Psihologie - întrebări

[AlinB]

În prealabil postat de ioan67

....:)
Plîngînd, mai întâi...:) Jelind din toată inima, fără reţinere. Adică tocmai ce e interzis, prin cultura noastră, bărbatului macho... Care e, de fapt, un băieţel ferit de confruntarea cu durerea. Ea dispare din planul conştiinţei şi se mută în spatele cortinei mecanismelor de apărare, mîncîndu-ne oasele de acolo...

E doar o teorie,
Pentru o astfel de pierdere, atat timp cat exista atasamentul durerea va fi mereu reprimata, iar sa distrugi atasamantul este si asta o pierdere.
Singura solutie adevarata si ne-pagubitoare, ba dimpotriva, la aceasta dilema este "nadejdea invierii si a vietii vesnice".

Tocmai aici se vede cât de bună e rânduiala noastră bisericească unde cel îndoliat se află mereu în comunitatea euharistică. În lipsa unui terapeut priceput, cel mai sigur leac este ţinerea rânduielilor bisericeşti, prin participare cu tot sufletul, cu toată puterea credinţei.
Pe de altă parte, ceea ce facem în Biserică nu e doar pentru cel aflat în doliu, ci şi pentru cel plecat deja dintre noi.

Indolierea este atat o moda lumeasca cat si marturia neputintei noastre de a trai constant in dimensiunea duhovniceasca, in ciuda spoielii de credinta pe care o afisam deseori.

[ioan67]

În prealabil postat de AlinB

... atat timp cat exista atasamentul durerea va fi mereu reprimata...

Prin ataşament, psihologii nu înţeleg doar conduita primară, infantilă, a dependenţei totale de "obiectul" ataşamentului.
Sunt felurite forme şi dimensiuni ale ataşamentului. Există un întreg univers al acestuia, pe măsura dezvoltării psihice, iar cel mai bun exemplu este al ataşamentului omului în raport cu Dumnezeu.
Aş face o trimitere la Hristos şi Apostoli, cu riscul asumat: deşi au rămas în relaţie de ataşament faţă de Hristos (la un moment dat Domnul chiar îi mângâie, pentru că erau foarte îndureraţi şi speriaţi de perspectiva despărţirii; le promite, chiar, "un alt Mângâietor, Duhul Adevărului"), ucenicii nu au mai simţit, de la un punct încolo, durerea despărţirii ci bucuria prezenţei nemijlocite a Domnului în viaţa lor. A fost un salt uriaş al ataşamentului, prin credinţă şi har.
La oameni, în relaţiile dintre noi, ataşamentul se poate păstra prin preluarea, de exemplu, a învăţăturii şi valorilor părinteşti. Sau prin continuarea cultivării idealurilor părinţilor. Lucrul acesta nu e dureros ci, dimpotrivă, dă sens şi împlinire. E aici şi problema Tradiţiei şi a tradiţiilor...

În prealabil postat de AlinB

Indolierea este atat o moda lumeasca cat si marturia neputintei noastre de a trai constant in dimensiunea duhovniceasca, in ciuda spoielii de credinta pe care o afisam deseori.

Doliul nu are doar semnificaţia unor haine negre sau albe (în alte culturi), ci şi pe cea a stării sufleteşti complexe pe care o resimte un om pus în faţa unei pierderi semnificative.
Dacă folosesc o accepţiune, pentru bunul mers al dialogului te rog să o păstrezi; ca să nu deviem discuţia în direcţii secundare sau de-a dreptul în fundături.

[ioan67]

În prealabil postat de AlinB

Poate gresesc, dar din ce stiu psihologul ofera doar uneltele si instrunctiunile, pacientul este cel care efectueaza operatia si ar fi ne-etic ca interventia sa devina mai personala de atat.
Daca gresesc, m-as bucura ca o eventuala contrazicere sa fie si argumentata.

Psihologul oferă în primul rând o prezenţă umană care să facă posibilă o relaţie de întrajutorare. Viziunea cu unelte şi instrucţiuni este, evident, utilitaristă/tehnicistă. Deşi unele componente ale relaţiei presupun utilizarea unor cunoştinţe şi tehnici specifice, relaţia este folositoare mai ales prin disponibilitatea clientului şi prin însuşirile personalităţii psihologului: bunăvoinţă statornică, empatie, autenticitatea/spontaneitatea reacţiilor, atenţie pătrunzătoare şi largă, ascultare activă, voinţa de a depăşi barierele inevitabile cu tact şi pricepere, disponibilitatea de a se retrage la timp din rolul de expert şi de a-l convinge pe client să accepte asta, discreţie, o anumită neutralitate (binevoitoare, desigur), acceptare necondiţionată a clientului etc. etc.
Aceste însuşiri sunt elementele cele mai eficiente pentru dinamica relaţiei.

Accentul pe unelte şi instrucţiuni e pus de psihologii tehnicişti, care cred că o tehnică bună garantează succesul. Şi încă, psihologii care ţin mult la poziţia de expert au tendinţa să accentueze uneltele lor şi instrucţiunile date de ei.

Relaţia de consiliere/psihoterapie eficientă implică în mod necesar un lucru rar pe lume: intimitatea. Aceasta nu are nici o legătură cu accepţiunea erotică/sexuală care se foloseşte în mod obişnuit în limbajul comun.
Intimitatea terapeutică, pe care unii o aseamănă cu relaţia dintre mamă şi prunc sau dintre maestru şi discipol, se referă la extraordinara comunicare dintre doi oameni, pe toate planurile vieţii sufleteşti, dintre care unul solicită ajutor iar celălalt se străduieşte să îl ofere. Este un caz particular al relaţiei de iubire sublimă, iar nu fiziologică. Cel care, la început, îl "conţine" pe interlocutor se străduieşte să îl elibereze treptat astfel încât noua autonomie să nu mai fie (auto)sabotoare şi (auto)distructivă.

[ioan67]

În prealabil postat de florin.oltean75

Cum se face travaliul de doliu?

Voi încerca să revin, de mai multe ori, la această întrebare.
Am unele reţineri legate de posibile interferenţe cu practica şi cultura noastră creştină, aşa cum sunt înţelese lucrurile de către unii dintre noi, însă cred că tocmai cunoaşterea psihologică a travaliului doliului poate aduce o confirmare în plus (pentru cei care se mai îndoiesc sau neagă) a excepţionalei valori a practicilor noastre bisericeşti.
Munca sau travaliul de doliu realizat cu asistenţă psihologică nu aduce atingere credinţei şi practicilor creştine. Dimpotrivă, ajută (la unii oameni în mod cu totul semnificativ) la mai buna lucrare duhovnicească, prin îndepărtarea unor bariere şi capcane care sunt deosebit de periculoase uneori. (De pildă, doliul neparcurs sau prost efectuat de mintea omului suferind îl ispiteşte pe acesta să nu mai aibă credinţă în Dumnezeu, să cadă în deznădejde sau răzvrătire, să neglijeze ori să bagatelizeze practicile/actele de cult, să se închidă în sine şi să se izoleze în mod accentuat sau de-a dreptul să se sinucidă...)
Mă voi strădui să arăt cum poate fi aceasta, în câteva din postările viitoare.

[Anna]

Am cateodata o stare ciudata pe care mi-e foarte greu sa o explic. La un moment dat a fost asa de grav, ma simteam atat de anormal incat m-am gandit ca am ceva boala mintala grava, schizofrenie sau ceva si am mers la medic, dar au spus ca sunt doar usor deprimata. Nu au gresit pt ca eram chiar deprimata, dar starea aceasta cred ca e ceva adiacent, nu se confunda cu depresia.
Problema e ca e foarte greu in cuvinte sa explic starea. E ceva de genul ca sunt singura in mine insami si chiar daca pot comunica in cuvinte/gesturi etc de fapt nu intru in comunicare cu celalalt. Dar nu numai atat, dar nici macar ca eu as putea intelege pe celalalt, sau ceva de genul ca noi oamenii intre noi nu comunicam deloc, ci fiecare intretine o iluzie, dar nici macar iluzia nu e comuna, a mea nu e la fel cu a ta, si asa mai departe. Asa in cuvinte suna doar ca o teorie, dar in realitate e o stare. E tare greu sa explic.
Macar de as avea un diagnostic :)

[ioan67]

Luaţi legătura cu un psiholog...)

Lăsînd gluma, ar fi bine dacă aţi vorbi despre asta cu un medic sau cu un psiholog.
În general, dacă avem o stare sufletească mai neobişnuită şi dacă a ajuns să ne preocupe asta, prima consultaţie ar trebui să fie la medic. Dr. Dragomir vă poate confirma că multe procese din organism, nu neapărat patologice, pot duce la diverse manifestări în plan psihologic.
Dacă medicul nu găseşte nimic deosebit, continuaţi cu un psiholog. Poate că sub masca stării respective sunt pitite nişte întâmplări sufleteşti care ar merita să fie scoase la lumină şi abordate cum se cuvine.
Mai mult nu ştiu ce să zic, deocamdată.

P.S. Îmi cer iertare, nu pot şi nu doresc să dau un fel de consultaţii pe forum. Nu e nici locul potrivit, nici nu am "aprobare" pentru asta. Dar ca idee generală, ca sfat prietenesc eu aşa aş zice că e bine să faceţi. Medic şi, eventual, psiholog.
Toate cele bune!

[Anna]

Ahhh scuze chiar nu vroiam consultatie pe forum, n-ar ajunge forumul pt consultatia mea la cate am :)))
Eram doar curioasa daca exista asa ceva in cunostintele dvs, si ziceam de diagnostic in sensul ca mi-ar placea sa stiu daca are un nume chestia asta prin care treceam.

Psihologia m-a interesat intotdeauna. Poate din nou suna ca o chestiune prea inalta, dar as vrea sa stiu parerea dvs despre sociopati/psihopati. Eu cred ca definitiile pe care le-am citit de "oameni fara constiinta", oameni care chiar "nu au constiinta" efectiv, nu le putem accepta noi crestinii. Eu nu cred ca exista om fara constiinta, ci fiecare avem o constiinta pe care o ascultam sau nu. De asemenea cred ca e foarte gresit sa credem ca exista oameni fara constiinta. Stiam asta intuitiv, dar am ajuns sa ma indoiesc, si apoi am trecut prin asta:
Cand eram cu starile mele si dezechilibrele mele, am ajuns chiar sa cred ca si eu sunt o asemenea persoana, sa ma intreb daca nu cumba eu sunt sociopata/psihopata si sa ma disper, asa ca tot omul care citeste chestii pe internet si ajunge sa creada ca are cancer :)) Ba chiar sa vedeti cum lucreaza vrajmasul, pentru ca in acele momente, chiar fara sa spun nimanui despre preocuparile mele, chiar si fara sa fac nimic rau sau gresit, o persoana mi-a zis ca eu sunt psihopata :)) Si nu a zis-o intr-o doara sau un cuvant in treacat. Nu era nici macar din familie sau prieten apropiat, ca sa zici ca ar fi vazut in cautarile mele, dar ce sa zic, ori a hackerit cautarile mele pe internet de la distanta, ori a fost ceva necurat, pt ca eu nu cred in asemenea coincidente.

Dar atata m-am framantat si Domnul m-a ajutat, pentru ca la un moment dat, un preot la o predica a vorbit cum omul isi acopera constiinta cu pacatele si ajunge sa nu mai discearna ce e bine si ce e rau, asa ca o fereastra murdara prin care nu mai intra lumina. Si asa am inteles ca nu e lipsa constiintei la acei oameni, ci altceva.


Oricum, acum ca sunt bine din nou, ma gandesc cum as fi putut crede ca sunt psihopata cand plang de atatea ori cand vad sau aud de tot felul de necazuri, ma intreb cum am putut crede asa ceva...

[ioan67]

În prealabil postat de Anna

Ahhh scuze chiar nu vroiam consultatie pe forum, n-ar ajunge forumul pt consultatia mea la cate am :)))
Eram doar curioasa daca exista asa ceva in cunostintele dvs, si ziceam de diagnostic in sensul ca mi-ar placea sa stiu daca are un nume chestia asta prin care treceam.

Psihologia m-a interesat intotdeauna. Poate din nou suna ca o chestiune prea inalta, dar as vrea sa stiu parerea dvs despre sociopati/psihopati. Eu cred ca definitiile pe care le-am citit de "oameni fara constiinta", oameni care chiar "nu au constiinta" efectiv, nu le putem accepta noi crestinii. Eu nu cred ca exista om fara constiinta, ci fiecare avem o constiinta pe care o ascultam sau nu. De asemenea cred ca e foarte gresit sa credem ca exista oameni fara constiinta. Stiam asta intuitiv, dar am ajuns sa ma indoiesc, si apoi am trecut prin asta:
Cand eram cu starile mele si dezechilibrele mele, am ajuns chiar sa cred ca si eu sunt o asemenea persoana, sa ma intreb daca nu cumba eu sunt sociopata/psihopata si sa ma disper, asa ca tot omul care citeste chestii pe internet si ajunge sa creada ca are cancer :)) Ba chiar sa vedeti cum lucreaza vrajmasul, pentru ca in acele momente, chiar fara sa spun nimanui despre preocuparile mele, chiar si fara sa fac nimic rau sau gresit, o persoana mi-a zis ca eu sunt psihopata :)) Si nu a zis-o intr-o doara sau un cuvant in treacat. Nu era nici macar din familie sau prieten apropiat, ca sa zici ca ar fi vazut in cautarile mele, dar ce sa zic, ori a hackerit cautarile mele pe internet de la distanta, ori a fost ceva necurat, pt ca eu nu cred in asemenea coincidente.

Dar atata m-am framantat si Domnul m-a ajutat, pentru ca la un moment dat, un preot la o predica a vorbit cum omul isi acopera constiinta cu pacatele si ajunge sa nu mai discearna ce e bine si ce e rau, asa ca o fereastra murdara prin care nu mai intra lumina. Si asa am inteles ca nu e lipsa constiintei la acei oameni, ci altceva.


Oricum, acum ca sunt bine din nou, ma gandesc cum as fi putut crede ca sunt psihopata cand plang de atatea ori cand vad sau aud de tot felul de necazuri, ma intreb cum am putut crede asa ceva...

....:) Anna, aţi adus mai multe lucruri în discuţie, cu o anumită îngrijorare/teamă.
O să le iau pe rând.
Sociopatia/psihopatia este mai întâi o denumire veche în istoria psihopatologiei, la care s-a renunţat din pricina unor dileme teoretice, mai întâi. Astăzi vorbim despre tulburări de personalitate, care nu sunt considerate boli ale sufletului ci dezvoltări atipice, un pic mai accentuate în unele trăsături de personalitate.
În al doilea rând, termenul de sociopat sau psihopat e folosit de publicul larg ca sinonim pentru "nebun", "ciudat", "nezdravăn", "bolnav mintal", cu o notă de "om periculos" de care e bine să te fereşti (că cine ştie ce păţeşti...:)).
Zicem că un om e psihopat, cu o nuanţă de depreciere, de rejecţie, de "aşa nu".
Asta pentru că psihopatiile au fost considerate de la bun început ca fiind boli ale caracterului, ale relaţiei cu semenii. Tot felul de oameni "fără caracter", tot felul de indivizi consideraţi anormali şi care fac nenumărate necazuri semenilor sunt denumiţi, generic, psihopaţi. În cazuri extreme ne referim cu acest termen la ucigaşii periculoşi...

Probabil că aţi fost etichetată ca psihopată de cineva care a considerat că aveţi un comportament neobişnuit, eventual periculos. Nu ştiu dacă aşa a fost... Ce-aţi făcut mai exact, ca să vă împodobiţi cu aşa etichetă?...:)

Om fără conştiinţă, iarăşi, e o formulare improprie. Toţi oamenii au conştiinţă, care e o funcţie de sinteză a tuturor proceselor şi funcţiilor psihice. La sugar e probabil că nu putem vorbi de o conştiinţă propriuzisă, din pricina dezvoltării precare a psihicului, însă e probabil să aibă şi acesta o anumită formă de "a-ţi da seama", întrucât conştiinţa asta înseamnă: să îţi dai seama, să realizezi ce se întâmplă, să ai cunoştinţă de ce e cu tine şi cu celălalt (omul, mediul, Dumnezeu).
Dar expresia "om fără conştiinţă" se referă, iarăşi, la perceperea unor anomalii în comportamentul faţă de semeni. Un om indiferent faţă de aproapele, unul care face fapte considerate rele, care e ostil şi răutăcios, căruia nu-i pasă de ceilalţi - e numit de obicei "fără conştiinţă". Se denumeşte aici o insuficienţă morală, mai întâi.

Dar despre ce "stări şi dezechilibre" vorbeaţi? Ce vi se întâmplă, mai exact? Puteţi formula aşa, pe scurt, ca să ne facem o idee minimală? Dacă îmi va părea ceva semnificativ pentru o eventuală tulburare sufletească o să vă reamintesc îndemnul dintâi: medic, eventual psiholog. În cazul unei tulburări certe în viaţa sufletească e bine să mergem degrabă la preot (am înţeles că aveţi duhovnic, de aceea nu am mai amintit pe acesta), medic, psiholog. Forumul nu e locul unde să facem terapie pentru vreo posibilă maladie, cel mult ne putem sprijini între noi şi putem îndruma pe careva acolo unde e cel mai folositor.

[sophia]

În prealabil postat de AlinB

Poate gresesc, dar din ce stiu psihologul ofera doar uneltele si instrunctiunile, pacientul este cel care efectueaza operatia si ar fi ne-etic ca interventia sa devina mai personala de atat.
Daca gresesc, m-as bucura ca o eventuala contrazicere sa fie si argumentata.

De unde stii asta? Unde ai auzit/citit?
Exista mai multe metode. M-am informat aici putin, Ioan poate sa ma corecteze.
Exista terapia de analiza profunda, in care pacientul vorbeste. Terapeutul da doar anumite idei, lamuriri. Intervine foarte putin.
Mi se pare mai putin reusita ideea.
In orice caz, asa cum spunea si Ioan, este foarte importanta discutia.
In fond, terapeutul inlocuieste o alta persoana apropiata cu care am putea/trebui sa discutam deschis: parinti, sot/sotie, frati/surori, prieteni.
Cu terapeutul poti discuta deschis, orice problema profunda, ceea ce cu oamenii nu poti face.
El este legat de secretul profesional care la medici de orice fel este foarte strict. Nu are voie sa divulge nimic si fata de nimeni.
Daca este nevoie totusi, in situatii deosebite, trebuie sa primeasca in scris dezlegare din partea pacientului.
Nu stiu cum este reglementat asta in tara.

Simplul fapt de a discuta deschis ce ai pe suflet, este foarte important. Sunt oameni care nu au cu cine discuta, din lipsa de incredere.
Ceea ce nu stiu/pricep eu este cat de mult poate interveni terapeutul.
Ca discutia asta nu trebuie totusi sa ramana la stadiul de monolog.
Si de dorit este sa nu pleci de la terapeut asa cum te-ai dus.
Accentul eu l-as pune pe analiza: familie (primara si sot/sotie), evenimente, traume, frici, pana la vise/cosmaruri (daca sunt clare si se repeta, ele pot reflecta o suferinta (ramasa in subconstient).

Mai este o terapie care mie mi se pare mai interesanta - terapie comportamentala.
Acolo lucreaza pacientul impreuna cu terapeutul si are de facut si "tema pentru acasa". Am vazut ceva l atelevizor.
De ex. cand ai o frica mare de ceva, sau o manie (am vazut de exemplu un pacient care avea mania spalatului, adica se tot spala pe maini, tot avea impresia ca e murdar, ca a luat microbi). Si se lucreaza pana la vindecare.
Dar as vrea sa stiu daca mai este buna si in altfel de situatii/diagnostice.

Nu stiu mai multe.

Legat de situatia lui Ioan - da, un medic nu se poate trata singur. Nici trupeste si nici sufleteste.
La fel cum cred ca nici un preot nu poate sa faca anumite lucruri pentru sine insusi. De exemplu sa oficieze funeraliile unei rude apropiate (mama, tata, sotie, copil, frate, sora). Si spovedania trebuie s-o faca si el cu altcineva.

[DragosP]

Sufletește nu știu, da' trupește de ce n-ar putea să se trateze?