Psihologie - întrebări

[ioan67]

Nu suntem toţi ca tine, Cristinel! Îmi pare rău că te dezamăgesc în închipuirile tale...
Unii avem o familie frumoasă şi mulţumită, slavă Domnului!
Să îţi dea Dumnezeu sănătate, că la El toate sunt cu putinţă.

[ioan67]

În prealabil postat de Anna

N-am mai raspuns pentru ca pur si simplu m-am tot gandit la ce ati scris si m-am tot analizat zilele acestea sa-mi caut "talantii" dar tot nu e prea clar. Am impresia ca am mai multi talanti, unii sunt ingropati, unii nu prea.

Dădusem un exemplu de împărtăşire reciprocă a darurilor, concertul acela...
Înălţătoare momente pot construi oamenii când cooperează frumos.
Însă aş vrea să reamintesc un lucru legat de talent şi talanţi, pornind la o accepţiune mai largă a termenului de creativitate. (Iar creativitatea ar trebui să aibă legătură şi cu talentul.)

Creativitatea a fost rezervată, secole la rând, celor "aleşi", celor capabili să producă lucruri de excepţie - mari opere, mari lucrări care au produs uimire, încântare etc. Acestea au intrat în circuitul peren al valorilor culturale, au marcat identitatea unor popoare ş.a.m.d.
Au dus la modificarea substanţială a modului concret de viaţă a majorităţii oamenilor (invenţii precum becul, telefonul, automobilul, avionul etc. fiind doar câteva exemple).
În ultimul secol, însă, s-a produs o mutaţie semnificativă în înţelegerea termenului şi a apărut o nouă accepţiune - una mult mai "populară", mai accesibilă muritorului de rând, mai deschisă la educaţie etc.
Anume, creativitatea se referă, în accepţiunea ei cea mai largă la orice noutate şi dimensiune originală pe care o aduce un om în activitatea lui, oricare ar fi aceasta. Astfel, până la creativitatea de nivel emergent care duce la schimbarea unui întreg domeniu (de exemplu teoria relativităţii a lu Einstein), au loc manifestări creative şi la nivelul expresiv al desfăşurării unei activităţi - cineva conduce o maşină în mod diferit de toţi ceilalţi sau conduce mingea de fotbal în mod original etc. Sau scrie într-un fel aparte sau face un desen altfel decât s-ar aştepta majoritatea etc. Accentul e pe modul personal, original de a face un lucru, dincolo de aşteptăriole comune, de practicile obişnuite, de canoane şi norme.
Iese în evidenţă, în acest caz, acceptarea faptului că orice om poate fi şi este creativ!
Se înţelege acum că fiecare îşi cultivă talanţii atunci când se exprimă personal, original şi unic, iar nu doar atunci când este "aprobat", recompenast, felicitat şi aplaudat de alţii.
A cultiva talanţii nu mai ţine de părerea lumii şi a clişeelor culturaliste ale mediului în care trăieşti. Dumnezeu nu mai este, astfel, "onorat" prin raportare la părerea, mereu mai mult sau mai puţin înşelătoare a celor care se poartă de arcă L-ar fi confiscat. Nu mai e nevoie să îmi dea voie vreun "cunoscător" sau vreun "reprezentant" al Creatorului să mă manifest ca fiinţă creativă, ca purtător al chipului lui Dumnezeu. Sunt deja astfel şi îmi văd de treaba mea, înţelegînd că sunt creativ prin tot ce fac - atâta vreme cât nu devin robul clişeelor uniformizatoare şi idiotizante ale vreunei ideologii cu ifose şi pretenţii de putere.
Orice om, conform acestei noi viziuni asupra creativităţii, îşi cultivă de fapt talanţii prin însuşi modul lui de a fi. Căci de nu ar fi primit talanţii, nici nu ar fi trăit.
Este o concepţie mult mai generoasă, mult mai puţin stresantă şi punitivă, mult mai permisivă referiotoare la om şi la creativitate, la talent şi la Dumnezeu.
Probabil are în spate filosofia creştină de tip (neo)protestant, deşi unii ar susţine că e de-a dreptul o concepţie păgână, atee.
Personal cred că lărgirea accepţiunii creativităţii şi, implicit, a talentului aduce şi foloase şi riscuri noi. Foloasele sunt că deschide oricărui om drumul spre manifestare liberă, personală, orginală. Riscul e de a neglija, totuşi, diferenţele între nivelurile creativităţii şi ale cultivării talanţilor. Căci, deşi toţi suntem creativi, unii dintre noi reuşesc, în mod evident, să se detaşeze prin reuşite remarcabile. În alt plan, deşi Dumnezeu iubeşte şi ajută pe toţi oamenii, totuşi are o lucrare aparte cu unii dintre noi. Fiecare îşi alege, între anumite limite, libertatea de a se dărui creaţiei şi conlucrării cu Dumnezeu. O facem cu toţii, fiecare pe măsura lui şi a voii lui Dumnezeu pentru fiecare om în parte.

[ioan67]

Curios lucru, pariul meu ca intre cei doi barbati se poate descoperi o legatura, nu doar o comparatie, are o noima chiar in Fratii Karamazov. Undeva spre sfarsitul cartii, in dialogul dintre Ivan si Smerdeakov, autorul ascunde banii furati de ucigas tocmai sub ... cartea lui Isaac Sirul!
Care sa fie, totusi, legatura?....:)

[ioan67]

În prealabil postat de ioan67

... deşi toţi suntem creativi, unii dintre noi reuşesc, în mod evident, să se detaşeze prin reuşite remarcabile.

Un argument sugestiv, aici:
https://www.youtube.com/watch?v=kH7PK8vIito
Auditie placuta!

[ioan67]

O comparaţie între Sfântul Isaac Sirul şi Dostoievski, în privinţa scriiturii lor.
Între o pagină din Filocalia şi o pagină din Fraţii Karamazov se poate face mai întâi o comparaţie la nivel de cuvinte (lexic). Vocabularul celor doi scriitori, aşa cum apare el pe o singură pagină, conţine termeni ca aceştia:

Sfântul Isaac Sirul, Filocalia, pag. 25:
Dumnezeu, virtute, credinţă, inimă, minte, împrăştiere, cugetare, legea cărărilor sfinte şi drepte, duh, îngeri, primirea a schimbării, sărăcie, desăvârşire, odihnă (a cugetării)...

Dostoievski, Fraţii Karamazov, pag. 425:
zâmbi forţat, tresări, bănui, a-şi ieşi din minţi, are febră, halucinează, iritat, voce liniştită, curiozitate, a te observa, sfios, răutăcios, dispreţ, timid...

[ioan67]

În prealabil postat de cristiboss56

În ce fel şi în ce măsură Psihologia poate fi o slujitoare a Bisericii?

Alin ar zice, poate, că am făcut o fixaţie pe tema asta...:))
Profesorul G. Ionescu zicea că un om serios are mereu o brumă de obsesionalitate...:)) (maestrul înţelegea prin om serios nimic altceva decât geniul; zicea că nu există operă genială fără obsesionalitate... îi dădea ca exemplu pe Goethe, Eminescu, Edison)

Eu, însă, doar m-am rugat să aflu mai multe despre subiectul ăsta. Am luat pozitia lotus (spre încântarea lui Florin Oltean şi spre groaza lui Cătălin) - din pricină că odată cu vârsta şi cu starea prelungită de ebrietate devin tot mai crăcănat şi, când şed pe scăunel, par a sta în lotus - apoi am făcut rugăciune ca să mă limpezesc un pic la subiect.

La început am crezut că-i vorba despre chiasm. Cercetează chiasmul!, mi-a părut că zice gândul, şi m-am bucurat întrucât despre acesta ştiam mai multe din psihologie înainte să aflu ceva din Teologie. Că noi, psihologii, (adică ei psihologii - eu vorbesc aici din amintiri) facem de multă vreme tărăboi laolaltă cu structuraliştii şi susţinem că mersul natural al gândirii omeneşti e fundamentat pe mişcarea specifică chiasmului. Dăm exemplu tocmai Evanghelia, mai ales pe cea după Marcu şi, desigur, după Ioan.

Dar m-am deprins să nu dau atenţie oricăror păreri ale gândului dintâi... Am lăsat să treacă o vreme şi mi-a părut că vine un alt gând, mult mai subţire, mai uşure, mai răcoros... "Birmania!", zicea el. Poveştile birmaneze!....
Acuma, las lui Cristiboss plăcerea să contemple noua mea manifestare de nebunie - că, nu-i aşa, un om zdravăn la minte nu poate să se roage şi să primească "răspuns" mesajul Birmania şi poveşti birmaneze!...:)))

Un răspuns la întrebarea privind relaţia dintre psihologie şi Teologie va să vină, aşadar, din Birmania. Prin poveştile birmaneze.
Să ascultăm pentru început o poveste birmaneză cu surzi! Mai exact, cu 4 surzi!!...:)))

[ioan67]

Stareţul unei mânăstiri i-a grăit odată slugii sale:
- Şoarecii gospodăresc prin hambarele noastre. Du-te până-n sat şi adu o pisică!
Sluga era cam tare de ureche. De aceea, văzînd în sat o fetiţă care legăna un prunc, i-a spus:
- Stareţul mi-a poruncit, nu ştiu de ce, să-i aduc la mânăstire o bibilică.
Dar fetiţa, şi ea cam fudulă de urechi, a ţipat:
- Fetică? Ce fetică?... Pentru nimic în lume nu-mi dau surioara!
Şi, tare mânioasă, a ridicat mâna să-l lovească. Atunci s-a burzuluit sluga şi-a răcnit:
- Păcătoaso! Cutezi să înfrunţi un slujitor al Domnului?
Şi, îmbrâncind fetiţa, a făcut cale-ntoarsă.
Îndată fetiţa a dat fuga la maică-sa, care era şi ea surdă ca o ciubotă şi i-a spus:
- Stareţul a poruncit, nu ştiu de ce, să-i ducem fetica la mânăstire.
Mama cea surdă s-a năpustit în grădină. Lungit pe-o rogojină, la umbra unui tamarind, bărbatul ei - tot fudul de ureche - se juca acolo cu pisica.
- Găteşte-te de drum!, i-a spus femeia. Stareţul a poruncit, nu ştiu de ce, să-i ducem la mânăstire viţica.
- Bine, i-a răspuns surdul. Pisica? Fie şi pisica! Dacă-i vorba de slujitorii Domnului, nimic nu îmi pare prea scump.
Şi vorbind aşa, a luat pisica şi-a pornit către mânăstire. Stareţul a văzut ţăranul venind cu pisica şi atunci le-a spus călugărilor:
- Ştiţi, nimeni nu-mi îndeplineşte poruncile mai bine decât sluga noastră cea surdă!

[cristiboss56]

https://youtu.be/OW4yw3w611w

[ioan67]

Pentru comparaţie, o altă perspectivă oferită de un psiholog/psihoterapeut portughez:
https://www.youtube.com/watch?v=CwAVUv9ml5M
Aici şi dilema dacă acei copii abuzaţi şi privaţi de iubire în copilărie, pot fi recuperaţi ca oameni iubitori mai târziu. Profilul paranoid şi experienţele transformatoare, dificultatea politicienilor de a vorbi despre iubire etc.

[ioan67]

În fine, dacă a avut cuvântul Prof. Adrian Opre (serios şi inspirat, temeinic documentat - ca de obicei), să vedem ce are de spus un alt psiholog format la excepţionala şcoală de psihologie de la Cluj, anume Prof. Daniel David.
https://www.youtube.com/watch?v=01SpxDwuIrI
Aici tema este .... psihologia minciunii !...:)

P.S. Psihologii Adrian Opre şi Daniel David sunt printre primii psihologi formaţi la Cluj în şcoala condusă de personalităţi precum Prof. Ioan Radu sau Prof. Mircea Miclea. Această şcoală este una, mai întâi, de Psihologie Cognitivă. Astfel încât opiniile celor doi psihologi trebuie înţelese prin raportare la această zonă din arealul Psihologiei, una particulară şi al cărei specific constă mai întâi în faptul că este cea mai "scientistă" dintre şcolile de psihologie, cea mai depărtată de "simţul comun" şi cea mai depărtată de iluziile pseudocunoştinţelor de psihologie pe care, nu-i aşa, le deţine tot românul (şi nu numai)...

Psihologii cognitivişti sunt, poate, cei mai exigenţi în ceea ce priveşte validarea unor teorii sau ipoteze, pun mare accent pe acurateţea experimentală, sunt foarte riguroşi în afirmaţii - în ciuda faptului (sau tocmai de aceea) că psihologia cognitivă are un vast aparat care îi serveşte ca suport cognitiv, alcătuit din numeroasele ştiinţe cognitive dintre care se disting mai întâi neuroştiinţele.