Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Despre necredintă si îndoială Cum nu crezi? Taci din gură! Cine te-a adus atunci la mânăstire? Astea sunt gânduri de la diavolul. Ce asculti tu ce spune vrăjmasul? Că diavolul, ăsta e scopul lui, să-i facă pe oameni să se îndoiască, să creadă că nu este Dumnezeu. Pentru că dacă nu este Dumnezeu, nu este nici păcat, si oamenii pot face orice. Îndoiala e jumătate de lepădare, de-asta ne ispiteste diavolul. Că Mântuitorul spune că au să vină zilele astea - si uite, au si venit. Nu spun ei că omul a fost făcut din maimută? A fost un nebun cel care a spus asa; omul e chipul si asemănarea lui Dumnezeu.
Si Iisus a fost ispitit. I-a spus satana întâi asa: "Spune pietrelor acestora să se facă pâini". Asa spune Scriptura: "pâini", si nu "pâine", ca să arate că prima ispită a diavolului este ispita pântecelui - luxul, hainele. Apoi i-a zis: "Aruncă-Te jos de pe templu, că scris este: "Îngerilor Săi va porunci si Te vor lua pe mâini". Asta e mândria sectară. Că ei spun mereu: "Scris este..." Si a treia ispitire a fost: "Să Te închini mie" - asta e ispita în care au căzut ateii... asta e ceea ce zic ei, ateismul. Dar Hristos a biruit toate ispitirile acestea, ca să ne arate că si noi putem birui.
Nu primi asta, tătucă, fiindcă e de la diavolul. Ce dacă nu simti tu mireasma de la Sf. Moaste? Tu gândeste-te la faptele sfântului, gândeste-te la viata lui... Si eu am primit Sf. Mir, si câteodată nu miroase. Ai credintă, tată.
Erau odată doi mosnegi, si voiau să meargă la Ierusalim. Si unul s-a îmbolnăvit pe drum si s-a întors înapoi. Iar celălalt a mers mai departe, si s-a sfărâmat corabia cu el si a pierdut totul, si a trebuit să se întoarcă si acela. Dar si-a amintit că celălalt îl rugase tare să-i aducă o bucătică din lemnul Sfintei Cruci. Si atunci, din dragoste pentru cel bolnav, a rupt o bucătică din lemnul corăbiei si s-a întors acasă cu ea. Si s-a dus acasă la cel bolnav si nu i-a spus ce-a pătit si că n-a ajuns la Ierusalim. Si l-a întrebat acela: "Mi-ai adus o bucătică din lemnul Sf. Cruci?" "Da" - si i-a dat bucătica de lemn ruptă din corabie. Si cu atâta credintă i s-a închinat si a sărutat-o cel bolnav, că s-a făcut bine. Si multe minuni s-au făcut cu acea bucătică de lemn din corabie, despre care toti stiau că e din lemnul Sf. Cruci. Iacătă ce face credinta... Acela s-a mântuit, se mântuieste si se va mântui, care va avea credintă neîndoielnică.

Despre deznădejde
Ce-i aia disperare si deznădejde? Deznădejdea, disperarea, e cel mai mare păcat. Nu spune asa, că "eu n-am să mă mai mântuiesc, că eu degeaba mă rog", nu. Tu să spui asa: "De unde-s gândurile astea? Ba nu. Eu, cu ajutorul Măicutei Domnului, am să mă mântuiesc." Usa raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el, Dumnezeu nu obligă pe nimeni. Mai aduce pe câte unul si cu de-a sila, mai trimite o boală, un necaz, dar "pe dătătorul de bunăvoie îl iubeste Dumnezeu".
Poate că scrie undeva: "Orice păcat e iertat, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată"... D'apoi ce, e gândul tău? Nu! E hula lui, a vrăjmasului. Diavolul asta face - îti dă gânduri de hulă, ca să te aducă la disperare, si apoi tot el îti aminteste că hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată. Nu, tătucă, e hula lui. Dar tu vii la spovedanie si spui ce ti-a venit în gând: "Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate asupra Maicii Domnului, asupra lui Dumnezeu, asupra icoanelor, asupra călugărilor, asupra preotilor..." Gândurile trebuie spuse din vreme. Ce-i aia disperare? Vii, spui si te ridici iar. Spovedania e al doilea botez. Prin taina spovedaniei te ridici iar. Si tot timpul asta faci: cazi si te ridici... Nu te lasi în disperare.
Cum nu-L iubesti pe Dumnezeu? Astea sunt gânduri de la diavolul... Taci din gură. Cum nu crezi? Dar cine te-a adus aici, la mânăstire? Ce asculti tu ce spune vrăjmasul? Si de ce să nu te mântuiesti? Nu, tătucă... lasă, cu nădejdea la Maica Domnului, o să ne mântuim noi. Că dacă le-am putea face pe toate, ne-am mândri, si ar fi mai rău: "Rugăciunea mintii o am, milostenie fac..." Dar dacă vezi că nu poti face, te mai smeresti. "Puterea lui Dumnezeu întru neputinte se desăvârseste." Tu fă tot ce depinde de tine. Mai te rogi, mai te spovedesti, mai mergi la biserică, mai te împărtăsesti - măcar la o lună... Si nu te teme, că nu te duci în iad. Vinerea posteste până când ti-e foame. Mai citeste câte o carte, spune mereu "Doamne Iisuse" si să n-o uiti pe Maica Domnului. Ia si caietul ăsta, "Urmarea lui Hristos" - îl mai cercetezi, îl mai studiezi. Aici e ca la spovedanie: te învată ce să faci si cum să faci. Si fă tot ce depinde de tine...
Asa, tătucă. Hai să punem si noi de acum început bun. Noi trăim cu nădejdea vietii de dincolo. Eu, când eram copil, mămucuta îmi spunea: "Postim, dragu' mamii, si după ce se termină postul, să vezi ouă rosii si pască si sarmale..." Si asa rămânea. Posteam cu gândul la ce o să mănânc după ce se termină postul.
Ce drept ai tu asupra vietii? Tu nu ai nici un drept asupra vietii. Doamne fereste...

[glykys]

Parintele Gh. Calciu despre ecumenism

- Încotro mergem?

- De multe ori am scris împotriva ecumenismului. Cred că am spus tot ce puteam eu spune despre această “erezie a secolului nostru”, cum o numesc monahii greci. I-am cunoscut pe mulţi din conducătorii Consiliului Ecumenic şi am văzut compromisul lor sufletesc în faţa politicului şi dorinţa lor nestăvilită de a compromite şi pe alţii, sau alte grupuri ortodoxe care îşi apără puritatea credinţei. Pe unde am fost, monahii se întreabă cu durere şi nelinişte: “Încotro mergem? Şi până unde? Va trebui să căutăm altă jurisdicţie? Va trebui să fugim în munţi şi în păduri, în sihăstrie, spre a ne mântui de ispita satanei? Vom fi oare vânaţi aşa cum îi vânau iconoclaştii pe apărătorii icoanelor?”…

Ceea ce vreau să subliniez aici nu e pericolul ecumenismului în sine – poate că lucrurile nu sunt chiar aşa de grave cum li se par monahilor – ci tulburarea pe care satana, slujindu-se de lupta ecumenică, o pune în sufletele monahilor, şi nu numai în inimile monahilor din România, ci din toată zona ortodoxă. Aşa se nasc neliniştile spaimei, aşa se naşte preocuparea salvării personale de primejdiile lumeşti în detrimentul duhovniciei şi începutul unor compromisuri care, odată pornite, nu se ştie unde se vor opri.

Ceea ce scriu aici, aş fi dorit să scriu direct ierarhilor. Cred însă că o astfel de scrisoare ar fi fost sortită direct uitării şi lipsei de interes şi prilej de mânie. Nu ne rămâne decât rugăciunea pentru paza mănăstirilor, pentru liniştea monahilor şi neprimejduirea vieţii ortodoxe în ţara noastră şi în lume.
Chipul este blând, dar intenţia perfidă

Există un duh care colindă Europa şi lumea în general, un duh proteic care-şi schimbă înfăţişarea şi discursul de fiecare dată şi care atacă din toate părţile lumea creştină. Chipul lui în general este blând, discursul lui este atrăgător, dar intenţia lui este perfidă. Acest duh poate să vorbească despre familie cu cuvinte frumoase, dar intenţia lui este de a distruge familia. Poate să vorbească despre Biserică, plin de dragoste pentru toate bisericile, un fel de sincretism religios, dar dorinţa lui este de a spulbera Ortodoxia în primul rând. Poate să vorbească despre ţară şi despre patrie ca despre ceva pe care încearcă să le susţină, dar intenţia lui este de a distruge şi patria şi Biserica. Acest duh se cheamă ecumenism.

Tot acest discurs frumos şi cu feţe multiple nu are decât un singur scop: distrugerea naţiunilor, desfiinţarea Bisericii Ortodoxe în special şi instituirea unui grup de conducători, unşi nu ştiu de cine, care să inducă tuturor naţiunilor ideile lor, să le încorseteze în anumite tipuri sociale, politice şi religioase în care ei să fie mereu în faţă. Să nu ne lăsăm amăgiţi! Trăiesc în mijlocul acestor emiţători ai discursului prolific şi proteic care cutreieră lumea. Ii cunosc pe toţi. Nu au nici o intenţie bună cu Biserica noastră! Sub iubirea hristică, sub pacea lui Hristos, ei ascund intenţii perfide. De aceea am venit aici, să vă spun: Nu vă lăsaţi ademeniţi! Am observat o puternică tendinţă ecumenistă în interiorul Bisericii Ortodoxe, foarte puternică, începând de sus până jos. Aţi auzit cu toţii de Taize… Acolo a fost centrul acestei mişcări distrugătoare a Ortodoxiei. Acolo a fost centrul New Age-ului. Acolo, într-un cadru aşa, foarte mistic, apărea fratele Roger, îmbrăcat în alb ca un papă, ca Hristos, acolo copiii stăteau cu picioarele sub ei şi se legănau în ritmul unor melodii…

Acolo nu mai era nimic sfânt, sau totul era “sfânt”! Iar pe de altă parte, în New Age-ul acesta despre care vă vorbesc nu există nimic care să aibă valoare absolută.

Dorinţa lor este să distrugă toate elementele de credinţă, toate elementele morale, toate elementele de sânge pe care ne-am bazat, pentru că – zic ei – nu există nimic adevărat în chip absolut. (…) Jocul acesta de ascundere a adevărului este o perfidă invenţie a satanei.
Adevărata faţă a ecumenismului

- Părinte, pot convieţui în pace şi armonie un creştin, un musulman şi un evreu? Care ar fi secretul?

- Respectul reciproc e singura manifestare de bună armonie. în nici un caz rugăciunea împreună sau slujirea împreună. Acestea sunt lucruri care depăşesc acordul dintre religii diferite.

- Se închină toţi oamenii la acelaşi Dumnezeu?

- Nu totdeauna… Noi ştim un singur Dumnezeu care ni se revelează nouă (ni S-a revelat – n.n.) şi numai Lui ne închinăm. Celelalte sunt forme deformate sau greşite.

- Care credeţi că sunt ispitele cele mai mari cu care se confruntă un ortodox astăzi?

- Ecumenismul.

- …Următoarea întrebare era dacă sunteţi de acord cu existenţa dialogului ecumenic, însă...

- Nu. Absolut de loc. Pentru că ecumenismul este o formă mai subtilă a masoneriei. Masoneria încearcă să distrugă credinţa ortodoxă, credinţa creştină în general. Ecumenismul încearcă să subjuge prin câteva idei care par foarte generoase: de ce să ne certăm între noi, hai să trăim ca fraţii, să ne iubim unii pe alţii, putem trăi împreună, putem să ne rugăm împreună… ceea ce nu e permis în cazul Ortodoxiei. Toate Sinoadele ecumenice interzic această co-rugăciune cu toţi care sunt aparte de Ortodoxie. Dacă nu respectăm aceste canoane, sub imperiul ecumenismului, al presiunilor şi promisiunilor din Occident, care toate sunt deşarte, înseamnă că noi încălcăm toate canoanele Bisericii cu adevărat ecumenice.

- În condiţiile actuale în care este mediatizată aşa de mult masoneria, vă rog să punctaţi câteva elemente puternice a ceea ce înseamnă aceasta ca acţiune anti-hristică!

- Masoneria e o organizaţie demonică, se închină lui Lucifer, are nişte secrete pe care le păstrează cu tărie, dar se descoperă lumii ca o organizaţie de binefacere, care se ocupă de săraci. Fiecare Lojă Masonică se ocupă de unitarism, de o ordine, dar dincolo de aceste fapte nu există Duhul lui Dumnezeu şi toate faptele sunt puse pentru înşelare. Aşa că nu vă lăsaţi înşelaţi. Nu tot cel ce vorbeşte prompt în numele lui Dumnezeu, îl şi are în inimă, iar ei cel mai puţin. Pericolul cel mai mare e această globalizare şi ungerea unor persoane care au dreptul să conducă omenirea. Cine i-a uns? Ei sunt unşii Satanei şi nu fiii lui Dumnezeu.

Dar noi, aşa mici şi fără puterea de a învăţa, să ne păstrăm credinţa şi să nu uităm că reprezentăm o linie de adevărată credinţă mântuitoare şi pe cât ne e cu putinţă, să ne împlinim datoriile faţă de neam şi de Biserică.
Despre un congres ecumenist

Am să vă spun o întâmplare chiar cu mine. Când eram arestat a fost un congres ecumenist în România. Şi la congresul acesta, care a durat vreo săptămână, cu plimbări prin diverse locuri, cu cheltuieli enorme, a fost un banchet final la Patriarhie. Ştiu aceasta chiar de la protestanţii din Elveţia, pentru că în momentul acela Lukas era preşedintele Consiliului Ecumenic. Şi elveţienii, care îl cunoşteau pe Lukas, i-au cerut: „Domnule Lukas, când te duci acolo în România şi ajungi la Patriarh [Iustin Moisescu, n.n.], întreabă-l ce este cu părintele Calciu, ce s-a întâmplat cu el? E vinovat, nu e vinovat? Că la noi, în Elveţia, nimeni nu este închis pentru credinţa lui sau pentru propovăduirea lui. De ce e în închisoare? A făcut crime, a omorât pe cineva, a dat foc clădirilor?”... Lukas, când s-a făcut banchetul, s-a gândit să-l întrebe pe Patriarh. Dar n-a avut curajul să-l întrebe de la început, pentru că… era mâncare bună care trebuia mâncată, era vin bun care trebuia băut. Abia la desert s-a gândit să întrebe pe patriarhul Iustin ce se întâmplă cu părintele Calciu.

[glykys]

Probabil Securitatea era de gardă şi atunci reprezentantul Departamentului Cultelor a intrat în vorbă şi a spus: „Vă explic eu, pentru că nu-l puteţi băga pe Prea Fericitul în aşa ceva. Vă explic eu… Părintele Calciu este un neofascist, i-a învăţat pe elevii lui doctrine neofasciste, i-a îndemnat la rebeliune, pentru că în Biserica noastră, ştiţi, este o ordine şi o ascultare. Părintele Calciu a rupt toate aceste îndatoriri ortodoxe, a fost împotriva ierarhiei, a vorbit împotriva Bisericii, a răspândit învăţături neonaziste!”. Cei care aţi citit cuvintele mele, ştiţi cât de neonaziste au fost… Dar asta i-a plăcut foarte mult lui Lukas, care n-a mai întrebat nimic. Şi s-a întors în ţară şi a spus celor din Elveţia: „Părintele Calciu este într-adevăr un răzvrătit. El a stricat relaţia dintre guvern şi Biserică, sau a vrut s-o strice, nu a ascultat de episcopii săi, de legile ţării, a călcat totul în picioare, aşa că dacă stă la închisoare, stă pe drept!”.

Mai târziu, după eliberare, am ajuns în Elveţia. Şi am vorbit acolo, la Zurich, iar între întrebările ce s-au primit era un bilet în care se spunea: „Noi, când a fost Lukas în România, i-am spus să întrebe pe ierarhi de dumneavoastră şi iată care a fost răspunsul lui…”. Le-am răspuns: „Domnilor, eu nu am ştiut de lucrul acesta, dar dacă dumneavoastră vreţi să citiţi cărţile mele, veţi vedea că nu este adevărat. N-am făcut nici un fel de propagandă nazistă pentru că nu mă interesa, n-am făcut nici un fel de răscoală împotriva ierarhiei, pentru că nu acesta era scopul meu. Am cerut ca Biserica să fie respectată, am cerut ca Biserica să nu mai fie subordonată puterii laice, am cerut ca Biserica să aibă dreptul la cuvânt!”. Şi s-a sculat în picioare un cetăţean şi mi-a zis: „Părinte, eu sunt în legătură cu domnul Lukas. Vreţi să vă întâlniţi public cu el, ca să discutaţi problema aceasta?” Şi am răspuns că sigur că da, chiar mi-ar face o mare bucurie să mă întâlnesc cu el. Şi Lukas nu a venit! A refuzat să vină, pentru că ştia că este vinovat. Ziceau că a fost anunţat prea târziu, că ei au fixat întâlnirea fără să-l consulte pe Lukas… Realitatea era că el ştia foarte bine ce făcuse şi că era un eretic. Nu-l interesa nimic, nu-l interesa nici măcar Hristos! Când mergeai într-o adunare de asta ecumenică nu aveai voie să pronunţi numele lui Iisus Hristos. Nu aveai voie să aduci ştirea, de pildă, că există creştini persecutaţi, în special ortodocşi. Dacă cineva a luptat pentru mine, acestea au fost nişte organizaţii catolice sau protestante care nu erau ecumeniste! De aceea tot ce spun aceşti oameni este o minciună. Ei sunt fiii diavolului şi de la început au fost mincinoşi şi ucigaşi şi fac faptele tatălui lor. A sluji lui Hristos înseamnă suferinţă. Ei erau în petreceri şi plimbări. Vreau să spun că ereticii înşişi, când îi iei direct, cu fapte concrete, se ruşinează sau se sperie. La noi, dacă te atingi de un eretic sau de un corupt, e prăpăd! Toată lumea sare să-l apere”.

(in: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)

[glykys]

- Daca este scris ca trebuie sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti, atunci este de presupus ca pacatele pe care i le tolerezi aproapelui trebuie sa ti le tolerezi si tie. Totusi, omul este dator sa se considere mai pacatos decat ceilalti, sa se crute mai putin pe sine. Cum se vede atunci relatia sinelui cu aproapele, in privinta pacatului si a iertarii?
- Draga, pacatele sunt pacate si nu trebuie tolerate. E o slabiciune sa tolerezi pacatele, nu asta inseamna ca iubesti pe cineva, daca il lasi sa faca ce vrea. Iubirea fata de aproapele, in conceptia crestina, este totdeauna in raport cu iubirea fata de Dumnezeu. Nu poti admite ceea ce nu admite Dumnezeu. "Cel ce iubeste pe tata sau pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeste pe fiu sau pe fiica mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine, zice Domnul Hristos. Deci intai e Domnul Hristos, apoi celelalte. Iar in cazul acesta, nu poti sa tolerezi pacatele altora, intrucat contravin iubirii fata de Dumnezeu.
Trebuie sa fim impotriva pacatului, numai ca, daca noi cunoastem pacatele cuiva, nu trebuie sa le punem in evidenta, ci sa le acoperim, asa cum a facut cuviosul Macarie, despre care se spunea ca a fost "dumnezeu pamantesc", pentru ca acoperea pacatele pe cele pe care le vedea, ca si cum nu le-ar fi vazut, iar pe cele despre care auzea, ca si cand nu ar fi auzit. Deci cuviosul Macarie s-a facut "dumnezeu pamantesc", pentru ca asa cum Dumnezeu acopera lumea, asa acoperea si el pacatele oamenilor, nu le scotea in evidenta, nu ii defaima pe oameni.
Dar si in privinta aceasta trebuie sa fim cu luare aminte, pentru ca sunt si pacate care trebuie starpite, si mai ales daca suntem in situatia omului care are o responsabilitate: in situatia de a judeca, in situatia de a conduce o institutie sau de a-i ajuta pe oameni in anumite imprejurari, atunci trebuie sa fim hotarati si pentru inlaturarea pacatelor. Ganditi-va, de exemplu, la Psalmul 100:
"Canta-voi mila si dreptatea, pe Tine, Doamne, Te voi canta,
Cale neprihanita voi urmari. Cad oare vei veni la mine?
In casa mea, cu inima curata ma voi purta,
Inaintea ochilor mei nu voi suferi nicio fapta faradelege."
Si mai departe, la sfarsitul psalmului, se zice:
"In dimineti voi ucide pe toti pacatosii pamantului.
Ca sa-i starpesc din cetatea lui Dumnezeu pe cei care fac faradelege".

Daca iubesti pe cineva, nu trebuie sa fii tolerant cu pacatele lui si sa lasi lucrurile sa mearga asa. Cand poti sa intervii si daca ai curajul si puterea s-o faci, trebuie sa intervii.

(Parintele Teofil Paraian, Ospatul credintei, 2006)

[cristiboss56]

A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dânsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dânsele, căci sufletul cunoaşte pe potrivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivire cu cuvântul şi prin rugăciune.Dar păcatul slavei deşarte având multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga-răbdare. Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă, şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi închipuie că a dobândit liniştea.Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor.Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de război acestui drac viclean. Pe lângă acestea, el îl face pe monah să se gândească şi la preoţie, îmi aduc aminte de un bătrân, pe când petreceam în pustia sketică. Ducându-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrânul că citeşte din Scriptură, a stat să asculte, până ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine diacon, făcând tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrânul acestea, împingând uşa a intrat; şi întâmpinându-l fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrânul i-a răspuns în glumă, zicând: “Acum venii, când făceai tu otpustul celor chemaţi”. Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage pentru dânsul ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta.

... numai răsplata lui Dumnezeu să o caute
Am amintit aceasta vrând să arăt la câtă lipsă de simţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvârşit şi să ia cununa dreptăţii desăvârşite să se străduiască în toate chipurile să biruie această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvântul lui David: “Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor” (Ps 52, 7).
Deci nimic să nu facă uitându-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gândurile care vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.



Sf. Ioan Casian, “Despre cele opt gânduri ale răutăţii”

[CelMandru]

În prealabil postat de cristiboss56

A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dânsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dânsele, căci sufletul cunoaşte pe potrivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivire cu cuvântul şi prin rugăciune.Dar păcatul slavei deşarte având multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga-răbdare. Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă, şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi închipuie că a dobândit liniştea.Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor.Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de război acestui drac viclean. Pe lângă acestea, el îl face pe monah să se gândească şi la preoţie, îmi aduc aminte de un bătrân, pe când petreceam în pustia sketică. Ducându-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrânul că citeşte din Scriptură, a stat să asculte, până ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine diacon, făcând tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrânul acestea, împingând uşa a intrat; şi întâmpinându-l fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrânul i-a răspuns în glumă, zicând: “Acum venii, când făceai tu otpustul celor chemaţi”. Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage pentru dânsul ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta.

... numai răsplata lui Dumnezeu să o caute
Am amintit aceasta vrând să arăt la câtă lipsă de simţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvârşit şi să ia cununa dreptăţii desăvârşite să se străduiască în toate chipurile să biruie această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvântul lui David: “Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor” (Ps 52, 7).
Deci nimic să nu facă uitându-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gândurile care vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.



Sf. Ioan Casian, “Despre cele opt gânduri ale răutăţii”

Îţi mulţumesc, frate! Slavă lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să citesc aceste cuvinte şi.. să văd!

[cristiboss56]

Şiragul de metanii este făcător de minuni.
Cea mai bună rugăciune este cea pe care o descoperi tu însuţi în acea clipă. Nu ajunge numai să citeşti rugăciunile Sfintei Împărtăşanii pentru a te împărtăşi a doua zi. Citim: "Din buze necurate, din inimă pâmgărită...", dar nici măcar nu înţelegem ce zicem. Tu însă să te sileşti să te afli la rugăciune într-o stare de umilinţă şi atunci vei înţelege cuvintele rugăciunii pe care o rosteşti către Dumnezeu. Aceasta are mare putere! Da, mare putere!
Să presupunem că mâine ne vom împărtăşi. Va veni însuşi Mângâietorul să sfinţească Sfintele Daruri! Cum Îl vei întâmpina? "Alerg la mila şi milostivirea Ta. Iarta-ma! Om sunt şi eu, iartă-mă!"
Această rugăciune pe care o spui din adâncul sufletului tău are mare putere, pentru că o înţelegi. Căci de multe ori citim, dar mintea fuge în altă parte, pe când cea care iese dinlăuntrul tău o înţelegi.
Rugăciunea este oglinda monahului.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că omul care, silit de o anumită nevoie, nu poate merge la biserică se poate face pe sine însuşi Jertfelnic dacă se roagă acolo unde se află.
În lume sunt şi oameni de ştiinţă care sâmbăta nu pot merge la biserică, iar duminica au serviciu. Unii ca aceştia pot să facă din ei înşişi un Jertfelnic, rostind rugăciunea lui Iisus.
Odată i-am spus bătrânului Iosif: "Părinte, chiar şi în iad de voi merge, nu mă voi teme, căci voi avea drept mângâiere Rugăciunea lui Iisus." Atâta dulceaţă, atâta bucurie îţi aduce în suflet această rugăciune - este scurtă, dar câtă putere are! - încât poţi să spui: "Chiar şi în iad de voi merge, nu mă voi teme, căci şi acolo voi spune rugăciunea".
La acestea să luaţi aminte, pentru că noi am trecut prin ele şi vi le lăsăm ca moştenire.Când vei face rucodelie sau vreo altă ascultare să nu laşi rugăciunea, pentru că ea te îndumnezeieşte. Primul lucru pe care îl veţi simţi, părinţilor, este bucuria. Primul stadiu prin care veţi trece, spunând rugăciunea, este bucuria. Iar ea nu este nimic altceva decât o pietricică în întinderea mării , este semnul că înlăuntrul tău începi să te luminezi. De aceea rosteşte rugăciunea, rosteşte mereu rugăciunea, iar aceasta te va aduce la o stare mult mai înaltă, pe care nici măcar nu ţi-o poţi închipui.
Elevul şcolii primare nu poate înţelege cele ce se învaţă la liceu şi nici cel de la liceu nu poate îneţelege cele ce se învaţă la universitate. Dar când harul vine înlăuntrul tău, vei înţelege că eşti elev de liceu sau student la universitate.
...
Ceea ce ne-a învăţat stareţul nostru, părinţii niptici în Filocalie, precum şi mica noastră experienţă este că cea mai bună rugăciune se face noaptea.
...În timp ce se citeşte în biserică, poţi să spui rugăciunea lui Iisus dacă ai o stare duhovnicească mai înaltă, iar dacă nu ai, atunci trebuie să urmăreşti psalmodierile şi citirile de la strană. La fel este şi la Sfânta Liturghie. De multe ori omul este răpit în extaz şi trăieşte mai profund cuvintele: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi". Şi atunci îşi spune sieşi: "Unde merg? Să-l primesc pe Dumnezeu". Când conştientizezi aceasta, atunci te bucuri. Dacă ai avut înainte de aceasta bucurie, atunci nu poţi să te apropii de Sfânta împărtăşanie decât cu lacrimi, cu lacrimi de bucurie. Iar dacă ai avut lacrimi de tristeţe, atunci spui: "Dumnezeul meu, iartă-mi păcatele mele. În mila Ta, în milostivirea Ta, în dragostea Ta nădăjduiesc. Ne-ai spus că eşti "Dumnezeu iubitor de oameni, îndelung-răbdător şi mult-milostiv" (Ieş. 34, 6). Tu ne-ai spus aceste cuvinte. Pe ele mă sprijin şi mă înfăţişez înaintea Ta cu nevrednicie".Mulţi dintre părinţii de la Katunakia, atunci când veneau la Sfânta Liturghie să se împărtăşească, nu vorbeau nimic, ci doar vedeai lacrimile curgând pe obrajii lor. Un astfel de bătrân toată Liturghia nu vorbea nimic, ci stătea cu capul plecat, iar când venea să se împărtăşească, fie cădea în extaz, fie ajungea la o mai adâncă înţelegere a milostivirii lui Dumnezeu. Pentru că în dar ne-a dat Botezul, în dar ne-a dat Trupul şi Sângele Său, în dar ne dă şi Raiul. Dumnezeu vrea de la noi numai inimă curată, vrea să-L căutăm numai pe El. Dumnezeu nu vrea ca în inima noastră să existe împătimiri faţă de cele pământeşti, ci vrea ca numai El să împărăţească. Iar dacă vom putea împlini acest lucru, atunci uşor vom reuşi să facem şi rugăciunea inimii.
...
Rugăciunea, metania, milostenia atrag mila lui Dumnezeu. Nici un păcat nu poate birui mila lui Dumnezeu.

Staretul Efrem Katunakiotul
Colectia Părinţi Athoniţi 8
Editura "EVANGHELISMOS"
Bucureşti, 2004

[zaharia_2009]

Probabil ca pe acest forum exista si oameni care intr-adevar doresc sa discute serios si cu folos despre credinta . Probabil ca inafara celor ce mustesc de iubirea aproapelui si care , asa cum am mai spus, sunt cocosati de semrenie dar mai ales de confraterism pagubos (asociindu-se 3-4 impotriva unuia care pune in discutie lucruri absolut serioase), deci inafara de acestia probabil ca mai sunt si altii . Eu cel putin mai cunosc inca 2-3 si in asementiment cu interesul si marturisirea acestora mai postez si eu .
Asadar, pe postul despre ,,Cum va rugati in familie" (sau ma rog, ceva asemanator) am vorbit in mod special despre cuvintele Mintutitorului care nu ne porunceste degeaba cum sa ne rugam , cum sa ne retragem in chilia noastra si a inimii noastre tocmai pt. a putea atinge profunzimea (prin exercitiu progresiv) rugaciunii, a comunicarii cu Dumnezeu , a nu balmaji cuvinte doar din gura , exact cum insusi Mintuitorul spune . Pe dumnezeu nu il ,,atingem" , nu il intilnim cu orice vorbaraie desi noua ni se poate parea ca ce mai rugaciuni facem noi , vai, ne zdrobim cu totul . Exemplul monahilor despre pravila individuala este coplesitor .
Da, putem compensa/completa pravila zilnica atunci cind nu este cu putinta sa o implinim cu rugaciunea interioara , cu rugaciunea continua , cu rugaciunea din minastirea interioara , dar asta nu insemneaza ca inlocuim pravila zilnica cu compensatii culcindu-ne pe urechea ca zic eu 2000 de vorbe in interior si este bine . Exceptie facind de la acest nivel mirenesc al rugaciunii cei care cu adevarat sunt mai inaintati in credinta , chiar daca sunt tot mireni, si se pot concentra la rugaciune si in timpul altor activitati . Acolo este altceva .
Atunci a aparut un om bun si care pe stilul mieros a inceput sa ridice la rang de eruditie rugaciunile din familie , a mai gasit si 2-3 disponibili si a iesit o aiureala tocmai dintr-un subiect simplu . Ba lucrurile s-au mai si complicat ca din toata povestea aceasta m-am ales cu injuraturi despre care renumitul om bun nici prin cap nu i-a trecut ce face defapt : nu ca jigneste , dar ca este cu totul pe liga subiect, el raminind robit de rugaciunea colectiva ca practica deosebita . In casa , desi exista si scrieri despre cum sa faci din casa ta minastire , rugaciunea colectiva este didactica , are rol didactic , sau cel mul se face limitat in ajunul praznicelor imparatesti dupa care fiecare se separa si isi continua defapt adevarata discutie cu Dumnezeu .
Ba , claie peste gramada, au aparut si userite care inmuiate excesiv de ,,tandretea " cuplului exact acolo unde nu prea este nevoie au facut apologia rugaciunii sotilor impreuna spre mintuirea lor cica !
Se vede clar ca acea userita nu citeste zilnic macar la proloage deoarece avea marea sansa sa auda macar la ziua Sf. Vasile cel Mare despre familia vizitata de sfint , despre adevaratul mod in care se nevoiau si traiau si nu despre impresii emotional delicate familiale. Necitirea aceasta zilnica , lipsa acestui obicei, ne pagubeste cu totul . Duhovnicul nu poate fi cu noi in fiecare minut dar duhovnicii din carti , da ! Daca nu ne folosim astfel de ei saracim cu totul in timp ce noi strigam in gura mare cit de bogati suntem ! Si daca mai gasim si 2-3 care fac aceleasi pacate cu noi dar ne tin isonul , atunci ,,placinta" este gata !

Scriu toate acestea ca un raspuns pt. acel frate om bun , deasemenea, nu ca voiesc sa tulbur eu iarasi apele arhilinistite ale ,,fericitilor" si sa se inviforeze iarasi fara discernamint si sa tabareasca cu de-a totii la o intreaga atitudine de ,,pus la punct".
Nu, fac aceasta deoarece acum s-a ivit ocazia oportuna, corecta si defapt arhipropovaduita de sfintii bisericii in ceea ce priveste rugaciunea .
Si ca sa ma exprim si eu ca userul Cristiboss, ca nu sunt deloc fan al lui , postarea afisata aici pt. toti cei care infara de birfa si neostoire in discutii cauta in mod real mintuirea , este exceptionala si aduce o desvoltare a invataturii Mintutorului despre rugaciune .
Ba postarea din sfintul Ioan Cassian este atit de ampla, de bogata in semnificatii , incit ne arata si ce se intimpla cind nu putem cadea in rugaciune cum trebuie , unde ajungem defapt , si cita imprastiere si irosire de timp si duh facem fara a prinde chiar de veste . Fara a sti ce este cu noi desi asa cum a arata majoritatea exemplelor de pe threadul incriminat traiesc cu impresia ca ce mai treaba fac ei si ce rugaciuni duioase si puternice inalta ei si ca si mai mult de atit , cit de mult a incuviintat duhovnicii asemenea practici .
Duhovnicii judeca adevarul dupa cum il relatezi tu , el neputind cunoaste altceva.

Buna pilda acest post , bun acest thread ... dar 'om vedea cine si cu ce foloase ne alegem !

[cristiboss56]

DESPRE POST

Important pentru dumneavoastra este si pomenirea mortilor, pentru ca si mortii au nevoie de rugaciunile noastre. Cei morti de doua lucruri sufera acolo : nu se pot ruga pentni ei insisi si nu pot sa faca nici un fel de milostenie, doar cei mantuiti se roaga pentru noi. Insa majoritatea nu pot sa se roage pentru noi, trebuie sa se roage rudele, prietenii. Si de aceea pentru ei, in primul rand, rugaciunea Bisericii este foarte puternica deoarece este unita cu jertfa Mantuitorului Hristos.

Ori de cate ori facem Sfanta Liturghie, retraim jertfa Mantuitorului Hristos pe Golgota, toata viata Lui si sfarsitul de pe Golgota. Ae incat se asociaza la rugaciunile noastre ale tuturor si sangele jertfei Mantuitorului Hristos. De aceea este foarte mare si foarte preiioasa Sfanta Liturghie. Insa dumneavoastra, si noi preotii, - suntem datori sa traim Postul Mare si orice post cu infranare indoita : post de mancare si post sufletesc, adica infranare de ganduri rele, de ura, necredinta, desfranare, rautate, lacomie. Nu avem voie sa fim rai, mincinosi, egoisti.

Trebuie sa fim cu adevarat oameni plini de dragoste, cum am spus in cuvantul de mai inainte. Si de aceea zic ca postul trebuie sa fie indoit : post trupesc si post sufletesc. Iar cu banii de pe alimentele mai scumpe sa facem milostenie; costul lor sa-l impartim la saraci. Paralel cu acest post de alimente, adica mancare mai putina, daca se poate sa ne sculam de la masa putin flamanzi; sa putem sa mai mancam, dar sa nu mancam. Aceasta insemneaza infranare.

Cand se infraneaza cineva, are dupa aceea o liniste mare in suflet; iar cand se umfla de mancare, mananca peste masura, se misca foarte greu, ii vine somnul si alte patimi, asa incat postul in sine inseamna infranare, cumpatare mai bine zis, si trebuie unit totdeauna cu milostenie si cu paza simturilor noastre, ca nu cumva in timpul postului sa intre sau sa iasa din noi vreun semn al pacatului. Sa ne putem stapani cu toata fiinta noastra.

Toate cele cinci simturi ale noastre sa fie pazite cu strasnicie, ca sa nu intre pacatul in noi si sa nu iasa vorbe proaste, vorbe de rusine, vorbe de manie, de blestem si alte lucruri rele, ca sa fie postul bineprimit de Dumnezeu, cum spune in Sfanta Evanghelie. Postul bineprimit de Dumnezeu este ferirea de rautati in primul rand, si dupa aceea si celelalte.

Deci, tineti seama, frati crestini, de aceste lucruri, pentru folosul personal al fiecaruia dintre noi.

Ganduri despre milostenie

Milostenia este o virtute foarte scumpa pentru viata crestina si pentru fiecare dintre noi. Pentru ca la judecata din urma Mantuitoral nu aminteste de toate faptele bune, ci mai ales despre milostenie, care este fiica cea mai mare a iubirii crestine.

Mantuitorului ne spune ca, in ziua judecatii de apoi, la trambitele ingerilor, se vor aduna toate neamurile pamantului, de la intemeiere pana la sfarsitul lumii si va alege, prin ingerii Sai, pe cei buni dintre cei rai, si fiecare om va da seama inaintea lui Dumnezeu de toate faptele bune sau rele savarsite in viata, din copilarie pana la moarte. Caci din anii copilariei noastre si pana la batranete, cate cuvinte desarte nu spunem noi ? Toate acestea sunt scrise de ingeri si diavoli si vor fi date pe fata la judecata inaintea tribunalului dumnezeiesc.

Asa incat toate pacatele facute de noi in viata, daca nu sunt marturisite, vor fi date pe fata la judecata inaintea tronului lui Hristos, Care va judeca toata lumea.

La infricosatoarea judecata, Mantuitorul ne subliniaza in chip deosebit darul sau fapta buna a milosteniei crestine, care va avea un mare rol la mantuirea sufletelor noastre. Caci milostenia singura acopera multime de pacate. De aceea suntem datori ca in toata viata noastra sa miluim dupa putere pe aproapele nostru, atat prin milostenie materiala, cat si prin milostenie sufleteasca. Adica, sfatuire, mangaiere, carti sfinte, rugaciune pentru cei neputinciosi etc.

Sunt sase fapte bune ale milosteniei pe care le citeaza Mantuitorul in Sfanta Evanghelie, si anume :

Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui : Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea gatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc, insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine. Atunci dreptii vor raspunde, zicand : Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit ? Sau insetat si Ti-am dat sa bei ? Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit ? Sau gol si Te-am imbracat ? Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine ? Iar Imparatul, raspunzand, va zice catre ei : Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut. Amin.

[cristiboss56]

1 Cel ce se împotriveste necazurilor, se rãzboieste fãrã sã stie cu porunca lui Dumnezeu. Iar cel ce le primeste, acela rabdã pe Domnul, cum zice Scriptura (Sf. Marcu Ascetul).
2 Cel ce socoteste necazurile venite din afarã ca aduse de dreptatea lui Dumnezeu, acela, cãutând pe Domnul, a aflat deodatã cu dreptatea Lui si cunostinta adevarului (Sf. Marcu Ascetul).
3 Cele care ni se par noua ca nu s-au savarsit bine, s-au savarsit dintr-o iconomie dumnezeiasca, mai presus de intelegerea noastra.
4 Celui ce ti-a facut nedreptate, sa-i multumesti ca unui doctor trimis de Hristos.
5 Crucea este vointa care e gata sa primeasca orice necaz.
6 Cu mana ascunsa bate Dumnezeu.
7 De nu vei cunoaste ce este necazul, nu vei afla nici ce-i odihna.
8 De vrei sa te izbavesti de necazuri si sa nu fii doborat de ele, asteapta-te la altele mai rele si astfel te vei odihni.
9 Dumnezeu nu cere de la cel bolnav decat multumire si rabdare.
10 In toate necazurile tale se arata mantuirea lui Dumnezeu, fiindca necazuri ii asteapta pe cei ce se vor mantui.
11 Necazul de-l iubesti, ti se face spre bucurie.
12 Necazurile si suferintele ne sunt spre invatatura.
13 Necazurile vin pentru ca ne semetim cand Dumnezeu ne miluieste.
14 Nu incearca Dumnezeu pe om peste puterea lui.
15 Nu spune cã cel izbãvit de patimi nu mai poate avea necazuri. Cãci chiar dacã nu pentru el, e dator totusi sã aibã necazuri pentru aproapele (Sf. Marcu Ascetul).
16 Omul care rabdã necazurile cu inimã bunã si cu multumire, va lua cununa nestricãciunii, virtutea si mântuirea (Sf. Antonie cel Mare).
17 Pacatosi fiind, sa rabdam necazurile ca unii ce suntem vrednici de ele.
18 Paharul Domnului e tagaduirea vietii lumesti pentru adevar.
19 Primeste cu bucurie certarea. Lasa-te prigonit si nu prigoni. Lasa-te nedreptatit si nu nedreptati.
20 Prin necazuri, Dumnezeu ne daruieste smerenie, dar noi o respingem.
21 Priveste mai bine (apreciaza mai mult) pe cel ce te batjocoreste, decat pe cel ce te lauda.
22 Rãbdarea necazurilor e semnul cunostintei adevãrate; la fel si neînvinovãtirea oamenilor pentru propriile tale nenorociri (Sf. Marcu Ascetul).
.
Sursa :- „Viata in duh filocalic” (Antologie filocalica alcatuita de Ignatie Monahul), Editata de Manastirea Pissiota, Bucuresti, 1999