Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Această pace a lui Hristos trebuie cerută de la Dumnezeu, iar Domnul o dă celui ce cere.

Domnul au zis ucenicilor Săi: "Pacea Mea dau vouă" (Io. 14: 27).
Această pace a lui Hristos trebuie cerută de la Dumnezeu, iar Domnul o dă celui ce cere; și când primim, trebuie cu sfințenie să o păzim și să o înmulțim; dar cel ce nu s-a dat voii lui Dumnezeu în necazuri, nu poate nici să cunoască milosârdia lui Dumnezeu.
De te ajunge vreun necaz nu slăbi, ci amintește-ți că Domnul caută asupra ta cu milostivire și nu îngădui gândul: "Căuta-va oare Domnul asupra mea, când eu Îl scârbesc?", căci Domnul din fire este Milostivire. Ci cu credință întoarce-te către Dumnezeu, și spune ca fiul cel pierdut din Evanghelie: "Nu sunt vrednic eu a mă numi fiul Tău", și vei vedea cât de drag vei fi Tatălui, și va fi atunci o negrăită bucurie în suflet.
(Arhimandritul Sofronie, Sfântul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 454)

[cristiboss56]

De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvântul, iar altul minte cu toată viaţa lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are bănuială. Unul ca acesta văzând pe cineva vorbind cu vreun frate, bănuieşte şi zice: despre mine vorbeşte acela. Iar de va vedea că a contenit a vorbi, iar bănuieşte, că din pricina lui, a tăcut. De-i va zice cineva vreun cuvânt, bănuieşte că pentru ca să-l întristeze i-a zis. În scurt, la tot lucrul are bănuire asupra vecinului, zicând că pentru mine a făcut aceasta, pentru mine a zis aceea, şi pentru aceasta a făcut aceea. Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindcă nici un adevăr nu gândeşte, ci la toate are bănuială.
Nu este fraţilor, nimic mai greu ca bănuielile. Atât sunt de vătămătoare, încât de se vor învechi în noi, încep a ne încredinţa şi a gândi adevărat că vedem lucruri, care nici nu sunt, nici nu pot să fie.
(Sfântul Cuvios Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Editura BUNAVESTIRE, Bacău, 1997, p. 77-78)

[cristiboss56]

Astăzi, oare, mai știm să sărbătorim corect ziua numelui? Am cam transformat serbarea sfinților în „sărbătorile” noastre, depărtându-ne de sensurile creștinești ale onomasticilor. Am încetat să privim sărbătorile ca pe nişte momente de rugăciune prin care ne arătam recunoștința pentru binefacerile primite, considerându-le doar un prilej de petrecere, când cei dragi ne vor copleși cu daruri, flori, mesaje, telegrame de felicitare.

Culori amestecate îşi încep timpuria cucerire a naturii, asmuţite de vânturile toamnei, care a cernut deja rugină asupra pădurilor. O liniște apăsătoare se așterne adânc peste codri, peste ape. În mărețul spectacol multicolor, ochiul surprinde o fină mâhnire, căci adesea suflările reci ale anotimpului roadelor șuieră aprig frângând ramuri, urcând spre cer frunze ce plâng, purtându-le obosite în nestingherite serpentine, lăsându-le apoi să cadă în plutire liniştită.
În împletirea captivantă de culoare și sunet, asistăm îngânduraţi la desfrunzirea filelor din calendar. „Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şinouă toate” a zis poetul, iar noi,triști sau bucuroși, învăluiţi în vraja timpului ce zdrobește sub călcâi încă un anotimp, interiorizăm acest andantemelancolic al toamnei, pregătindu-ne pentru admirabilul adagio al iernii. Drumul ni-i presărat cu multe popasuri duhovnicești, sărbători sfinte, când simțim că în marea trecere nu suntem singuri, ci înaintăm ocrotiți de mila și iubirea cerescului Părinte, a sfinților plăcuți Lui. Toamna se arată încă mai darnică pentru mulțimea de sfinți cinstiți în lunile sale: Sfânta Mărie mică, Drepții Ioachim și Ana, Sfântul Corneliu, Sfânta Sofia, Sfinţii Ciprian și Iustina, Sfântul Evanghelist Luca, Sfântul Dimitrie, Sfânta Parascheva, Sfinţii Mihail și Gavriil, Sfânta Ecaterina, iar în ultima zi a anotimpului culorilor, Sfântul Apostol Andrei.
Românul a știut dintotdeauna să și-i apropie pe „casnicii lui Dumnezeu”, făcându-şi-i frați, părtași bucuriilor sau suferințelor lui. I-a zugrăvit în icoane ori pe pereții bisericilor în portul strămoșesc, i-a așezat în odăi primenite sau la colțuri de drum să-l ocrotească, le-a cinstit ziua de proslăvire „petrecând” creștinește onomastica.
Astăzi, oare, mai știm să sărbătorim corect ziua numelui? Am cam transformat serbarea sfinților în „sărbătorile” noastre, depărtându-ne de sensurile creștinești ale onomasticilor. Am încetat să privim sărbătorile ca pe nişte momente de rugăciune prin care ne arătăm recunoștința pentru binefacerile primite, considerându-le doar un prilej de petrecere, când cei dragi ne vor copleși cu daruri, flori, mesaje, telegrame de felicitare.
Un părinte al Bisericii spunea că modul cel mai potrivit de a-i cinsti pe sfinți este să trudim pe cât ne stă în putință să le imităm viața și dorul nestins după Cer, fapt ce trebuie arătat îndeosebi la data proslăvirii lor. Însă noi preferăm în astfel de zile mese îmbelșugate cu cei apropiați. Nimic rău în asta, dacă toată bucuria evenimentului ar fi precedată de o alta, mult mai trainică, înălțătoare: cea a comuniunii cu sfinții serbați. Unde ne vom întâlni cu ei decât în dumnezeiasca liturghie? Cum le vom arăta că ne căznim să le urmăm pilda viețuirii decât împărtășindu-ne în ziua lor cu Hristos, pe Care ei L-au iubit și urmat? Am spus adesea credincioșilor că singurul dar cu adevărat de preţ ce-l putem primi de ziua noastră este Hristos, Care ne așteaptă, ne invită la ospăț, vrea să ne apropie de sfinții noștri ocrotitori. Din păcate, ocupându-ne cu masa, cu petrecerile, cu băutura, uităm sau nici măcar nu ne căznim să dăm curs poftirii dumnezeiești.
Așadar proslăvirea unui sfânt reprezintă o zi specială, când se cuvine să prăznuim, să ne veselim duhovnicește, trăind cu intensitate mângâierea, bucuria de a rămâne lângă Hristos, alături de sfinții Lui. Concret, un bun creștin de ziua sa onomastică trebuie să-și facă timp să participe la Sfânta Liturghie, iar dacă are dezlegare de la duhovnic, după ce s-a pregătit, să primească Sfânta Împărtășanie. Doar aşa se va găsi în comuniune cu patronul său spiritual, care, la rândul lui, se află într-o necurmată împărtășire din iubirea nesfârșită a Sfintei Treimi. Uneori, însă, astfel de sărbători cad în zi de lucru. Atunci ce-i de făcut? Cunosc credincioși care își pregătesc cu mare bucurie ziua onomastică. Nu mă refer la îmbelșugate mese ori la petreceri zgomotoase. Își iau câteva zile de concediu, postesc, după sfatul duhovnicului, sporind rugăciunea și viața duhovnicească, pentru ca în ziua sfântului să participe la Sfânta Liturghie, împărtășindu-se. Nu este o regulă sine qua non. Dacă nu reușim acest lucru, ne putem face timp să citim acatistul sfântului, iar după orele de serviciu să ne îndreptăm pașii către o biserică, să ne închinăm ocrotitorului rânduit, mulțumindu-i pentru milă și ajutor. Dacă nici asta nu vom izbuti, atunci măcar în tihna odăii noastre, să ne plecăm genunchii înaintea icoanei sale, lăsându-ne mângâiați de harul iubirii și milostivirii revărsate asupra noastră. Să-i citim sau să-i recitim viața, meditând la lucrarea sa pe pământ, învățând de la el cum să ne croim cale către Cer. Nu aș vrea să cred că un bun creștin nu ţine la căpătâi o icoană cu sfântul său ocrotitor, dacă, desigur, i s-a rânduit la botez un astfel de nume. Este regretabil să nu avem o relație apropiată cu protectorii noștri cereşti, nesocotind minunatul dar oferit nouă de Dumnezeu.
Şi totuși ce se-ntâmplă când refuzăm sau neglijăm să facem cunoștință cu cei hăruiți să ne fie pavăză? Ignorându-i pe sfinți, îndepărtăm șansa de a ne face din „casnicii lui Dumnezeu”, ale căror nume le purtăm, prieteni apropiați, apărători și sprijinitori vieții noastre. Nepreţuindu-i pe sfinți, transformăm zilele lor de cinstire în zile ale noastre. Dar oare suntem noi vrednici să ne substituim lor?
Să căutăm, așadar, bucuria proslăvirii sfinților noștri ocrotitori cu și în Hristos, iar agapa de acasă cu familia ori prietenii să nu preceadă ospățului mântuirii.

[cristiboss56]

Iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei. Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.
Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă. Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.
Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.
Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele. Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi, ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.
(Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, p. 173-174)

[cristiboss56]

Să nu fim nepăsători. Pentru că nepăsarea este cea mai mare primejdie pentru sufletul fiecărui om. Nu ai milă singur de sufletul tău şi eşti în mare primejdie sufletească. Nu ai făcut canonul? Nepăsarea îţi zice: Nu-i nimic!
- Cum poate afla liniște un creștin care trăiește în tulburarea și zgomotul orașului?
- Trebuie să ne străduim să dobândim cât mai mult cu putinţă! Să nu fim nepăsători. Pentru că nepăsarea este cea mai mare primejdie pentru sufletul fiecărui om. Nu ai milă singur de sufletul tău şi eşti în mare primejdie sufletească. Nu ai făcut canonul? Nepăsarea îţi zice: Nu-i nimic! Nu ai postit? Nepăsarea îţi zice: Nu-i nimic! Ai desfrânat? Nepăsarea îţi zice: Nu-i nimic!... Cât se poate să ne străduim şi Dumnezeu ne va ajuta să ne mântuim. Cu cât vor fi ispitele mai mari, cu atât vom primi mai mult har. Şi cununa va fi mai mare. Însă Dumnezeu nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre. Dacă avem rugăciune, curăţie sufletească şi trupească, se va pogorî darul Duhului Sfânt peste noi şi toate marile greutăţi pe care le vom avea le vom rezolva cu uşurinţă. Aceste timpuri grele pentru mântuirea sufletului nostru au fost proorocite de Sfinţii Părinţi.
(Ierod. Cleopa Praschiv, Pelerinaj în Sfântul Munte Athos, Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, Ed. Panaghia, 2005, p. 86)

[cristiboss56]

„Tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 3, 10).
Vezi un pom uscat, care nu mai e bun pentru nimic altceva decât pentru a fi pus pe foc.
Înţelege că asemenea este şi sufletul omului păcătos, în care nu se găseşte credinţa cea vie dimpreună cu roadele ei şi a cărui săvârşire va fi tăierea şi focul iadului celui veşnic.
„Tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 3, 10).
Această întâmplare îţi slujeşte drept prilej de a-ţi îndrepta ochii spre sufletul tău, cercetând dacă nu cumva se află şi el într-o asemenea stare jalnică, şi de a te ruga lui Hristos-Dumnezeu, Care şi pe cei morţi îi învie, să ţi-l umple cu viaţă şi să ţi-l adape cu roua harului Său întru creşterea roadelor celor duhovniceşti.
(Sfântul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu în împrejurările vieţii de zi cu zi, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 61)

[cristiboss56]

Numele lui Iisus, rugaciunea mintii, zic Sfintii Parinti, e ca un flacon cu parfum, il deschizi, il inclini, iar mirul se revarsa si umple de buna-mireasma locul. Striga “Doamne Iisuse Hristoase” si buna-mireasma Duhului Sfant se va revarsa, vei primi “arvuna Duhului dumnezeiesc”. Fiindca “Duhul Sfant compatimeste impreuna cu noi” si “ne indeamna degraba spre rugaciunile duhovnicesti”. Mai mult, se roaga El in locul nostru, al celor ce uitam sa ne rugam, si ia asupra Sa lipsurile noastre, ne-curatiile noastre, saracia existentei noastre. Pentru ca fiecare dintre noi e un templu al lui Dumnezeu, si atunci cand ne rugam devenim slujitori sfintiti ai unei mari taine. De aceea foarte frumos spune un Parinte al Bisericii: “Ia o cadelnita sa tamaiezi, fiindca Hristos e aici in inima ta, atunci cand se inalta rugaciunea «Doamne, Iisuse Hristoase»”. Si iarasi altundeva scrie: “Atunci cand auzim o cadelnita, sa ne aducem aminte ca suntem un templu si sa simtim cu mintea ca tamaiem pe Hristos Care e in noi si asa sa ne inchinam acestui cort al Duhului Sfant”. -

[cristiboss56]

Nu trebuie să ne mirăm atunci când vedem un om care face lucruri de neînţeles: se mândreşte, se laudă până când se face de râs, etc. Nu trebuie să ne mirăm, fiindcă este influenţat de imaginea ideală, nu-şi dă seama.
Imaginea ideală este o plăsmuire, este inexistentă. Omul o construieşte, o poartă în el şi-l influenţează în funcţie de centrul interesului său. Se identifică cu ea, se crede pe sine deosebit de ceilalţi, special, chiar. Până şi defectele pe care le are le crede bune, le crede virtuţi. De aceea, nu trebuie să ne mirăm atunci când vedem un om care face lucruri de neînţeles: se mândreşte, se laudă până când se face de râs, etc. Nu trebuie să ne mirăm, fiindcă este influenţat de imaginea ideală, nu-şi dă seama.
Aşadar, cel care s-a identificat pe sine cu imaginea ideală îşi vede defectele ca pe nişte virtuţi. Nu trebuie să ne mirăm când cineva a făcut o greşeală cumplită, a săvârşit o fărădelege, mai concret un păcat, insistă să ne convingă şi pe noi că nu este deloc o greşeală, că nu este o manifestare a defectului, ci este o virtute. Să nu ne mirăm, acest om este influenţat de imaginea ideală şi desigur, se identifică cu ea.
(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Te cunoşti pe tine însuţi?, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008, p. 148)

[cristiboss56]

Cândva, generaţiile se măsurau în treizeci, cincizeci sau chiar sute de ani. Astăzi, ele se schimbă la fiecare deceniu. Diferenţele de vârstă, de psihologie, de tehnologie pricinuiesc de multe ori conflicte şi dizarmonie în interiorul familiei.

Desigur, modul vostru de a gândi şi de a simţi este diferit de cel al părinţilor voştri. Fiind cu 20, 30 sau chiar 40 de ani mai mici decât ei, între voi există o prăpastie. Înţelegerea şi comunicarea între voi şi părinţi nu este cu putinţă. Una zic părinţii, alta înţelegeţi voi. De aici se nasc nenumărate conflicte.
Epocile se succed astăzi cu viteza ameţitoare cu care se dezvoltă artele şi ştiinţa. Cândva, generaţiile se măsurau în treizeci, cincizeci sau chiar sute de ani. Astăzi, ele se schimbă la fiecare deceniu. Diferenţele de vârstă, de psihologie, de tehnologie pricinuiesc de multe ori conflicte şi dizarmonie în interiorul familiei. Poate că acest fapt este inevitabil. Problema care se pune, însă, este aceea ca diferenţele dintre generaţii să nu ducă la conflicte de dimensiuni astronomice. Adică părinţii şi copiii să nu se separe în două tabere diferite...
Deoarece în fiecare zi sunt chemat să rezolv asemenea probleme, am observat că, de cele mai multe ori, mai multă dreptate aveţi voi, copiii. Şi aceasta pentru că părinţii sunt - se presupune - mai maturi, mai înţelepţi, mai calculaţi şi ei ar trebui să fie primii care să vă înţeleagă pe voi, şi după aceea voi pe ei. Voi nu aveţi experienţa şi maturitatea lor. De aceea, ei sunt primii responsabili în privinţa comunicării dintre ei şi voi, după aceea sunteţi responsabili şi voi. În general, constat zilnic că atunci când părinţii sunt corecţi, realişti, cu adevărat înţelegători şi iubitori, vă câştigă de partea lor. Ceea ce am observat este că voi sunteți sinceri. Vreţi de exemplu, comunicare şi dragoste. Dacă le aveţi pe acestea, se poate foarte uşor ajunge la sufletul vostru (de multe ori, deveniţi părinţi duhovniceşti ai celor care v-au născut. Ei v-au născut trupeşte, iar voi îi renaşteţi sufleteşte. Acesta este un lucru minunat!)
(Pr. Timotei Kilifis, Tinereţe curată, tinereţe frumoasă, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2007, p. 35-36)

[cristiboss56]

„Cei care defaimă vor da seamă înaintea lui Dumnezeu, Care va judeca viii şi morţii”.

Încetează, omule, ca nu cumva însuşi cuvântul cu care defăimezi pe Dumnezeu să se facă văpaie în gura ta şi să-ţi ardă limba. Că oamenii, dacă se ceartă unii cu alţii, după ce se împacă, se ruşinează a se privi în faţă; tu, care azi stai în lume, iar mâine vei sta înaintea înfricoşătorului divan cum îndrăzneşti a zice unele ca acestea? Nu te temi că s-ar putea să se pogoare foc din cer şi să te mistuiască pe tine când deschizi gura împotriva Atotţiitorului? Nici nu pui în mintea ta că s-ar putea să se desfacă năpraznic pământul de sub picioarele tale şi să te înghită? Nu te înşela, omule, este cu neputinţă a scăpa din mâinile Celui ce ne-a zidit. Ascultă pe cel ce zice: „Cei care defaimă vor da seamă înaintea lui Dumnezeu, Care va judeca viii şi morţii”. Până când întărâtăm pe Acela ce atâtea bunătăţi ne-a dat nouă, Care, luând tină din pământ, a zidit pe om şi a suflat întru el Duh de viaţă, Care a şi supus toate sub picioarele Lui. Care ne cearcă şi ne miluieşte, Cela ce şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat pentru viaţa tuturor! Iar noi, în locul facerilor Lui de bine, spini şi mărăcini îi aducem, al căror sfârşit este arderea.
(Sfântul Efrem Sirul, Din cuvintele duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2003, p. 16)