Mari Romani

Reprodus din wikipedia, imi cer scuze ca nu am avut timpul necesar sa scriu eu un rezumat:

"Datorită specializărilor şi aplicării celor mai moderne tehnici operatorii, a reuşit să facă operaţii neurochirurgicale din cele mai complexe şi să scadă mortalitatea operatorie la procente comparabile cu ale celor mai renumite clinici de neurochirurgie din lume. Astfel, în cazul neurinoamelor de acustic a redus mortalitatea operatorie de la 51% la 4%, iar în domeniul anevrismelor intracerebrale de la 49% la 4%. Aceste rezultate se datorează unei tehnici operatorii bine pusă la punt, precum şi faptului că a introdus în arsenalul sălii de operaţie din Romania microscopul operator (1979) şi laserul (1984).

Până în prezent a efectuat peste 27.000 intervenţii chirurgicale din care 14.700 cu microscopul operator şi 715 cu laserul.

Gradul de dificultate al intervenţiilor chirurgicale (anevrisme intracraniene - peste 2700, malformaţii arteriovenoase peste 300, neurinoame de acustic peste 350, tumori hipofizare peste 250, meningioame peste 1300, tumori de trunchi cerebral, tumori medulare, tumori intraorbitare, tumori de bază a craniului, tumori intraventriculare, tumori de glandă pineală etc). Numărul mare al acestora precum şi excelentele rezultatele obţinute postoperator prin reducerea semnificativă a mortalităţii (sub 4%) îl situează în rândul celor mai mari neurochirurgi din lume."

[lore86]

Henri Marie Coandă (n. 7 iunie 1886 - d. 25 noiembrie 1972) a fost un academician şi inginer român, pionier al aviaţiei, fizician, inventator, inventator al motorului cu reacţie şi descoperitor al efectului care îi poartă numele. A fost fiul generalului Constantin Coandă, prim-ministru al României în 1918
Henri Coandă s-a născut la Bucureşti la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl lui fusese generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematică la Şcoala naţională de poduri şi şosele din Bucureşti şi fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania.
Încă din copilărie viitorul inginer şi fizician era fascinat de miracolul vântului, după îşi va şi aminti mai târziu. Henri Coandă a fost mai întâi elev al Şcolii Petrache Poenaru din Bucureşti, apoi al Liceului Sf. Sava 1896 unde a urmat primele 3 clase, după care, la 13 ani, a fost trimis de tatăl său, care voia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar din Iaşi 1899. Termină liceul în 1903 primind gradul de sergent major şi îşi continuă studiile la Şcoala de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină din Bucureşti.
detalii....http://ro.wikipedia.org/wiki/Henri_Coand%C4%83

[lore86]

Ienăchiţă Văcărescu (n. 1740 - d. 12 iulie 1797) a fost un poet, filolog şi istoric român, aparţinător al unei vechi familii boiereşti, familia Văcărescu, precursor al folosirii limbii române culte, pe care a folosit-o atât în scrierile sale filologice şi istorice, cât şi în poeziile pe care le-a scris.
A fost erudit şi poliglot, ştia: slava veche, greaca veche şi modernă, turca, araba, persana, franceza, germana şi italiana.
A fost mare dregător domnesc şi a îndeplinit misiuni diplomatice peste hotare.
Este autorul celei dintâi gramatici româneşti tipărite (1787), care, pe lângă diversele categorii gramaticale, cuprinde şi un capitol de prozodie, ilustrat cu exemple originale.
A adunat un vast material pentru redactarea unor dicţionare bilingve: german – român, turc – român etc.
Ienăchiţă Văcărescu deschide şi seria artelor poetice româneşti, printr-un miraculos Testament:
„Urmaşilor mei Văcăreşti
Las vouă moştenire
Creşterea limbii româneşti
Ş-a patriei cinstire.”

,,Ecaterina s-a născut la 14 ianuarie 1894, în satul Vădeni, aflat azi în componenţa municipiului Târgu-Jiu, fiind cel de-al treilea copil din cei opt ai familiei de ţărani Vasile şi Elena Toderoiu. Ea a început şcoala primară în satul natal şi a continuat-o la Târgu-Jiu. În anul 1909 se afla la Bucureşti, unde a urmat cursurile unui gimnaziu – pension de lângă Cişmigiu, dorind să devină învăţătoare. Ulterior, şi-a continuat studiile la o şcoală de infirmiere. Elevă fiind, Ecaterina s-a înrolat într-una din primele unităţi de cercetaşi din Bucureşti, cohorta „Păstorul Bucur”. În vara anului 1914, tânăra gorjeancă revenea la Târgu-Jiu, activând în cadrul cohortei de cercetaşi „Domnul Tudor”, sub conducerea lui Liviu Teiuşanu.

Mai întâi a fost cercetaş
În mai 1916, cu puţin timp înainte de intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei, Regimentul 18 Gorj, în care activa şi fratele Ecaterinei, Nicolae, era concentrat la frontiera cu Austro-Ungaria. Referindu-se la zilele ulterioare intrării României în război la 15/28 august 1916, Ecaterina avea să consemneze: „La decretarea mobilizării, în august 1916, am fost întrebuinţată ca cercetaşă la îngrijirea răniţilor din Târgu-Jiu.” După oprirea ofensivei armatei române, la 6/19 octombrie 1916, germanii, care se întăriseră cu Divizia a XI a Bavareză şi cu artilerie grea, declanşează contraofensiva pentru străpungerea frontului românesc. Ca urmare a înaintării germane spre sud, la 10/23 octombrie 1916 Marele Cartier General al Armatei Române a decis preluarea comenzii Armatei I ce lupta în munţii Olteniei de către generalul Ion Dragalina.

Felicitată de familia regală
Ecaterina Teodoroiu a participat ca cercetaş şi la Bătălia de la Podul Jiului, din 14 octombrie 1916, aici luptând alături de soldaţi şi o parte a populaţiei civile ca să ţină piept austro-ungarilor, pentru că cea mai mare parte a trupelor române se retrăseseră spre sud. Aflată la Bucureşti, imediat după Luptele de la Podul Jiului, Ecaterina a fost felicitată pentru curajul ei, personal, de către regele Ferdinand I şi Regina Maria. La 31 octombrie 1916, revenind pe front a participat la luptele de la Sâmbotin. A doua zi, 1/14 noiembrie 1916, fratele său Nicolae a murit în luptele de la Porceni. După ocuparea Târgu-Jiului de către trupele germane (aliate cu cele austro-ungare) la 3 noiembrie 1916, înaintarea acestora continuă, astfel că la 6 noiembrie Regimentul 18 Gorj se afla la Bărbăteşti, la luptele din localitate participând şi Ecaterina. Ulterior, a participat la luptele de la Tânţăreni şi la contraofensiva de la Filiaşi unde a fost rănită, fiind evacuată spre Craiova şi ulterior spre Bucureşti.

În memoria fratelui său…
Deşi rănită, Ecateria Teodoroiu a urmat frontul până la Iaşi, în dorinţa de a reveni pe câmpul de luptă. La Iaşi, Ecaterina este internată la Spitalul Liceului Naţional nr. 266. Aici avea să primească gradul de sublocotenent, cu ocazia unei vizite a reginei Maria. La 23 ianuarie 1917, când părăseşte spitalul, Ecaterina este încadrată în Regimentul 43/59 care era cantonat în comuna Dumitreşti – Gălăţei. În februarie 1917, Ecaterina este prezentată elevilor Şcolii Militare de Infanterie de către Liviu Teiuşanu cel care o numea, într-un raport către principele Nicolae, „Jeanna D’ Arc a noastră”. Pe baza acestui raport, în martie 1917, Ecaterina primeşte ordinul „Virtutea cercetăşească în aur de război”, iar pentru faptele de arme de pe front, i se acordă „Virtutea militară de război clasa a II-a”. Festivitatea de conferire a avut loc la 19 martie 1917, Ecaterina primind decoraţia din mâinile regelui Ferdinand I.

Ultima bătălie…
La 20 august 1917 Regimentul 43/59 este trimis la luptă pe valea Zăbrăuciorului, spre dealul Secului (în zona Vrancea). La 22 august 1917 Batalionul II, din care făcea parte plutonul comandat de către, a intrat în linia I.În seara acelei zile, aflându-se în tranşee, Ecaterina a iniţiat un contraatac, pornind la luptă cu îndemnul: „Înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!”. În acele clipe a fost lovită în zona inimii de două gloanţe venite dinspre poziţiile Regimentului 40 de rezervă german. A doua zi trupul eroinei a fost înmormântat în comuna Fiţioneşti, lângă căpitanul Morjan Dumitru, gorjean şi el.

Recunoştinţă
După încheierea războiului pentru întregirea neamului s-a decis realizarea la Tg-Jiu a unui monument în cinstea Ecaterinei Teodoroiu. Referindu-se la această idee, generalul francez Henri Matias Berthelot (şeful Misiunii Militare Franceze, cea care a contribuit la reorganizarea Armatei Române) spunea: „Găsesc înălţătoare ideea de a comemora printr-un monument înaltele fapte ale Ecaterinei Teodoroiu. Va fi din partea celor vii o dovadă de recunoştinţă şi de admiraţie; dar va fi de asemenea, cel mai frumos exemplu de virtuţi ale neamului pentru generaţiile ce vor veni”.

[LaPetiteMoc]

În prealabil postat de lore86

Ienăchiţă Văcărescu (n. 1740 - d. 12 iulie 1797) a fost un poet, filolog şi istoric român, aparţinător al unei vechi familii boiereşti, familia Văcărescu, precursor al folosirii limbii române culte, pe care a folosit-o atât în scrierile sale filologice şi istorice, cât şi în poeziile pe care le-a scris.
A fost erudit şi poliglot, ştia: slava veche, greaca veche şi modernă, turca, araba, persana, franceza, germana şi italiana.
A fost mare dregător domnesc şi a îndeplinit misiuni diplomatice peste hotare.
Este autorul celei dintâi gramatici româneşti tipărite (1787), care, pe lângă diversele categorii gramaticale, cuprinde şi un capitol de prozodie, ilustrat cu exemple originale.
A adunat un vast material pentru redactarea unor dicţionare bilingve: german – român, turc – român etc.
Ienăchiţă Văcărescu deschide şi seria artelor poetice româneşti, printr-un miraculos Testament:
„Urmaşilor mei Văcăreşti
Las vouă moştenire
Creşterea limbii româneşti
Ş-a patriei cinstire.”

Lore, nu stiu din ce sursa ai luat aceste informatii, dar nu sunt tocmai exacte. Cea mai autorizata sursa pentru epoca veche este "Dictionarul literaturii romane de pana la 1900" editat de Academia Romana. De asemenea, "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent" (1941) de George Calinescu.

Ienachita Vacarescu face parte dintr-o familie de boieri intelectuali, toti fratii lui fiind scriitori (Iancu si Nicolae). Ienachita a fost cel mai renumit dintre ei, mai ales prin abordarea poemului ocazional. Dintre versurile sale, cel mai cunoscut este catrenul: "Intr-o gradina, lang-o tulpina, / Vazui o floare, ca o lumina. / S-o iau, se strica, s-o las, mi-e frica / Ca vine altul si mi-o ridica."

In privinta Gramaticii, cel dintai studiu serios ii apartine lui Ion Heliade Radulescu (1829), Ienachita Vacarescu neocupandu-se deloc de sistemul gramatical al limbii, intrucat pe vremea aceea Scoala Ardeleana inca se straduia sa demonstreze ca limba romana exista si ca e de origine latina. Si incercau sa demonstreze nu in tara, ci la Pesta, prin influenta ce o aveau Petru Maior, Gheorghe Sincai si Samuel Mincu.

PS: Atentie la surse!!!!! Cele de pe net nu sunt de luat in seama, in afara de situatiile in care informatiile sunt protejate de Academie sau Institute de specialitate.

[lore86]

În prealabil postat de Scotland The Brave

,,Ecaterina s-a născut la 14 ianuarie 1894, în satul Vădeni, aflat azi în componenţa municipiului Târgu-Jiu, fiind cel de-al treilea copil din cei opt ai familiei de ţărani Vasile şi Elena Toderoiu. Ea a început şcoala primară în satul natal şi a continuat-o la Târgu-Jiu. În anul 1909 se afla la Bucureşti, unde a urmat cursurile unui gimnaziu – pension de lângă Cişmigiu, dorind să devină învăţătoare. Ulterior, şi-a continuat studiile la o şcoală de infirmiere. Elevă fiind, Ecaterina s-a înrolat într-una din primele unităţi de cercetaşi din Bucureşti, cohorta „Păstorul Bucur”. În vara anului 1914, tânăra gorjeancă revenea la Târgu-Jiu, activând în cadrul cohortei de cercetaşi „Domnul Tudor”, sub conducerea lui Liviu Teiuşanu.

Mai întâi a fost cercetaş
În mai 1916, cu puţin timp înainte de intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei, Regimentul 18 Gorj, în care activa şi fratele Ecaterinei, Nicolae, era concentrat la frontiera cu Austro-Ungaria. Referindu-se la zilele ulterioare intrării României în război la 15/28 august 1916, Ecaterina avea să consemneze: „La decretarea mobilizării, în august 1916, am fost întrebuinţată ca cercetaşă la îngrijirea răniţilor din Târgu-Jiu.” După oprirea ofensivei armatei române, la 6/19 octombrie 1916, germanii, care se întăriseră cu Divizia a XI a Bavareză şi cu artilerie grea, declanşează contraofensiva pentru străpungerea frontului românesc. Ca urmare a înaintării germane spre sud, la 10/23 octombrie 1916 Marele Cartier General al Armatei Române a decis preluarea comenzii Armatei I ce lupta în munţii Olteniei de către generalul Ion Dragalina.

Felicitată de familia regală
Ecaterina Teodoroiu a participat ca cercetaş şi la Bătălia de la Podul Jiului, din 14 octombrie 1916, aici luptând alături de soldaţi şi o parte a populaţiei civile ca să ţină piept austro-ungarilor, pentru că cea mai mare parte a trupelor române se retrăseseră spre sud. Aflată la Bucureşti, imediat după Luptele de la Podul Jiului, Ecaterina a fost felicitată pentru curajul ei, personal, de către regele Ferdinand I şi Regina Maria. La 31 octombrie 1916, revenind pe front a participat la luptele de la Sâmbotin. A doua zi, 1/14 noiembrie 1916, fratele său Nicolae a murit în luptele de la Porceni. După ocuparea Târgu-Jiului de către trupele germane (aliate cu cele austro-ungare) la 3 noiembrie 1916, înaintarea acestora continuă, astfel că la 6 noiembrie Regimentul 18 Gorj se afla la Bărbăteşti, la luptele din localitate participând şi Ecaterina. Ulterior, a participat la luptele de la Tânţăreni şi la contraofensiva de la Filiaşi unde a fost rănită, fiind evacuată spre Craiova şi ulterior spre Bucureşti.

În memoria fratelui său…
Deşi rănită, Ecateria Teodoroiu a urmat frontul până la Iaşi, în dorinţa de a reveni pe câmpul de luptă. La Iaşi, Ecaterina este internată la Spitalul Liceului Naţional nr. 266. Aici avea să primească gradul de sublocotenent, cu ocazia unei vizite a reginei Maria. La 23 ianuarie 1917, când părăseşte spitalul, Ecaterina este încadrată în Regimentul 43/59 care era cantonat în comuna Dumitreşti – Gălăţei. În februarie 1917, Ecaterina este prezentată elevilor Şcolii Militare de Infanterie de către Liviu Teiuşanu cel care o numea, într-un raport către principele Nicolae, „Jeanna D’ Arc a noastră”. Pe baza acestui raport, în martie 1917, Ecaterina primeşte ordinul „Virtutea cercetăşească în aur de război”, iar pentru faptele de arme de pe front, i se acordă „Virtutea militară de război clasa a II-a”. Festivitatea de conferire a avut loc la 19 martie 1917, Ecaterina primind decoraţia din mâinile regelui Ferdinand I.

Ultima bătălie…
La 20 august 1917 Regimentul 43/59 este trimis la luptă pe valea Zăbrăuciorului, spre dealul Secului (în zona Vrancea). La 22 august 1917 Batalionul II, din care făcea parte plutonul comandat de către, a intrat în linia I.În seara acelei zile, aflându-se în tranşee, Ecaterina a iniţiat un contraatac, pornind la luptă cu îndemnul: „Înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!”. În acele clipe a fost lovită în zona inimii de două gloanţe venite dinspre poziţiile Regimentului 40 de rezervă german. A doua zi trupul eroinei a fost înmormântat în comuna Fiţioneşti, lângă căpitanul Morjan Dumitru, gorjean şi el.

Recunoştinţă
După încheierea războiului pentru întregirea neamului s-a decis realizarea la Tg-Jiu a unui monument în cinstea Ecaterinei Teodoroiu. Referindu-se la această idee, generalul francez Henri Matias Berthelot (şeful Misiunii Militare Franceze, cea care a contribuit la reorganizarea Armatei Române) spunea: „Găsesc înălţătoare ideea de a comemora printr-un monument înaltele fapte ale Ecaterinei Teodoroiu. Va fi din partea celor vii o dovadă de recunoştinţă şi de admiraţie; dar va fi de asemenea, cel mai frumos exemplu de virtuţi ale neamului pentru generaţiile ce vor veni”.

m-a emotionat, amintindu-mi de jerfa ei. IAr amanuntele pe care le-ai prezentat m-au facut sa o indragesc si mai mult.
Intradevar...jos palaria!

[lore86]

În prealabil postat de LaPetiteMoc

Lore, nu stiu din ce sursa ai luat aceste informatii, dar nu sunt tocmai exacte. Cea mai autorizata sursa pentru epoca veche este "Dictionarul literaturii romane de pana la 1900" editat de Academia Romana. De asemenea, "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent" (1941) de George Calinescu.

.

erau de pe wikipedia.
multumesc ca m-ai atentionat.
voi fi mult mai atenta pe viitor.:)

[LaPetiteMoc]

În prealabil postat de lore86

erau de pe wikipedia.
multumesc ca m-ai atentionat.
voi fi mult mai atenta pe viitor.:)

Ai grija de unde iei informatiile. wikipedia nici nu este o sursa. Oricine poate posta acolo, absolut oricine. Informatiile nu sunt controlate de nimeni.

[richard_d]

În prealabil postat de LaPetiteMoc

Ai grija de unde iei informatiile. wikipedia nici nu este o sursa. Oricine poate posta acolo, absolut oricine. Informatiile nu sunt controlate de nimeni.

Ba sunt, cel putin pe cea in engleza.
Daca te uiti la sfarsitul fiecarei pagini vezi acolo sursele citate. Si poti trage tu concluzia daca sunt credibile sau nu.

[costel]

"Elisabeta Rizea s-a nascut la 28 iulie 1912 in comuna Domnesti (judetul Arges), in familia lui Ion si a Mariei Suta. Era nepoata liderului taranist Gheorghe Suta, ucis de comunisti in 1948.

In cumplitii ani a50 ai secolului trecut, s-a alaturat, din demnitate si solidaritate umana, luptatorilor din grupul Arsenescu-Arnautoiu, care s-au opus, in Muntii Fagaras, sovietizarii si colectivizarii salbatice instaurate prin teroare de trupele Securitatii.

Opozitia ei fata de exproprierea comunista si faptul ca sotul ei s-a alaturat luptatorilor rezistentei din munti au condus la torturi si ani buni de inchisoare. A fost numita „dusman al poporului“, iar gospodaria etichetata drept „casa de banditi“, apelative ce constituiau cele mai grave acuzatii in statul comunist.

In inchisoarea de la Pitesti, Elisabeta Rizea a fost legata cu lanturi. A supravietuit sentintei de condamnare la moarte si si-a spus povestea dupa caderea lui Ceausescu.

I-au luat dreptul de a mai merge vreodata

De la sfarsitul anilor ’60, cand a revenit in lume, dupa 12 de ani de detentie, n-a mai putut merge pe picioare. Securistii ii distrusesera genunchii. A fost nevoita sa merga precum animalele, folosindu-se de toate cele patru membre. Pe cap nu mai avea nici un fir de par. Si asta pentru ca, in timpul primului interogatoriu, a fost atarnata cu propriul par de un carlig infipt in tavan. A fost scalpata, legata in lanturi, batuta cu lopata, arsa, lasata in ger - cum se povesteste in Sinaxare ca patimeau mucenicii de la inceputurile Bisericii -, condamnata la moarte, apoi sentinta schimbata in inchisoare pe viata. Nici unul dintre supliciile inchizitiei regimului comunist nu i-a ramas necunoscut. Si totusi, a reusit sa supravietuiasca.

In acest sens, stau marturiile ei zguduitoare: „Dupa ce mi-au tras masa de sub picioare, au inceput sa ma bata cu un bat, pana la sange. Mi-au rupt cateva coaste si am lesinat. Imi faceam cruce cu limba in cerul gurii si ma rugam lui Dumnezeu sa ma ajute sa nu spun nimic... Capitanuaa Carnu m-a schingiuit. Eu tot traiesc, incarligata, cum sunt, si cu genunchii scosi, dar el nu mai e! M-a operat Majestatea Sa la spitalul de langa Foisorul de Foc. Regele a platit. Mi-au pus carlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am par deloc, uite! Si uite in fotografie, ce par bogat am avut, si salba de aur. Mi-au luat tot comunistii. Ultima data, a venit Carnu cu o curea pe mana. «Spune!» N-am spus. M-a legat de maini cu unu, care-a murit si el pe soseaua spre Bucuresti. «Iti dam 300 de lei!» «Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30 de arginti...» M-a trantit pe jos. M-a legat si m-a batut cu cauciucua, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A dat Domnua de-a murit, si eu traiesc, na! Daa n-am luat banii lui. Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. «Spune!» Purtam coada cu funda. Mi-au aruncat fota si am ramas in iie. Mi-a legat coada sub carligua de lamba din tavan. Coada era groasa. Eram si eu altfel la 38 de ani... Carnu mi-a tras scaunua, celalalt mi-a tras si masa. Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant. Asa mi-au smuls parua. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Daa tot nu i-am vandut“, povesteste Elisabeta intr-o carte cutremuratoare, editie ingrijita de Irina Nicolau si Theodor Nitu („Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara, urmata de marturia lui Cornel Dragoi“). A murit la Spitalul Judeţean Piteati, intr-un pat de reanimare, in urma unei pneumonii virale. Avea 91 de ani." (Elena Tabus)