatornic al ionienilor, nu le-a impus o organizare socială strictă lăsând uşa larg deschisă pentru orice reforme.
Marile libertăţi acordate fiecăruia, instabilitatea aparentă a puterii, care depindea de opţiunile populaţiei, nu au diminuat măreţia Atenei.
La Atena devotamentul faţă de Patrie şi spiritul de sacrificiu au fost la fel de mari ca în Sparta.

Epoca războaielor cu perşii e cea mai glorioasă din istoria Greciei.
Când grecii au văzut formidabilele pregătiri de război făcute de Xerxes s-au unit, au acceptat lupta, şi-au păstrat cedinţa în victorie şi au învins.

În timpul războaielor cu perşii s-au evidenţiat Leonidas spartanul şi Aristide atenianul.

Înainte să plece la luptă, regele Leonidas şi cei trei sute de soldaţi ai săi şi-au organizat propria ceremonie funebră şi au jurat în faţa eforilor că vor apăra Patria cu preţul vieţii.
Sacrificiul pe care urmau să-l facă era, prin urmare, premeditat.
Aceşti trei sute de soldaţi şi regele lor ştiau că nu se vor mai întoarce niciodată acasă.

Aristide, apreciind talentele militare ale lui Miltiade, i-a cedat comanda armatei, deşi îi era rival.
Aristide şi-a slujit astfel Ţăra şi în calitate de cetăţean, nu doar de soldat.
Conduşi de Miltiade, o mie o sută de atenieni înfrâng la Marathon, în anul 490 î.Hr., o armată de o sută zece mii de oameni.

Grecii s-au distins în timpul războielor cu perşii, dar nu au învăţat nimic din ce li s-a întâmplat.
Pericolul care i-a ameninţat ar fi trebuit să-i facă mai patrioţi, mai solidari, mai uniţi, mai virtuoşi.
Nu a fost aşa.
Nici nu au respins bine invadatorii că s-au şi întors la vechile lor discordii, dezbinări şi agitaţii turbulente.
S-au format alianţe între provincii, în provincii alianţe între oraşe, în oraşe alianţe între partide.
Era o confuzie, o descompunere totală.
Unitatea naţională nu mai exista.
Şi ca şi când toate acestea nu ar fi fost de ajuns o altă cauză de ruină se adugă acestei fatale anarhii, imoralitatea.
Caracterele slăbesc, inteligenţele se degradează, filozofii propagă dispreţul pentru Ţară, poeţii cântă vinul şi mâncarea.
Virtuţilor de odinoară le urmează o indiferenţă generală, un scepticism scandalos, o sete nemaipomenită de plăceri josnice.

Pausanias, regele Spartei, învingătorul de la Plateea, îi cere lui Xerxes fiica de soţie promiţându-i în schimb predarea cetăţii sale.
Alt rege spartan, Leotychidas, învingătorul de la Mycale, se lasă mituit.
Atenianul Themistocle, învingătorul de la Salamina, se pune în slujba Regelui Regilor pentru câteva oraşe din Asia.
Exemplul celor trei pomeniţi mai sus a fost urmat de mulţi alţii cu nume la fel de ilustre şi chiar de către popor.
Astfel învinsul de la Marathon şi Salamina ajunge să domine Grecia.

Cetăţile care curtau străinul, care primeau aur de la el, care se supuneau ordinelor lui, locuitorii acestor cetăţi care trădau din ambiţie, din dorinţă de răzbunare, din lăcomie au împins Patria la ruină şi la pierderea libertăţii.
Persanii au fost primii dintre cei care au stăpânit Grecia antică. Au urmat macedonenii şi romanii.

Roma antică

Primii romani preferau să fie săraci într-o Romă bogată.
Cele mai de preţ comori pentru ei erau Patria şi libertatea.
Fiindu-le mereu ameninţată independenţa, erau permanent pe picior de război.
Niciun popor nu e mai liber ca acela care acceptă să trăiască cu ce-i dă Dumnezeu, nu aşteaptă nimic de la nimeni şi-şi întemeiază existenţa doar pe munca sa.

În Roma antică plebeii şi patricienii se confruntau constant, primii pentru noi drepturi, ceilalţi pentru menţinerea vechilor lor privilegii.
Dar când Patria era în pericol fiecare îşi uita ranchiunele, pasiunile şi urile şi o apăra.

Fiind săraci şi liberi romanii posedau toate elementele eroismului.
Erau patrioţi şi viteji.
În perioada lor de ascensiune idealul social, gândirea dominantă era Patria.
Educaţia, religia, politica tindeau spre ea şi-o făceau iubită. Pentru ea, pentru apărarea ei şi pentru măreţia ei se făceau toate sacrificiile.
Polybius, Titus-Livius, Salustius laudă disciplina militară a romanilor, vitejia lor, statornicia lor, dârzenia lor, zelul lor pentru binele general.

Disciplina atât de lăudată a romanilor începea din familie şi de acolo se răspândea în toate instituţiile Statului.
Se ştie că taţii aveau drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor lor.
Acest drept al autorităţii paterne, care ne pare atât de monstruos azi, a pregătit cetăţeni devotaţi Patriei şi legilor ei.
Trebuie precizat că niciun istoric nu pomeneşte de violenţe în familiile romane.

Dacă educaţia în familie făcea rare încălcările disciplinei, Statul prin recompensele sale stimula practicarea virtuţilor.
Onorurile publice acordate lui Cocles, lui Scaevola, lui Clelius arată preocuparea de a genera la cetăţeni un zel activ pentru Patrie şi de a provoca o nobilă emulaţie la toţi aceia care puteau s-o slujească.

Cu astfel de moravuri se poate spera orice. De aceea romanii nu se temeau de nimeni.
Asediaţi de gali ei au părăsit Roma, s-au refugiat pe Capitoliu şi au refuzat să se predea.

După alungarea galilor Roma s-a înălţat din propriile ruine şi a luptat mai bine de şaizeci de ani pentru independenţa sa.
Ea a reuşit să dejoace acţiunilor latinilor, ale samniţilor, ale lui Pyrrhus şi să cucerească toată Italia.
Ea a făcut mai mult decât atât, ea a dat exemplu de probitate, de disciplină şi de curaj.
Consulii au refuzat aurul străinilor spunând că nu vor să-l aibă ci să le poruncească celor care-l au.

Războaiele punice au fost o serie de trei războaie grele purtate de Roma împotriva Cartaginei între 264 - 146 î.Hr..
S-au numit punice după numele de puni dat de romani cartaginezilor.

După războaiele punice romanii au cucerit Egiptul, Grecia, Macedonia, Epirul, Iliriumul, Spania, Galia, Asia Mică etc..
Eufratul, Dunărea, Rinul, oceanul şi deşerturile Africii deveneau hotarele Romei.
Era prea mult.
Triumfurile i-au orbit pe romani.
Armata romană atât de eficientă a ajuns instrumentul câtorva ambiţioşi venali.
Oraşul s-a transformat întru-un focar de intrigi.
Uneltirea, corupţia şi luptele sângeroase au luat locul libertăţii de opinie şi mijloacelor legitime de acţiune.
Domnia legii a facut loc forţei tiranice.
Ineresul naţional a trecut pe planul doi.
Cei puternici sfâşiau Patria pentru a-şi satisface lăcomia şi ambiţia.

În timp ce legionarii invadau lumea, învinşii invadau Roma şi, ca pentru a se răzbuna, o contaminau cu toate viciile lor.
Poporul roman s-a metisat, Senatul s-a umplut de străini.
Aceştor oameni veniţi de departe puţin le păsa de Roma şi de ce reprezenta ea.
Grecii erau cei care solicitau cel mai insistent cetăţenia romană şi în schimbul ei aduceau moravurile, artele, ideile unui lumi în plină decadenţă. Ei răspândeau peste tot scepticismul, dispreţul pentru sentimentele nobile şi distrugeau sub influenţa corupătoare a doctrinelor lor iubirea profundă, respectul religios pe care romanii le aveau pentru Patria lor, pentru legile lor şi pentru libertăţile lor.

Odată cu viciile şi pentu a le susţine bogăţii imense au ajuns în Italia.
S-au creat averi colosale capabile să cumpere orice conştiinţă.
Se facea negoţ cu conştiinţele.
Dacă mie mi-e bine, ce mai contează restul?

Sub împăraţi iubirea de Patrie nu se mai putea manifesta decât opunând libertatea şi bunele moravuri tiraniei şi depravării generale.
Dar nimeni nu a făcut nimic ca să schimbe lucrurile.
Bunii cetăţeni se resemnaseră gemând în tăcere.
Doar autorii de satire mai aruncau o privire spre trecut şi-şi bateau joc amar de mârşăviile care au urmat frumoaselor obiceiuri de odinioară.

Nu toţi împăraţii romani au fost sceleraţi sau demenţi.
Mulţi dintre ei au fost înţelepţi, drepţi şi buni. Din această categorie fac parte Titus, Nerva, Traian, Antoninus şi Marcus Aurelius.

Poporul roman fusese cândva solid ca un bloc de granit.
Apoi, iubirea de Patrie, patriotismul dispărând, Naţiunea s-a dezagregat şi nu au mai rămas decât elementele ei componente, adică oamenii.
Numele de Roma, de romani continua să apară în actele publice, dar nu mai avea corespondent în idei, nu mai răsuna în inimi.
Dar cui îi păsa? Lăcomia, egoismul primau.
Până şi armata îşi pierduse coeziunea.
Împăratul Constantin şi-a însemnat soldaţii cu fierul roşu, ca pe asasini, pentru a-i împidica să dezerteze.
Romanii şi-au reamintit că sunt un Popor doar după ce barbarii s-au aşezat definitiv în Italia şi le-au luat tot ce aveau.
Abia atunci au înţeles că nu poţi să-ţi aperi intereserle personale fără să aperi interesul naţional.

Predescu Virgil

[TINERI PENTRU ROMANIA]

În prealabil postat de nesperatu

Eu constat [...] ca Patria nu vrea altceva decat sa-mi mareasca taxele.

Avem toate motivele de a ne simţi ataşaţi de Patrie.
Patria e instrumentul indispensabil al dreptăţii sociale.
Enormul efort pe care îl presupune împărţirea echitabilă a riscurilor şi avantajelor colective îşi are punctul de sprijin în Patrie.

Predescu Virgil

[TINERI PENTRU ROMANIA]

NOI

Viitorul Naţiunii noastre depinde şi de acţiuni constructive.
Prin acţiuni constructuive ne vom asigura structuri socio-economice puternice şi un suflet viguros.
Datorită acţiunilor constructive ne vom putea apăra.
Un bun soldat trebuie să fie bine clădit fizic şi moral.

Acţiunile constructive nu lipsesc, dar nu toate dau rezultate.
Nu putem pune în practică proiecte importante pentru că nu avem o viziune de ansamblu.
Există o mulţime de devotamente izolate şi puţine eforturi colective bazate pe principii comune.
În majoritatea cazurilor interesul naţional e pierdut din vedere.
Specialiştii s-au închis în sfera profesiilor lor, marele capital a pactizat cu străinătatea, cei mai mulţi politicieni sunt preocupaţi doar de interesele lor, cei amăgiţi de speranţe deşarte trec graniţa ca şi când Patria nu ar mai însemna nimic.
Această dezordine trebuie să înceteze.

Învăţătura creştin ortodoxă ne arată ierarhia firească a valorilor, ordinea superioară după care trebuie să ne organizăm pentru a trăi şi progresa sănătos.
Însuşirea acestei învăţături ne va da un ţel şi o direcţie de evoluţie.
Înarmaţi cu o profundă înţelegere a lucrurilor, nu ne va mai trebui decât un pic de mândrie pentru a ne stimula devotamentul.

Mândria e una din virtuţile de care se încearcă să fim lipsiţi.
Un Popor poate trăi în sărăcie, dar nu poate trăi fără mândrie.
Pentru a fi mândri e de ajuns să ştim cine suntem.

Sursa demnităţii noastre e în istoria noastră.
Avem un trecut glorios.
Strămoşii au împiedicat ca înfrângerile să fie ireparabile şi pe cele mai multe le-au transformat în victorii.
Suntem totodată un Neam care nu a încălcat drepturile nimănui.
Persecutaţi adesea, nu am fost niciodată persecutori.
Astăzi singura dezonoare ar fi să ne judecăm greşit noi înşine.

Să ne însuşim învăţătura creştin ortodoxă ca să dăinuim, să ne cunoaştem istoria că să putem continua lucrarea înaintaşilor, să ne îndeplinim exemplar îndatoririle profesionale, sociale şi familiale, să promovăm ce ne uneşte, să ne păstrarăm religia, limba, cultura şi tradiţiile şi nimic nu va fi mai frumos ca ziua de mâine.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

Pentru un timp nu vom mai posta.

[TINERI PENTRU ROMANIA]

HORA UNIRII
de Vasile Alecsandri

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n Ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-1 secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

[TINERI PENTRU ROMANIA]

ISTORIE ŞI PATRIOTISM

Poate fi spectacol mai surprinzător ca acela al Poporului nostru luptând pentru viaţa sa după ce s-a lipsit singur de cele mai bune mijloace de apărare?
Ne era necesară o administrare mai bună a patrimoniului şi o cultivare mai puternică a patriotismului.
Nu am făcut nimic din toate astea.
Puţini au procedat ca noi.
Cu trecerea timpului pericolele la care ne expunem se înmulţesc.
E nevoie de un program de protejare a fiinţei noastre naţionale.

Toţi ar trebui să medităm la ce spunea Montesquieu: „Popoare au căzut [...] în ruină şi servitute pentru că s-au neglijat pe ele însele.”
Să ne neglijăm pe noi înşine înseamnă înainte de toate s-o rupem cu istoria, cu strămoşii, cu sursa întremătoare a virtuţilor noastre şi cu efortul continuu de realizare a idealului naţional.

Istoria nu păstrează trecutul în stare de materie inertă, sterilă. Ea păstrează şi transmite viaţa, ea e un multiplicator al forţelor. Prin ea virtuţile şi energiile înaintaşilor se adaugă virtuţilor şi energiilor celor vii.
Fără istorie am păstra în sufletele şi minţile noastre tendinţe vagi, vestigii aproape informe ale vieţii şi eroismului de odinioară. Moştenirea trecutului s-ar rezuma astfel doar la patrimoniul material.
Istoria e trecut şi tradiţie adunate şi condensate. Toată comoara pe care ea a strâns-o o oferă minţilor noastre şi ne face stăpâni pe patrimoniul nostru spiritual. Datorită ei la transmiterea patrimoniului material se adaugă transmiterea sufletului.

Istoria face conştiinţă, ideal şi voinţă din ceea ce nu era decât vestigiu aproape şters, tendinţă sau instinct. Ea ne stimulează eroismul, trezeşte în noi întreaga virtute ereditară şi impune imperativ conştiiţelor noastre voinţa strămoşilor.
Într-adevăr, prin idealul pe care-l menţine, prin viziunea pe care ne-o dă asupra ţelului colectiv, istoria ne asigură continuitatea generaţiilor.
Orb să fii să nu vezi că istoria e totul în viaţa unui popor!

Omul nu dă forţă faptelor sale decât dacă le leagă unele de altele ca pe verigile unui lanţ. Dar aceasta nu se poate realiza decât printr-o gândire directoare, printr-un ideal ce cuprinde întregul plan al unei vieţi.
Un Popor nu are unitate şi vigoare fără continuitate în acţiunea generaţiilor.
Sarcina unui Popor e de a-şi închide activităţile în tiparele sau formele care-i sunt specifice şi de a face ca aceia care au fost să arate calea de urmat celor ce sunt.

Dar cum să nu vezi rolul istoriei? În efortul generaţiilor spre acelaşi ţel, ea păstrează viziunea ţelului şi gândirea directoare, idealul, ea dezvăluie cum s-a dezvoltat trecutul.
Din ansamblul faptelor strămoşilor, din hotărârile lor, din atitudinile lor în familie, în muncă şi în momente grave, se degajă o gândire, o intenţie continuă, care e tradiţia.
Istoria îşi însuşeşte această gândire, o aduce în sufletele tuturor creând lumina şi forţa care ordonează activităţile nenumărate ale unui Popor spre împlinirea destinului său.

Admiţând acest rol al istoriei, şi nu putem să nu-l admitem, situaţia noastră prezentă ne apare într-o lumină întunecată.
Cine s-ar mai putea mira că viaţa noastră actuală seamănă cu ceva dezarticulat?
Mulţi dintre noi, cunoscând doar prezentul, nu se consideră parte a eternităţii Neamului, ci un moment izolat, o verigă ruptă.
Alţii şi-au închis cunoaşterea trecutului nostru în câteva formule lipsite de substanţă şi de ferment generos.
Învăţarea istoriei naţionale se impune ca o necesitate salvatoare.

Cultivarea patriotismului e o acţiune îndelungată şi grea, e constant o gigantică luptă între bine şi rău, între adevăr şi minciună.
Există printre noi oameni care se tem ca de o calamitate de revenirea la viaţă a sentimentului naţional.
Patriotismul atinge toate anarhiile, toate formele de egoism.
În ochii dezrădăcinaţilor, apaticilor şi fricoşilor promotorii patriotismului vor apărea întotdeauna ca persoane supărătoare, inoportune.
Datoria noastră e să acceptăm acestă luptă şi să punem Neamul, Ţara mai presus de orice.
Cauza patriotismului va trebui să dispună de destulă constanţă şi de destulă forţă pentru a înfrânge inerţia şi interesul.

Pentru a ne decide să facem acest efort să ne reamintim ce responsabilităţi avem.
Facem parte dintr-o frăţie românească.
Pentru românii din Ţările învecinate România e Patria de suflet.
Noi le susţinem voinţa de a exista.
Tresăririle noastre de mândrie le provoacă o puternică hotărâre de a fi.
Lipsa noastră de reacţie la rău îi lasă fără speranţă.

Noi, Românii din România, răspundem de soarta tuturor românilor.
În prezent se pare că suntem pentru fraţii noştri de Neam din exterior un viu motiv de nelinişte.
Ei măsoară mai bine ca noi mărimea pericolelor care ne ameninţă pe toţi şi se întreabă îngrijoraţi dacă avem destulă energie pentru a învinge puterile morţii care se încrâncenează împotriva noastră.

Popescu Angela