GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cristiboss56]

Boala şi vindecarea sufletului în tradiţia ortodoxă
*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă


c) Preotul-tămăduitor ortodox

Dar, de bună seamă, se cere şi un tămăduitor duhovnicesc potrivit, spre a fi călăuziţi cum se cuvine. Apostolul Pavel, după vedenia de pe drumul Damascului, s-a întâlnit cu Anania. La fel, fiecare om care păseşte pe calea credinţei, are nevoie de un călăuzitor. Este absolut necesar pentru viaţa sa duhovnicească. Este aproape cu neputinţă ca omul să înainteze fără un călăuzitor. Drumul vieţii duhovniceşti este atât de lung, încât nimeni nu poate călători şi ajunge la capătul său fără o călăuză.
Preotul se cheamă şi părinte duhovnicesc. De ce este părinte ? Fiindcă naşte fii duhovniceşti. Apostolul Pavel foloseşte de mai multe ori termenul, în Epistola către Corinteni spune: „Că de aţi avea zece mii de dascăli întru Hristos, dară nu mulţi părinţi; că întru Hristos Iisus prin evanghelie eu v-am născut pre voi” (1 Cor. 4, 15). El i-a născut prin evanghelie, adică prin dumnezeiasca Descoperire pe care o primise de la însuşi Hristos. Apostolul Pavel primise Descoperirea de la Hristos. Era purtător al Descoperirii dumnezeieşti şi a împărtăşit-o, a predat-o fiilor săi duhovniceşti; şi astfel le-a dat din nou viaţă.
În tradiţia patristică se vorbeşte despre două feluri de botez, întâi, botezul prin apă; iar al doilea, botezul prin Duh. Hristos a descoperit acest adevăr în convorbirea Sa cu Nicodim. El a spus: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Simon Magul, de exemplu, fusese botezat în numele lui Hristos, totuşi nu primise încă Botezul Duhului. Din această cauză, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „A fost botezat, dar nu luminat. Deşi şi-a băgat trupul în apă, sufletul lui nu a fost luminat de Duhul”. Vedeţi cum vindecarea urmează chiar după botezul cu apă, până ce omul primeşte Botezul Duhului – care este luminarea minţii – când se face Templu al Duhului Sfânt ?
De altfel, Sfântul Apostol Pavel îşi arată maternitatea duhovnicească şi faţă de Galateni: „Copiii mei, pre care iarăşi cu durere vă nasc, până ce se va închipui Hristos în voi” (Galat. 4, 19). Preotul este şi doctor ce vindecă bolile duhovniceşti ale poporului. El este cel care vindecă prin puterea lui Hristos – ca un alt Moise – poporul cel nou al lui Dumnezeu şi-l călăuzeşte către pământul făgăduinţei. Din toate aceste pricini cred că termenul de tămăduitor pentru preot – şi mai ales pentru părintele duhovnicesc – nu este nepotrivit.
d) Metoda tămăduirii ortodoxe sau nevoinţă ortodoxă

Liniştirea minţii de involburarea de ganduri
„Iar tu când te rogi, intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui întru ascuns” (Mat. 6, 6).
Astăzi, mulţi oameni trăiesc într-un fel de închisoare a simţurilor. Suntem închişi în aceasta şi ni se dă voie cel mult să-i înfrumuseţăm atmosfera înspăimântătoare. Dar partea tristă este că nouă ne place să trăim şi să ne petrecem vieţile „întemniţaţi”. Tocmai de aceea cresc atât de mult aşa-numitele probleme psihologice şi chinuitoarele probleme existenţiale, care nu pot fi rezolvate prin soluţiile omeneşti. Proliferarea îmaginaţiei bolnave, divinizarea raţiunii, dezlănţuirea necontrolată a simţurilor şi inexistenţa liniştii lăuntrice ne-au făcut să ne îmbolnăvim. Nu ne mai putem privi drept în ochi.
Mai mult, ne temem de singurătate şi izolare, de aceea nu mai suportăm să fim singuri. De îndată ce intrăm în maşină, deschidem imediat radioul sau casetofonul cu muzica preferată, ca să ne ţină de urât. Întorcându-ne acasă, primul lucru pe care-l facem este să deschidem televizorul, indiferent dacă cineva se uită la el sau nu. Ne-am umplut mintea de gânduri care ne tulbură şi nu ne lasă să gândim în tihnă. Toate acestea şi încă multe altele arată inexistenţa isihiei sau liniştirii lăuntrice a minţii.


*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă


<< VA URMA >>

[cristiboss56]

Boala şi vindecarea sufletului în tradiţia ortodoxă
*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă

Îmaginaţia bolnavă

Imaginaţia este, în accepţiunea Sfinţilor Părinţi, un fenomen care apare în structura omului doar după cădere. Nu este o însuşire cu care a fost înzestrat omul odată cu zidirea sa, ci un fenomen de după căderea în păcat. Prin urmare, mântuirea noastră este legată de ieşirea de sub înrâurirea ei cauzatoare de moarte.
Omul vede, aude, gustă etc, iar apoi îmaginaţia primeşte aceste experienţe, le reface, le amplifică, le dă culoarea potrivită şi le păstrează spre a crea necontenit probleme. Astfel, în chip hazliu, am putea spune că imaginaţia este un televizor color inventat înaintea celui real.
Sfinţii Părinţi deosebesc mai multe feluri de imaginaţie; însă, de obicei, se pomenesc patru. Primul tip este legat de imaginile aşa-numitelor păcate trupeşti. Prin imaginaţie, simţurile proiectează aceste imagini pe ecranul minţii, continuând s-o ţină în sclavie. Al doilea tip de închipuire este aşa-numita visare. Multor oameni le place să viseze cu ochii deschişi, lăsându-se purtaţi cu gândul în locuri ideale sau chiar reale. Mulţi oameni, mai ales femeile, cad în această stare. Al treilea tip este îmaginaţia creatoare, care dezvoltă civilizaţia şi arta. Oamenii încearcă să rezolve unele probleme sau să înainteze în dezvoltarea artei. Nu este ceva de condamnat, căci, aşa cum am spus, este o stare firească după cădere. Dar trebuie subliniat că este foarte primejdioasă pentru rugăciunea curată. Al patrulea tip se înfăţişează în străduinţa noastră de a-L închipui pe Dumnezeu şi puterile îngereşti în chip raţional, făcând speculaţii despre El. Dar acest lucru este foarte primejdios, fiindcă, creştinul ortodox urmează altă metodă, metoda liniştirii minţii, spre a ajunge la părtăşia şi unirea cu Dumnezeu, dobândind astfel cunoaşterea Lui. Iar meşteşugul (metoda) isihiei ţine de curăţirea inimii, izbăvirea de patimi, eliberarea de gânduri şi îmaginaţie bolnavă.
Cu cât imaginaţia cuiva este mai activă, cu atât mai mult dezvăluie faptul că acel om se află într-o stare căzută. Dacă cercetăm cu grijă fiecare păcat al nostru, ne dăm seama că la obârşia lui se află imaginaţia.
Vedem chiar oameni care merg la biserică şi vor să ducă o viaţă creştinească; dar continuă totuşi să îşi cultive îmaginaţia. Şi-L închipuie pe Dumnezeu, şi-i imaginează pe îngeri, simt că atunci când se roagă stau înaintea tronului lui Dumnezeu, ş.a.m.d. Dar acesta este începutul unei anomalii duhovniceşti, poate chiar psihice, care poate duce la tulburări şi înşelări.
Noi, oamenii de azi simţim foarte mult nebunia pierzătoare a gândurilor. Suferim deoarece ne cultivăm puternic raţiunea, îndestulându-ne toate simţurile şi primind de dimineaţa până seara imaginile aduse de ele. Auzim de la mulţi oameni de astăzi: „Mă chinuie gândurile”. Gândurile ne fac nervoşi, ne înlătură somnul, ne strică legăturile cu alte persoane şi chiar cauzează anomalii fizice. Mulţi doctori îşi sfătuiesc pacienţii să nu gândească prea mult şi să nu îşi fixeze mintea asupra unor anumite idei.
De aceea este necesare de o trudă istovitoare pentru a scăpa de gânduri. Întreaga metodă isihastă despre care am vorbit mai sus – trezvia (atenţia ca nici un gând necurat să nu ne rămână în suflet), liniştirea şi rugăciunea (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul) ne ajută cu adevărat să ne eliberăm de tirania gândurilor.
Totuşi, dacă nu putem scăpa de gânduri, în ciuda feluritelor mijloace folosite, calea cea mai sigură este mărturisirea lor înaintea duhovnicului. Cu alte cuvinte, întâi încercăm să curmăm gândurile. Dacă nu reuşim, le alungăm cu rugăciunea. Şi dacă nu reuşim cu totul, iar gândul dăinuie multă vreme, atunci îl mărturisim duhovnicului. în acest chip diavolul ascuns îndărătul gândului piere, cum piere şarpele ascuns sub o piatră când se ridică piatra.


*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă


<< VA URMA >>

[Daniel_Ortodox]

Doamne ajută.
Puţin a lipsit să nu plâng la citirea a celor ce scrieţi aici, iubitori de Hristos. Dacă nu era nimeni în cameră, plângeam.
Sunt mic, atât de mic...
Doamne! Cât de frumos poţi să fi... Însăşi izvorul frumuseţii. Odihna sufletului meu.
Doamne miluieşte.

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

Boala şi vindecarea sufletului în tradiţia ortodoxă
*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă
3. Vindecarea sufletului

Mai întâi, trebuie să subliniem că Biserica este un spital duhovnicesc ce-l vindecă pe om. Biserica nu este o asociaţie de oameni buni şi evlavioşi, ci Trup tainic al lui Hristos (I Cor 12, 27), înlăuntrul căruia oamenii se vindecă. Ea primeşte oameni bolnavi şi vindecă rănile lor duhovniceşti. Putem spune că în Biserică există trei categorii de creştini: prima, a celor netămăduiţi sufleteşte, care nici nu sunt tămăduiţi, nici nu ştiu ce este vindecarea; a doua, a celor care se tămăduiesc, a creştinilor care se străduiesc să se tămăduiască intrând în Tradiţia ortodoxă şi care înaintează statornic spre vindecare. În sfârşit, celei de-a treia categorii îi aparţin Sfinţii Bisericii, cei care sunt deja tămăduiţi duhovniceşte.
Într-adevăr, vindecarea trebuie concentrată asupra minţii (cum am mai spus, înţeleasă nu atât ca raţiune, ci ca ‘ochii ai sufletului’). Mintea oarbă şi cuprinsă de întuneric trebuie luminată şi reînviată. De bună seamă, omul bolnav sufleteşte este plin de patimi, stăpânit de gânduri şi fantasmagorii. Însă omul care vrea să se vindece trebuie să-şi întoarcă atenţia în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie să-şi tămăduiască mintea.
Este foarte important felul în care descriu Sfinţii Părinţi vindecarea şi reînvierea minţii. În general, există patru factori lucrători întru vindecarea minţii: credinţa adevărată, conştientizarea bolii, existenţa unui preot tămăduitor şi, în sfârşit, ’metoda’ potrivită pentru reînvierea minţii, care este denumită în limbaj ortodox ”nevoinţă”.
Căi de vindecare

a) Credinţa ortodoxă

Cu adevărat este nevoie de o credinţă tare; căci dacă credinţa se schimbă, se deformează automat şi vindecarea. Spre exemplu: dacă renunţăm la învăţătura că Hristos este Dumnezeu, nu mai putem fi mântuiţi; căci cum ar putea un om să mântuiască un alt om ? Este unul din argumentele principale ale Sfântului Athanasie cel Mare împotriva lui Arie, care susţinea că Hristos nu este increat, ci creat. Dacă tăgăduim că Duhul Sfânt este Dumnezeu, atunci iarăşi tăgăduim mântuirea, ş.a.m.d. Aşadar noi credem şi mărturisim că Hristos e singurul Dumnezeu adevărat; că Biserica este un spital care îl vindecă pe om; că Sfinţii Părinţi sunt adevăraţi vindecători, care vindecă prin puterea lui Hristos; că poruncile lui Dumnezeu sunt asemenea prescripţiilor unui doctor, care pornesc de la boala concretă a omului şi vizează vindecarea lui. Astfel, încercăm să ţinem toate poruncile lui Hristos (cf. Evanghelia după Matei cap. 5-7), iar inima începe încet să se vindece.
b) Conştientizarea bolii

Pe locul doi urmează conştientizarea bolii. Trebuie să fim conştienţi de boala noastră. La fel cum bolnavul îşi dă seama de boala sa şi se duce la doctor spre a fi tămăduit, la fel se întâmplă şi cu boala duhovnicească.
Pentru a conştientiza starea noastra sufletească, ne străduim – după cum am spus – să ţinem poruncile lui Hristos. Făcând aceasta, trupul se supune sufletului, iar sufletul, voii lui Dumnezeu. Dacă nu suntem conştienţi de boala pe care o cauzează păcatul, de confuzia generată de raţiune, de neliniştea iscată de gândurile de nesiguranţă şi deznădejde sau de remuşcări şi de imaginile închipuite, atunci încercăm să cercetăm Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Astfel putem să ne dăm seama de lipsurile noastre sau, mai degrabă, şi chiar mai bine, simţim că suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor, apostolilor şi sfinţilor ne sunt un fel de oglindă duhovnicească. Aflând martiriul sfinţilor mucenici, ajungem conştienţi de lipsa noastră de credinţă. Citind despre viata de asceză a atâtor sfinţi, ne dăm seama de inerţia noastră spirituală.
Dar mai există încă două căi de recunoaştere a stării noastre duhovniceşti. Prima este venirea harului lui Dumnezeu în sufletul nostru. Astfel, când harul lui Dumnezeu vine în inima noastră, el ne dezvăluie starea în care suntem. Apostolul Pavel, după vederea lui Hristos în slava Sa, s-a dus în pustia Arabiei şi a trăit în adâncă şi deplină pocăinţă. Pocăinţa este grea pentru omul ne-duhovnicesc. Dar când în sufletul său răsare harul lui Dumnezeu, el îşi vede pustiirea şi începe să plângă.
Există şi o a doua cale prin care ne dăm seama de starea noastră duhovnicească: eşecul total al vieţii noastre. Când ni se iau cele câteva proptele pe care ne-am sprijinit întreaga viaţă, când eşecul în viaţa personală sau în cea familială şi socială ne duce într-o fundătură, atunci, dacă avem o înclinaţie lăuntrică, vom găsi ieşirea, care este Hristos. Deznădejdea lumească împreunată cu nădejdea în Dumnezeu ne poate duce la conştientizarea stării noastre duhovniceşti.


*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă


<< VA URMA >>

Patimile

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, patimile nu sunt puteri care au pătruns în noi – şi trebuie smulse – ci sunt energii ale sfletului care au fost denaturate de păcat şi trebuie deci preschimbate. De exemplu: mânia este firească spre a putea fi întoarsă împotriva diavolului; însă noi o folosim împotriva fraţilor noştri. Bucuria este firească doar când este întru Hristos. Am primit de la Dumnezeu ţinerea de minte a răului tot ca o armă împotriva diavolilor. Am primit dorinţa de adevărata plăcere, care este legată de bunătăţile cele veşnice; însă noi o folosim rău, într-un mod păcătos.
Lupta cu patimile este grea şi primejdioasă, tocmai pentru că ele sunt împletite cu virtuţi şi ţin de vârsta omului şi de felul său de trai. Totuşi, se pot arăta câteva principii generale de vindecare, însă este necesar să subliniez că avem trebuinţă de un preot-tămăduitor care să ne ajute sa ne vindecăm de stările demonice ale patimilor.
a) Un principiu general spune că vindecarea nu înseamnă eliminarea patimilor, ci preschimbarea lor. Dumnezeu ne-a dat dragostea ca să-L dorim pe El, însă noi am întors-o spre cele trecătoare. Acum trebuie s-o preschimbăm, trebuie s-o întoarcem din nou către Dumnezeu. Acelaşi lucru trebuie făcut cu toate patimile.
b) Reorientarea energiilor sufletului se lucrează prin harul lui Dumnezeu, dar şi cu împreună-lucrarea omului. Nici Dumnezeu singur nu poate ajuta, nici omul singur nu o poate săvârşi.
c) Primim puterea şi harul lui Dumnezeu prin rugăciune şi, mai ales, prin taina spovedaniei. Ştim din experienţa personală că spovedania – mai ales spovedania curată – îl uşurează pe om. Dacă învăţăm să ne deschidem lui Dumnezeu, scăpăm de multe probleme care sunt urmarea izolării lăuntrice a sufletului. Spovedania, ca parte a pocăinţei, este încetarea monologului cu sine şi deschiderea dialogului cu Dumnezeul Cel Viu.
d) Trebuie luptat împotriva patimii care ne asupreşte cel mai mult, călăuziţi fiind de părintele duhovnic. Fiecare om are o patimă mai puternică decât celelalte, care-l ţine legat de pământ şi nu-l lasă să se deschidă lui Dumnezeu. Ne dăm multă osteneală să luptăm împotriva acelei patimi, care
poate fi cauza celorlalte. Deci când luptăm cu acea patimă, le vindecăm şi pe celelalte.
e) Nu trebuie să ne hrănim patimile. Când suntem conştienţi de o patimă, încercăm să o lipsim de tot ce o întăreşte. Astfel, încet dar sigur, se ofileşte şi moare. Încercăm să nu le hrănim, adică oprim gândurile şi cauzele care le inflamează. Dacă e vorba, spre exemplu, de patima desfrânării, fugim de toate imaginile, vorbele şi contextele păcătoase care pot să aprindă în noi aceste dorinţe pătimaşe.
f) În învăţătura patristică există îndrumări anume de luptă împotriva fiecărei patimi. Totuşi aceeaşi patimă are trebuinţă de un tratament diferit la fiecare persoană. Doi oameni au patima mâniei; unul se poate vindeca prin liniştirea minţii, celălalt prin ascultare. Din această pricină, acelaşi sfat, aplicat aceleiaşi patimi, poate fi leac unuia şi otravă altuia. Deci este nevoie de un ajutor pe Cale.
g) Sfânta Euharistie (Împărtăşanie)este Taina care deosebeşte clar Biserica de alte religii. Dar, izolată de întreaga sa metodă de tămăduire, dumnezeiasca împărtăşanie nu numai că nu ne ajută, ci chiar ne condamnă (I Cor 11, 23).


*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă


<< VA URMA >>

[cristiboss56]

Boala şi vindecarea sufletului în tradiţia ortodoxă
*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă



Mănăstirile ca loc de terapie intensivă sufletească
Biserica este un spital. Şi, întocmai cum în spitale există un tratament anume pentru fiecare stare, la fel se întâmplă şi în Biserică. Întocmai cum în spital sunt cabinete de tratament ambulatoriu, secţii de terapie intensivă şi secţii de recuperare şi convalescenţă, la fel este şi în Biserică. Parohiile funcţionează ca nişte cabinete de tratament ambulatoriu, pe când mănăstirile ortodoxe sunt unităţi de terapie intensivă. Trecând de treapta curăţirii, pacientul îşi încheie perioada de convalescenţă şi, în final, ajunge la tămăduire, când mintea sa este luminată. Vindecarea se continuă până ce ajunge la vederea duhovnicească şi la neîncetata simţire a lui Dumnezeu.

[cristiboss56]

"Filosofia este cea mai mare arta, zice Platon. Termenul grec intrebuintat aici pentru a exprima ideea de arta este ( mousichi ) care arata lucrul Muzelor, inspiratoare ale operelor de arta, dar el arata mai ales ca filosofia este cea mai mare dintre arte, prin intelesul special pe care cuvantul ( mousichi ) l-a primit inca din vremea clasicismului elen, acela de muzica. Filosofia este deci cea mai inalta muzica pe care a creat-o si a intonat-o mintea omeneasca. Numai prin acordurile si armoniile acestei muzici a filosofiei, inteleptii lui Platon se puteau ridica pana la cel mai inalt cerc al sferelor ceresti, unde erau invredniciti de epopeea divina a sublimelor idei si unde se desfatau cu inefabila muzica a sferelor, muzica universala, cosmica.

Calificativul de frumos este pe deplin meritat de filosofia greaca. Punand si tratand cu eleganta si profunzime marile probleme ale vietii si spiritului omenesc, ale universului si ale scopului nostru, filosofia elena a dat adesea raspunsuri temeinice si de o rara frumusete. Frumosul era, de altfel, una din arterele puternice ale geniului grec. Frumusetea gandirii e una din acele minunate cuceriri care-l apropie pe om de Dumnezeu si-l imortalizeaza. Drumul pana la revelatia frumosului e adesea dureros si amarnic, dar rasplateste din belsug pe ostenitor.

Se poate spune acelasi lucru despre gandirea crestina? Gandirea Sfintilor Parinti hlamida imperiala a gratiei si a frumosului? Ritmul si armonia orchestreaza elementele constitutive ale gandirii patristice? Inainte de a raspunde acestor intrebari, se cuvine lamurita o problema care, pusa si sustinuta de anumiti ganditori din antichitate si pana azi, continua sa intretina o atmosfera de suspiciune in jurul gandirii crestine. Celsus, Prophyriu, Iulian Apostatul, mult neoplatonici, o seama de oameni ai Renasterii si unii moderni, dintre care mentionez pe invatatul francez Emile Brehier, au tagaduit si tagaduiesc gandirii crestine patristice rangul de filosofie. Faptul se explica, pe deoparte, prin dispretul unora dintre acesti ganditori fata de invatatura crestina, pe de alta parte, prin necredinta altora dintre ei. Gandirea crestina nu opereaza totdeauna cu aceleasi categorii logice ca filosofia profana, nu accepta decat partial solutiile aceseia si nu se complace in atitudini oscilatorii. Gandirea patristica e in primul rand o opera a harului si a credintei. Ea nu porneste de la puncete necunoscute, nu bajbaie si nu se agata de solutii efemere. Ea tasneste din certitudinile nezdruncinate ale credintei. Dar, pentru aceasta, gandirea patristica nu e mai putin o filosofie. Avand in tematica sa uriasa sa dezbata obiective ca Dumnezeu, Logosul, lumea, si omul, cu o logica si o metoda intru nimic inferioare gandirii profane, gandirea crestina reprezinta o filosofie, "adevarata filosofie", cum spun Sfintii Parinti, de orizont, proportii si adancimi necunoscute pana azi. Gandirea patristica nu ocoleste si nu condamna ratiunea, dimpotriva, o cultiva si o foloseste pana in ultimele ei consecinte. Dar aceasta ratiune nu este ratiunea incerta a filosofiei profane, ci ratiunea sanctificata prin har si credinta, capabila sa indrepte, sa amelioreze si sa adanceasca fortele ratiunii profane.

Sfintii Parinti sunt de acord ca gandirea crestina este o filosofie, o filosofie mult superioara celei profane, "filosofia noastra", sau "filosofia despre Dumnezeu", asa cum o numesc ganditorii patristici. Sfantul Iustin Martirul si Filosoful, dupa ce-si povesteste odiseea neastamparului sau intelectual prin toate sistemele de filosofie greaca si ancoreaza, in fine, in Academia gandirii crestine, unde gaseste liman framantarilor sale si unde se converteste, face aceasta declaratie caracterisitica: "Astfel, si din aceasta pricina (a convertirii la Hristos) am ajuns eu filosof". Deci, nu diferitele sisteme de gandire greaca in care Iustin nu gasise apa vie a impacarii mintii, ci invatatura crestina era adevarata filosofie. Clement Alexandrinul era suspectat ca acorda un interes prea mare filosofiei grecesti si incerca sa prezinte doctrina crestina ca pe o culme a filosofiei, a gnozei, cum zice el. Atunci el se intreaba daca filosofia e opera lui Dumnezeu si utilizarea ei rezonabila nu poate fi decat folositoare. Daca mintea si celelalte daruri cu care opereaza filosofia vin de la Dumnezeu, poate fi filosofia un lucru rau? Sfantul Ioan Damaschin are cuvinte inaripate pentru valoarea si frumusetea actului de cunoastere: "Nimic nu-I mai pretios" - zice el - decat cunoasterea; cunoasterea este lumina sufletului rational. Contrariul ei, ignoranta, este intuneric. Dupa cum lipsa luminii este intuneric, tot asa si lipsa cunoasterii inseamna intunericul ratiunii. Ignoranta este nota fiintelor lipsite de ratiune"... Sfantul Grigorie de Nazianz isi face o placere si o onoare rara de a fi studiat filosofia si de a fi el insusi filosof. In proza si in versurile lui curge ca o lava incandescenta toata tematica filosofica a vremii sale. Lui Iulian Apostatul care interzicerea crestinilor participarea la cultura greaca, el ii replica printr-o interesanta teorie a culturii crestine, capabila sa zideasca sisteme mai durabile decat cele ale filosofiei profane. Grigorie de Nazianz are o idee asa de frumoasa despre inaltimea filosofiei crestine, incat primul din cele cinci Discursuri teologice ale lui trateaza exclusiv despre conditiile prealabile de pregatire ale celui ce se dea exercitiului divinei filosofii. Filosofia este, dupa Sfantul Grigorie, un oficiu sacru, o cantare inaltata lui Dumnezeu. "A filosofa despre Dumnezeu", zice el, "nu poate face nici oricine si nici nu inseamna a vorbi despre orice. Faptul nu e usor si nu intra in sfera celor ce se tarasc pe pamant. Voi adauga ca divina filosofie nu poate fi tratata nici in orice moment, nici in fata oricui, nici nu poate fi vorbi despre toate, ci numai in anumite momente, numai in fata anumitor oameni si numai intr-o anumita masura". Cine sunt dar privilegiatii care se pot bucura de filosofia crestina? Numai cei alesi, cei dedati speculatiei si mai ales cei curati la suflet si la trup sau care sunt acum pe punctul de a se curati. Atingerea dintre pur si impur este primejdioasa ca aceea dintre ochiul bolnav si raza solara."
Daca aveti rabdare si doriti sa cititi intreg articolul , va invit cu drag sa-l accesati aici :
http://www.crestinortodox.ro/editori...ice-70079.html

[cristiboss56]

I. Originea şi cauza suferinţei


“Calea mântuirii care duce la viaţa veşnică este strâmtă şi grea (Matei 7, 14). Aceasta este arătată atât prin exemplul sfânt al Domnului, cât şi prin sfânta Lui învăţătură. Domnul le-a spus dinainte ucenicilor Săi şi celor ce L-au urmat că în lume, adică în viaţa pământească, necazuri vor avea (cf. Ioan 16, 33; 15, 18; 16, 2-3). (...) De aici înţelegem limpede că tristeţea şi suferinţa sunt îngăduite de Dumnezeu în timpul vieţii pământeşti pentru adevăraţii Lui robi şi slujitori” (Episcopul Ignatie Brancianinov, Arena).

Dar, de ce se întâmplă acestea? De ce tristeţea şi suferinţa, împreună cu bolile care le însoţesc, sunt “îngăduite” pentru noi? Învăţătura Sfinţilor Părinţi ne arată cum trebuie înţeleasă suferinţa în contextul stării primului om creat şi apoi a căderii lui în păcat.
Dintru început nu a existat suferinţă, nici boală, nici moarte. Omul era “străin păcatului, necazurilor, grijilor şi nevoilor fireşti” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Omilia 45).
Dacă Adam şi Eva nu ar fi păcătuit, “ar fi ajuns la cea mai desăvârşită slavă şi, schimbaţi fiind, s-ar fi apropiat de Dumnezeu (...), iar bucuria şi desfătarea de care ne-am fi umplut atunci, prin comuniunea dintre noi, ar fi fost cu adevărat de negrăit şi dincolo de cugetarea omenească (Sfântul Simeon Noul Teolog, Omilia 45). Şi dacă n-ar fi existat suferinţă, nu ar fi existat nici boală şi, prin urmare, n-ar mai fi fost nevoie de ştiinţă si medicină.
“Dar, atunci când omul a fost ademenit şi înşelat de către diavol (...) Dumnezeu s-a apropiat de om aşa cum se apropie un doctor de un bolnav” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 7 La statui). Dumnezeu s-a pogorât în Eden, în răcoarea serii şi a strigat: Adame, unde eşti? (Fac. 3, 9). Prima Lui manifestare faţă de om după păcatul neascultării nu a venit ca din partea unui Judecător răzbunător, ci ca din aceea a unui Doctor înţelept, în căutarea pacientului Său, “fiindcă Dumnezeu, când află un păcătos, nu Se gândeşte cum îl poate face pe acesta să plătească, ci cum îl poate îndrepta, făcându-l mai bun” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 7 La statui).
Omul, făptura, cedase ispitei de a fi ca şi Dumnezeu Creatorul – ceea ce este împotriva oricărei raţiuni sau posibilităţi. Acesta, primul păcat, a adus cu el nu “îndumnezeirea”, ci suferinţa, boala îndreptătoare: pentru ca omul să poată cunoaşte neîndoielnic şi pentru totdeauna că el nu este “ca Dumnezeu”.
De aceea, Doctorul ceresc “a predat trupul nesfârşitelor suferinţe şi boli, pentru ca omul să înveţe chiar din firea sa că nu mai trebuie să primească niciodată acest gând”, adică să fie ca Dumnezeu (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 11 La statui). Dumnezeu a zis Evei: în dureri vei naşte copii (Fac. 3, 16). Iar lui Adam: blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale. (...) În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat (Fac. 3, 17-19).
“Păcatul naşte răul, iar răul naşte suferinţa – scrie profesorul Andrezev; chiar dacă Adam şi Eva ne-au adus această suferinţă, totuşi, pentru noi, este şi o binecuvântare, deoarece ne determină să ne dăm seama cât de vătămătoare este necredinţa în Dumnezeu, atât pentru sufletele cât şi pentru trupurile noastre” (Apologetica creştină ortodoxă).

Extras din: “Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre boală. Rugăciuni pentru bolnavi”
Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2003

[cristiboss56]

II. Rostul bolii


Mântuitorul nostru împreună cu de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi ne învaţă că singura noastră grijă din această viaţă trebuie să fie mântuirea sufletelor. Episcopul Ignatie scrie: “Viaţa pământească – această scurtă vreme – îi este dată omului, din mila Creatorului, pentru ca acesta să o folosească pentru mântuirea lui, adică să depăşească moartea şi să treacă la viaţă (Arena). Pentru aceasta, trebuie “ca pe toate din această lume să le privim ca pe nişte umbre trecătoare şi să nu ne lipim inima de nimic din ea (...) pentru că nu privim la cele văzute, ci la cele nevăzute; deoarece cele văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute sunt veşnice” (Sfântul ioan din Kronstadt, Sfaturi duhovniceşti). Pentru noi, creştinii ortodocşi, centrul vieţii nu este aici, ci dincolo, în lumea veşnică.
Atâta timp cât trăiesc, creştinii ortodocşi nu se îngrijesc gândindu-se la boala sau suferinţa care îi poate însoţi. Chiar atunci când ne cântăm unul altuia “La mulţi ani” de ziua onomastică şi la alte sărbători, o facem din pricină că Biserica, în înţelepciunea ei, ştie că noi într-adevăr avem nevoie de “mulţi ani” pentru a ne schimba şi a ne pocăi pentru păcatele noastre, deci nu pentru că viaţa are vreo valoare în sine. Dumnezeu nu Se interesează de cât de bătrâni suntem atunci când ajungem înaintea judecăţii Lui, ci dacă ne-am pocăit; pentru El nu contează dacă am murit de vreun atac de inimă sau cancer, ci dacă sufletul nostru este în stare de sănătate.
De aceea, “nu trebuie să ne înfricoşăm de nici o nenorocire omenească, ci doar de păcat; nici de sărăcie, nici de niscaiva neputinţe, nici de ocări, nici de răutăţile altora faţă de noi, nici de umilinţe, nici de moarte” (Sfântul Ioan Gură de Aur, La Statui), fiindcă aceste “nenorociri” sunt numai cuvinte şi acestea nu au nici o realitate pentru cei ce trăiesc pentru Împărătia Cerurilor. Singura “nenorocire” adevărată din această viaţă este a-L supăra pe Dumnezeu. Dacă vom avea în cuget această înţelegere fundamentală a scopului vieţii, atunci sensul duhovnicesc al neputinţelor trupeşti ni se poate descoperi şi nouă.
Este o lecţie încă neînvăţată de către neamul lui Adam care, în mândria lui, caută dintotdeauna să fie “zeii”: din pricină că fiecare păcat este o reînnoire a păcatului primilor oameni, o îndepărtare cu voie de Dumnezeu, îndreptată spre sine. Astfel ne punem pe noi în locul Lui Dumnezeu, slujindu-ne nouă înşine în loc de a sluji Creatorului. În acest fel, suferinţa bolii slujeşte astăzi aceluiaşi scop căruia i-a slujit şi la început: şi din această pricină ea nu este altceva decât un semn al milei şi dragostei Lui Dumnezeu. Celor ce sunt bolnavi, Sfinţii Părinţi le spun: “Dumnezeu nu te-a uitat; El are grijă de tine” (Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Filocalia).
Sfântul Ambrozie de la Mănăstirea Optina a vorbit despre relaţia dintre suflet şi trup într-o scrisoare către o mamă al cărei copil era foarte bolnav: “Nu trebuie să uităm că într-o epocă sofisticată ca cea în care trăim, chiar şi copilaşii sunt vătămaţi duhovniceşte de ceea ce văd sau aud. Prin urmare, este nevoie de curăţire, iar aceasta se realizează numai prin suferinţă trupească... Trebuie să înţelegem că desfătarea raiului se dă numai celui ce acceptă suferinţa”.
Sfântul Nicodim Aghioritul a arătat că, deoarece omul este îndoit în fire, creat cu suflet şi trup, “există o interacţiune între suflet şi trup” (Sfaturi), fiecare dintre părţi acţionând una asupra celeilalte, comunicând între ele”. Sfântul ioan Gură de Aur scrie că “ atunci când sufletul este bolnav, de obicei nu simţim nici o durere (...), dar, dacă se întâmplă ca trupul să sufere doar puţintel, facem toate eforturile să ce eliberăm de boală şi de durerea ei”. De aceea, Dumnezeu pedepseşte trupul pentru păcatele sufletului, astfel ca prin pedepsirea trupului, sufletul să poată primi vreo vindecare. (...) Hristos a făcut acelaşi lucru cu slăbănogul atunci când a spus: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie mai rău! Ce învăţăm de aici? Boala slăbănogului fusese pricinuită de păcatele lui” (Omilia 38 la Evanghelia Sfântului Ioan).
La Sfântul Serafim din Sarov a fost adusă odată o femeie. Era grav schilodită, neputând merge din cauză că genunchii ei stăteau ridicaţi până la piept. “Ea îi spuse Bătrânului că fusese născută în Biserica Ortodoxă, dar, după ce s-a măritat cu un protestant, abandonase ortodoxia şi, pentru necredincioşia ei, Dumnezeu o pedepsise dintr-o dată. (...) Ea nu-şi mai putea mişca nici mâinile, nici picioarele. Sfântul Serafim a întrebat-o pe femeia bolnavă dacă acum crede în Maica ei, Sfânta Biserică Ortodoxă. Primind un răspuns afirmativ, i-a spus să-şi facă cum se cuvine semnul Crucii. Spuse că nu poate ridica nici o mână; dar, în momentul în care Sfântul s-a rugat şi i-a uns mâinile şi pieptul cu untdelemn din candela de la icoană, boala a lăsat-o imediat”. Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie ţie mai rău!
Această legătură dintre suflet şi trup, păcat şi boală se arată foarte limpede: durerea ne spune că s-a întâmplat ceva rău cu sufletul, că nu numai trupul este bolnav, ci şi sufletul. Vedem astfel cum sufletul poate transmite trupului bolile sale, stârnind mai apoi în om dorinţa de cunoaştere de sine şi dorinţa întoarcerii către Dumnezeu. În Vieţile Sfinţilor se pot vedea nenumărate astfel de cazuri. Bolile ne mai învaţă şi aceea că “adevăratul nostru sine, personalitatea noastră nu este trupul văzut, ci sufletul nevăzut, omul lăuntric (Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia).
Oare aceasta înseamnă că omul care se bucură de o sănătate continuă este duhovniceşte “în formă”? Nicidecum, deoarece suferinţa ia multe forme, fie în trup, fie în suflet sau în minte. Cât de mulţi sunt aceia care, deşi au o sănătate de fier, se tânguie că “viaţa nu merită trăită”?
Iată cum descrie Sfântul Ioan Gură de Aur acest fel de suferinţă: “Unii cred că a te bucura de sănătate este un motiv de plăcere. Dar, nu este aşa; fiindcă mulţi dintre cei care au o sănătate bună şi-ar dori să moară de mii de ori, nefind în stare să suporte jignirile ce li se aduc. (...) Căci, deşi trebuia să ajungem împăraţi şi să trăim împărăţeşte, ne aflăm copleşiţi de multe necazuri şi tulburări. (...) În mod inevitabil, clipele de restrişte ale împăraţilor sunt la fel de numeroase ca valurile unui ocean. Deci, dacă monarhia nu este în stare să-şi scape viaţa de durere, atunci ce altceva ar putea împlini acest lucru? Cu adevărat, nimic din această viaţă” (Omilia 18 La statui).
Adeseori protestanţii “revendică” sănătatea în “Numele Lui Hristos”. Ei privesc sănătatea ca pe ceva pe care creştinul este îndreptăţit să-l aibă. Aceasta este exact opusul învăţăturii ortodoxe, aşa cum o vedem şi în istoria dreptului Iov din Vechiul Testament. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că sfinţii Îi slujesc Lui Dumnezeu nu pentru că aşteaptă vreo răsplată, duhovnicească sau materială, ci pur şi simplu pentru că Îl iubesc: “căci sfinţii ştiu că cea mai mare răsplată dintre toate este să Îi poţi iubi şi sluji pe Dumnezeu”. Astfel, “Dumnezeu, vrând să arate că sfinţii nu L-au slujit pentru a primi răsplată, l-a lipsit pe Iov de toată bogăţia, lăsându-l pradă sărăciei şi îngăduind să cadă în boli grave”. Iar Iov, care nu trăia pentru vreo răsplată în această viaţă, a rămas în continuare credincios Lui Dumnezeu (Omilia 1 La statui).
Aşa cum oamenii sănătoşi nu sunt fără de păcat, tot aşa şi Dumnezeu îngăduie câteodată ca cei cu adevărat drepţi să sufere “ca o pildă pentru cei slabi” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mari). De aceea, aşa cum învaţă Sfântul Ioan Casian, “un om se învaţă şi se formează mult mai bine din pilda altuia” (Regulile).
Vedem aceasta şi în Scriptură în cazul lui Lazăr. “Deşi suferise de răni dureroase, nu a cârtit niciodată împotriva bogatului, nici nu i-a adresat rugăminţi...Ca urmare, el a găsit odihnă în sânul lui Avraam, ca unul care acceptase cu smerenie necazurile vieţii” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari).
Părinţii Bisericii ne învaţă de asemenea că boala este o cale de a imita suferinţa martirilor. Astfel, în vieţile multor sfinţi aflăm cum la sfârşitul vieţii s-au abătut asupra lor suferinţe cumplite, pentru ca astfel, prin suferinţa lor nevinovată, să poată trece printr-o mucenicie trupească. Un foarte bun exemplu în acest sens poate fi aflat la marele apărător al Ortodoxiei, Sfântul Marcu al Efesului: “A fost bolnav paisprezece zile, iar boala pe care a avut-o, după cum spunea chiar el, l-a muncit în acelaşi fel în care instrumentele de fier pentru tortură ale chinuitorilor îi munceau pe sfinţii mucenici, de parcă i-ar fi zdrobit coastele şi măruntaiele, şi ar fi fost încins cu acestea şi legat în aşa fel încât îi pricinuiau o durere de nesuportat; tot aşa s-a întâmplat că ceea ce oamenii nu au putut face cu sfântul trup al mucenicului, a fost plinit de boală, după negrăita judecată a Providenţei, pentru ca Mărturisitorul Adevărului, Mucenicul şi Biruitorul tuturor suferinţelor să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, după ce va fi trecut prin fiecare suferinţă, mulţumită căreia, până la ultima sa suflare, asemeni aurului lămurit în cuptor, el, în veşnicie, să poată primi o mai mare cinste şi răsplată de la Dreptul Judecător” (The Orthodox World, vol. 3, nr. 3).

Extras din: “Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre boală. Rugăciuni pentru bolnavi”
Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2003

[cristiboss56]

SFANTUL SILUAN ATHONITUL 1

SFANTUL SILUAN ATHONITUL 2

[cezar_ioan]

În prealabil postat de leonte

Ce stiti despre lipsa fricii de moarte? Dar despre lipsa fricii de a fi facut de rusine?

Frica de moarte ca simţământ omenesc, probabil prezent şi la alte vieţuitoare, e o trăsătură firească a viului.
Când, însă, frica aceasta păleşte sau este, cum spui, absentă din conştiinţa omului, eu cred că e vorba de nebunie. Iar aici sunt două ipostaze:
a) nebunia despre care găsim amănunte în tratatele de psihiatrie (un exemplu ar fi absenţa acestei frici la sinucigaş, alt exemplu în cazul şocurilor posttraumatice, când pacientul pare lipsit de frică şi de simţul pericolului);
b) nebunia sfântă a credinciosului, care, înălţat prin har la sfânta frică de Dumnezeu, depăşeşte simţământul fricii de moartea vremelnică, aceea pe care o are ca obstacol de netrecut omul firesc.
Cu toate acestea, cred că o urmă de frică rămâne la tot credinciosul: aceea care îi şopteşte, întru smerită cercetare de sine, că s-ar putea ca moartea să îi fi venit prea devreme, găsindu-l slugă nevrednică. Aşa încât, citim că şi sfântul mai cere o zi de viaţă, uneori, necesară pentru încă un strop de pocăinţă... Că nu se vede pe sine pregătit şi gătit încă pe deplin, ca să se înfăţişeze înaintea Împăratului Slavei.

Cât priveşte frica de a fi făcut de ruşine, găsesc că e întrucâtva asemănător.
Omul firesc se ruşinează de multe; trăind între oameni nu poţi să fii de ispravă pentru toţi deodată. Când unul te laudă, altul se nimereşte să te înjure. Aşa încât, la omul simţitor din fire, ruşinea îl urmează pe unde se duce, ca umbra...
Nesimţitul, însă, n-are a face cu asta.

Când însă, credinciosul stă cu mintea şi inima înaintea Domnului, ruşinea lui e de cu totul alta factură şi poate fi atât de mare încât ... Ce să mai spun... O ştiu cu toţii, cei credincioşi...
Iar această ruşine înaintea Domnului, aidoma fricii de Dumnezeu, face să pălească uneori teama că te vei face de ruşine faţă de semeni, ruşinea aceea ordinară cu origine în dragostea egofilică şi în slava deşartă. Ea e înlocuită, poate, cu mâhnirea, cu regretul că semenul tău se ţine voit pe o cale potrivnică sufletului lui cu obârşie dumnezeiască. Dar încă şi aceasta poate fi înlocuită cu un simţământ încă şi mai blând: cu, iarăşi ruşinea înaintea Domnului, că te-ai fălit fie şi cu gândul atunci când l-ai găsit pe aproapele într-o stare mai jalnică decât propria aşezare.

În fine, nu poţi sluji la doi stăpâni. Îţi va fi ruşine de stăpânul căruia i-ai încredinţat inima.

Cam aşa îmi pare că ar putea să fie un gând pe tema asta, frate leonte.