Sa ramanem ORTODOCSI pana la capat !

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Dar am fost de atâtea şi atâtea ori ! Am văzut urmele atrocităţilor comise de ortodocşi asupra românilor catolici. Cunosc mănăstirea Nicula, constuită de catolici, pe care ortodocşii au luat-o la japcă şi unde şi-a rupt patriarhul ortodox piciorul. Icoana Făcătoare de minuni de acolo, a trecut prin atâtea peripeţii până în urmă cu câteva decenii, când ortodocşii au izbutit să-i descopere ascunzătoarea! E adevărat, nu am ajuns în Maramureş, să vizitez Cimitirul Vesel, unde sunt înmormântaţi atâţia catolici maramureşeni, cimitir luat la japcă cu tot cu parohie. În fiecare vară merg în Ţara Făgăraşului, leagăn al românităţii transilvane şi al Unirii, şi văd bisericile pe care ortodocşii preferă să le ţină încuiate şi în paragină, decât să le restituie proprietarilor de drept, care le-au construit şi le-au îngrijit. Am trecut şi prin Gherla, şi cunosc Catedrala de acolo, construită de greco-catolici şi unde este înmormântat episcopul Vasile Hossu. Luată la japcă de ortodocşi, care au promis, în 2005, prin chiar vocea patriarhului lor, să o retrocedeze proprietarului de drept.

Dar ce contează cuvântul de vlădică dat,
Când poţi păstra ce ai furat ?

Da.....e bine cand vezi numai dintr-o parte sau numai o parte...

Domnule Mihnea n-am sa intreb ce-a fost intai: oul sau gaina, cam asa devine subiectul acesta.

Doar atat: ce au fost inainte de 1700, inainte de a deveni greco-catolici, romanii din Ardeal?

Jertfelnicia ortodoxă în anii comunismului – Prejudecăţi şi mistificări curente

Din păcate, un gen imund de propagandă antiortodoxă (şi până la urmă – cu sau fără voie – antinaţională), provenind din anumite medii de secesiune confesională (îndeosebi greco-catolicii) sau intelectuală (îndeosebi aşa-numiţii „postmodernişti”), cu contribuţia unei părţi însemnate a vechiului exil românesc, a reuşit să acrediteze în multe conştiinţe superficiale sau neavizate, mai ales după 1989, ideea fixă că Biserica Ortodoxă Română ar fi fost, prin aproape toţi slujitorii şi diriguitorii ei, o simplă unealtă obedientă şi chiar monstruoasă a regimului comunist, faţă de care n-ar fi schiţat nicio opoziţie semnificativă, în timp ce alte confesiuni creştine, în frunte cu romano-catolicii şi greco-catolicii, ar fi rezistat eroic, umplând închisorile şi dând cohorte de martiri.

M-a pus pe gânduri, bunăoară, altercaţia pe care am avut-o relativ recent cu un prieten apropiat, botezat ortodox şi declarat „om de dreapta”, care dezvoltase (într-un eseu pe care până la urmă a avut decenţa de a nu-l publica) o întreagă critică internă a Ortodoxiei româneşti contemporane, bazându-se pe o afirmaţie radicală şi veninoasă a nefericitului Onisifor Ghibu (altminteri personalitate intelectuală de prim rang): „În epoca de teribile încercări inaugurată de ocupaţia comunistă, Biserica Ortodoxă Română, care nu a dat în întreagă această epocă niciun singur luptător eroic şi niciun singur martir, ci a scos la suprafaţă numai profitori şi trădători, îngrijaţi să se salveze numai pe ei înşişi, gata spre «slava lui Stalin», afişată chiar în localul aşa-zisului Sfânt Sinod al patriarhului roşu Justinian, Biserica Ortodoxă Română, ca organizaţie, s-a dovedit cea mai slabă şi mai meschină din*tre toate Bisericile din cuprinsul ţării, abandonând aproape toate poziţiile sale de onoare de până aci şi îm*părţindu-şi activitatea între servilismul odios faţă de regi*mul comunist şi un ritualism sterp, care, în ultimă analiză, nu este decât un pseudo-creştinism” (O. Ghibu, Chemare la judecata istoriei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 186). În faţa unei asemenea probe de rea-credinţă (autorul) şi de credulitate amnezică (prietenul meu) îţi trebuie multă stăpânire de sine… L-am întrebat pe prie*tenul cu pricina dacă nu cumva s-ar fi cuvenit ca ziarist – nu evreu, nu mason, nu comunist, nu greco-catolic, nu sec*tant, ci român ortodox şi „de dreapta”! – să aibă principialitatea ca, mai înainte de a colporta asemenea abjecţii, să încerce un minimum de informare profesională, iar nu să se lase furat de inflaţia „zvonisticii” curente. Dar, dincolo de orice demers documentar, să nu fi auzit el, om citit şi umblat, nici măcar de cazurile de mucenicie ortodoxă anticomunistă de care a auzit mai toată lumea: de otrăvirea arhiereului Irineu Mihălcescu, de moartea în temniţă a poetului-călugăr Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil) sau a Maicii Mihaela de la Vladimireşti, de anii grei de închisoare ai unor mari duhovnici a Arsenie Boca (sprijinitor, între altele, al legendarei rezistenţe armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului), Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc sau Iustin Pârvu, ai marelui teolog Dumitru Stăniloae sau ai viitorului ierarh Bartolomeu Valeriu Anania, de cazul părintelui Calciu (21 de ani de detenţie, inclusiv Piteştiul!), sau de cel al lui N. Steinhardt (botezat în închisoare, apoi călugărit la începutul anilor ‘80), sau de cel al preotului Ilie Lăcătuşu, fost deţinut politic, descoperit nu demult cu moaştele întregi şi bine-mirositoare? Auzise, desigur, dar… „nu se gândise”! Acum, „gândindu-se”, şi-a amintit că ştia că „până şi blândul părinte Galeriu a făcut vreun an de puşcărie”… Or, chiar şi numai prin aceste câteva nume, şi ar fi trebuit să se sesizeze, lucid şi onest, împotriva minciunii sfruntate a lui O. Ghibu că B. O. R. „nu a dat în întreagă această epocă niciun singur luptător eroic şi niciun singur martir, ci a scos la suprafaţă numai profitori şi trădători, îngrijaţi să se salveze numai pe ei înşişi…”! Ce se întâm*plă oare, sub presiunea unui anumit tip nou de manipulare ideologică, importat din Occident, cu „luciditatea” şi „onestitatea” atâtora dintre intelectualii noştri (şi, în ultimă in*stanţă, cu bunul simţ românesc)?!

Adevărul probat documentar

Să vedem însă ce spun datele statistice efective, atâtea câte s-au putut inventaria deocamdată. Prietenului meu îi stătea la îndemână, încă din 1998, cu răceala şi precizia documentului pur, dicţionarul statistic intitulat Biserica întemniţată. România: 1944-1989, alcătuit de Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu şi Flori Stănescu (şi apărut sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, fără limitări confesionale, ceea ce dă posibilitatea unor comparaţii foarte relevante), unde se află înregistrate 2544 de persoane, între care 2398d e preoţi (ortodocşi - 1725; greco-catolici – 226; romano-catolici – 165; protestanţi şi neoprotestanţi – 90; de alte religii – 36). Deşi neincluşi în corpul dicţionarului, sunt menţionaţi în studiul introductiv şi 31 de ierarhi ortodocşi scoşi din scaun (sechestraţi sau exilaţi, unii morţi în împrejurări pe cât de obscure, pe atât de suspecte, ca Irineu Mihălcescu sau Nicolae Popoviciu), peste 1500 de cazuri de personal ecleziastic epurat, precum şi 60 de monahi despre care se ştie cu certitudine că au sprijinit mişcarea naţională de rezistenţă. Un caz aparte este cel al deţinuţilor politici preoţiţi după ieşirea din închisoare, printre care aflăm nume ilustre: N. Steinhardt, Constantin Voicescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa (acesta din urmă rearestat în 1979, pentru protestul său deschis împotriva ateismului oficial şi a dărâmării bisericilor, şi eliberat abia în 1984, iar în 1985 constrâns să părăsească ţara) etc.

Mai nou, au apărut cel puţin încă trei lucrări mai mult decât lămuritoare: George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană (Ed. Nemira, Bucureşti, 2004), Adrian Nicolae Petcu (coord.), Partidul, Securitatea şi Cultele: 1945-1989 (Ed. Nemira, Bucureşti, 2005) şi mai ales Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 2007, volum de aproape o mie de pagini, realizat, sub formă de dicţionar, de un colectiv multiconfesional de specialişti, în frunte cu tânărul istoric Adrian Nicolae Petcu (cercetător CNSAS). În recentul martirologiu sunt înregistraţi, conform actualului stadiu al documentaţiei, cei morţi în închisori sau ca urmare directă a prigoanei anticreştine. „Lucrarea de faţă cuprinde un număr de peste 240 de martiri creştini care şi-au dat viaţa pentru Hristos în timpul persecuţiei comuniste, atee. Dintre aceştia, menţionăm că sunt 207 martiri ortodocşi (din care 96 cu biografii întocmite), 30 de martiri romano-catolici şi 4 protestanţi evanghelici [greco-catolicii - cu victime destul de numeroase - nu şi-au definitivat materialul până la ieşirea acestei prime ediţii]. Din punct de vedere socio-profesional, majoritatea sunt clerici (preoţi şi episcopi), profesori de teologie, avocaţi, un general de divizie, studenţi, călugări şi călugăriţe…” (Studiul introductiv, pp. 39-40).

Da, prietene, vor fi existat şi ierarhi manipulabili, şi preoţi nevrednici, şi monahi compromişi; nu pretinde nimeni că Ortodoxia românească n-a avut uscăturile ei, numai că pădurea nu se judecă prin uscături! Miile de deţinuţi şi sutele de morţi, zecile de ierarhi înlăturaţi din scaun (ba chiar lichidaţi) sau de monahi subversivi (copleşind cu mult, cum era şi firesc, numărul celor de alte confesiuni adunaţi la un loc) nu reprezintă tot Ortodoxia?! Mai degrabă se poate spune că majoritatea covârşitoare a ortodocşilor în sânul naţiunii române a făcut ca Biserica strămoşească să aibă, proporţional, şi mai mulţi virtuoşi, dar şi mai mulţi păcătoşi decât minoritatea catolică sau decât confesiunile de dată recentă, uneori cu totul nesem*nificative numeric. Faptul că „virtuoşii” sunt cu cerbicie ignoraţi, iar „păcătoşii” tendenţios invocaţi, ţine de lipsa de rectitudine a adversarilor. În orice caz, Paul Caravia avea toată dreptatea să conchidă, în studiul introductiv al Bisericii întemniţate: „Se vede că Biserica nu a fost nu*mai contemplativă, ci şi luptătoare” (p. 30).

Memorialistica mărturisitoare

Există astăzi o uriaşă literatură memorialistică despre în*chisorile comuniste, iar ea este plină de figuri exem*plare de preoţi sau călugări ce au înfruntat, în numele lui Dumnezeu şi al poporului român dreptcredincios, „fiara roşie”, majoritatea fiind condamnaţi cu sentinţa formală de „uneltire împotriva ordinii sociale”. Ba mai mult: mulţi dintre aceşti slujitori ai Bisericii au scris ei înşişi cutremurătoare relatări despre anii de luptă anticomunistă şi de detenţie. Înşir în continuare, în ordine alfabetică, o parte dintre aceste cărţi mărturi*si*toare (cerând iertare că nu le-am putut înregistra pe toate): Ioan Bărdaş, Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui pre*ot ortodox, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999; Dimitrie Bejan, Oranki. Amintiri din captivitate, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995 (despre perioada prizonieratului la ruşi, ca preot militar; ulterior a făcut închisoare şi în ţară, din 1950 până în 1964), şi Viforniţa cea mare, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996; Liviu Brânzaş, Raza din catacombă. Jurnal de închisoare, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, şi Martor într-un proces moral, Ed. Brad, 2000; Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Şapte cuvinte către tineri, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, sau Războiul întru Cu*vânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001; Nicolae Ciolacu [Monahul Nec*tarie], Haiducii Dobrogei. Rezistenţa armată anticomunistă din munţii Babadagului, Col. „Omul Nou”, Hallan*dale [Florida], 1995; N. Crăcea, Dezvăluiri legionare, 5 vol., [în regie proprie], Bucureşti, 1994-2001; Mina Dobzeu (botezătorul lui N. Steinhardt), Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999; Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Ed. Agora, Iaşi, 1998 (ed. a II-a completată, Ed. Scara, Bucureşti, 2000); Părintele Marcu de la Sihăstria, Mărturisirea unui creştin, [Mănăstirea] Petru Vodă, 2007; Zosim Oancea, Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995 (reed.: Ed. Christiana, Bucureşti, 2004); N. Steinhardt, Jurnalul feri*cirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (numeroase reeditări ulterioare).

Mulţi dintre aceşti prigoniţi şi-au reluat activitatea slujitoare după 1964, când închisorile politice au fost lichi*date. Securitatea a continuat să-i urmărească, mai mult sau mai puţin discret, dar nu le-a putut curma, cu mici ex*cepţii lăturalnice, zelul şi vred*nicia. Ei au lucrat, sub oblăduirea lui Dumnezeu, ca mari duhovnici, sau mari pre*dicatori, sau mari cărturari; unii au ajuns ierarhi, alţii arhimandriţi, alţii parohi exemplari, iar ţara este plină de ctitoriile lor, putând fi consideraţi nişte adevăraţi răscum*părători ai vremurilor.

Lor li s-au adăugat o mulţime de alţi preoţi care n-au trecut prin închisori, dar care au înfruntat vremurile cu o rectitudine discretă, lăsând o amintire de neşters în minţile şi inimile credincioşilor. Sunt de neuitat, cu neostentativa lor subversivitate întru Hristos, figuri precum cea a părin*telui Athanase Negoiţă (ce a fost deopotrivă un mare orientalist), care niciodată, în vremea comuniştilor, n-a fo*losit cunoscuta formulă liturgică de rugăciune „pentru conducătorii Republicii Populare – sau Socialiste – Ro*mâ*nia, pentru sănătatea şi mântuirea lor, Domnului să ne rugăm”, înlocuindo firesc, curajos şi invariabil cu „şi pentru conducătorii ţării noastre, ca să le îndrepte Dumnezeu paşii numai pe căile cele bune”, sau care sărea mereu, sub privirile complice ale credincioşilor, peste balastul ideologic impus de re*gim pastoralelor patriarhale…

Mă opresc aici, cu regretul de-a nu fi putut pomeni decât în parte şi în treacăt pe numeroşii păstori sufleteşti vrednici şi jertfelnici pe care Dumnezeu i-a dăruit nea*mu*lui românesc în ultimii 60 de ani, adevăraţi cruciaţi ai secolului al XX-lea împotriva terorii bolşevice. Biruind cu strălucirea lor beznele atâtor nevrednicii mărunte, ei dau ade*vărata măsură a Ortodoxiei româneşti contemporane şi îşi aşteaptă, rugători în ceruri, harnicul iconar de mâine.

Răzvan CODRESCU


sursa: Sfintii Inchisorilor

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Adriana Cluj

Doar atat: ce au fost inainte de 1700, inainte de a deveni greco-catolici, romanii din Ardeal?

Înainte de 1700, majoritatea românilor din Ardeal au fost ortodocşi şi un număr relativ mic erau catolici.
Şi mai înainte de această perioadă, toţi românii au fost catolici.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Şi mai înainte de această perioadă, toţi românii au fost catolici.

Nttttt... dvs vorbiti aici de altceva.
De Imperiul Roman de Rasarit.
Dar nu la nordul Dunarii.

Acuma va spun: Noapte buna!

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Adriana Cluj

Acuma va spun: Noapte buna!

Noapte bună !

[iuliu46]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Şi mai înainte de această perioadă, toţi românii au fost catolici.

Romanii erau ortodocsi nu catolici. Si Papa probabil daca-l intrebati o sa va spuna ca e ortodox.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de iuliu46

Romanii erau ortodocsi nu catolici.

Fiind în comuniune cu Papa, românii erau catolici. A fi catolic înseamnă a fi în părtăşie cu Papa.
Mai mult, există suficiente dovezi că, pe actualul teritoriu al României, s-a oficiat Sf Missă după ritul romano-catolic, înainte de a se adopta ritul răsăritean şi dovezi încă şi mai multe că limba în care se oficia era latina, înainte (cu mult) de slavonă. De fapt, slavona a devenit prevalentă abia în secolul al IX-lea.

[iuliu46]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Fiind în comuniune cu Papa, românii erau catolici. A fi catolic înseamnă a fi în părtăşie cu Papa.
Mai mult, există suficiente dovezi că, pe actualul teritoriu al României, s-a oficiat Sf Missă după ritul romano-catolic, înainte de a se adopta ritul răsăritean şi dovezi încă şi mai multe că limba în care se oficia era latina, înainte (cu mult) de slavonă. De fapt, slavona a devenit prevalentă abia în secolul al IX-lea.

Bun, asa toti crestinii am fost o mare familie in care toata lumea era in partasie cu toata lumea dar totusi credinta era ortodoxa, nu spunea nimeni ca e catolic ci asa se numea biserica.Biserica noastra inca este catolica.Deci uite ca noi putem fi catolici si fara a fi in partasie cu Papa.
Dumneavoastra puteti fi ortodox ?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de iuliu46

Dumneavoastra puteti fi ortodox ?

Desigur. Eu mă consider ortodox. Cred în tot ceea ce credeau Sfinţii Părinţi. Dar nu sunt în părtăşie cu episcopii care au adoptat denumirea de "ortodox". Pentru mine, unitatea creştină s-a realizat deja: sunt, în acelaşi timp, ortodox şi catolic, adică am dreapta credinţă pe care Sf Vasile, Sf Ioan şi ceilalţi cu ei au avut-o şi mă împărtăşesc cu Papa, văzând în el urmaşul lui Petru.