Libertatea crestinilor

[geo.nektarios]

Responsabilitatea existenţială: apelurile vieţii şi răspunsurile omului
ØFrankl (supra-vieţuitor a patru lagăre de exterminare): „A fi om, persoană, înseamnă a decide de fiecare dată ce să faci cu tine însuţi, iar aceasta însemnă, la rândul său, a-ţi asuma responsabilitatea propriilor acţiuni şi ale propriei conduite.”
ØFiecare om are un loc şi o misiune în lume, ceea ce i se cere este doar să le descopere.
ØOmul poate descoperi un sens în fiecare şi în orice situaţie de viaţă, chiar şi în cele mai dificile şi lipsite de orice speranţă, prin:
oTrăirea a ceea ce este valoros (natura, arta, relaţia etc.).
oCrearea de valori (materiale, artistice, spirituale).
oSuportarea a ceea ce este de neînlăturat, de neschimbat (boală, pierderea celor dragi, etc.).
oPrin atitudinea de a-şi fi credincios sieşi şi de a se putea privi în faţă.
ØA fi responsabil de propria viaţă, de tine însuţi, înseamnă:
oA-ţi da seama de propria importanţă, de ceea ce „s-a investit în tine” pentru a răspunde în mod serios apelurilor vieţii.
ØDecizia îţi aparţine: poţi opta pentru:
oO viaţă autentică, plină de sens, sau
oTe poţi irosi într-un simulacru existenţial, tu fiind sursa propriului eşec, nu împrejurările, condiţiile exterioare.
oDacă anumite condiţionări sunt greu de depăşit sau chiar de nedepăşit, faptul de a-ţi trăi viaţa în mod real şi responsabil îţi aparţine în exclusivitate.
ØFrankl: Trebuie să-i învăţăm pe cei disperaţi că, de fapt important nu este ce aşteptăm noi de la viaţă, ci, în doar ce aşteaptă viaţa de la noi! Nu noi căutăm sensul vieţii, ci simţim că suntem permanent întrebaţi ca oameni, întrebări puse în fiecare zi şi în fiecare moment, cărora trebuie să le răspundem exact nu doar în:
oMeditaţii, fantasme, imaginaţie,
oCuvinte, declaraţii, lozinci, promisiuni,
oCi printr-o acţiune corectă, cu un comportament corect.
ØFrankl: „Motivat de voinţa de sens, omul, în faţa condiţionărilor de orice tip, dincolo de a le obiectiva în virtutea capacităţii de autodistanţare, este capabil de a recunoaşte în ele probleme de rezolvat şi sarcini de îndeplinit pentru propria formare.”
ØÎntr-o asemenea perspectivă, omul trebuie să acţioneze în existenţa sa:
oNu pentru a realiza plăcerea (Voinţa de plăcere, Freud).
oNici puterea (Voinţa de putere, Adler),
oNici măcar pentru realizarea de sine,
oCi pentru a urma o împlinire de sens (Voinţa de sens, Frankl).
ØFrankl: Omul este responsabil
onu numai pe orizontală, „faţă de…„: viaţă, normele de convieţuire socială, propria conştiinţă morală ca produs social, ci
omai ales pe verticală, „faţă de Cineva personal”, înaintea Căruia răspundem nu doar pentru „păcatele” noastre, ci mai ales de ceea ce am devenit şi am împlinit din „talantul”, sensul, rostul nostru existenţial.
ØDin nefericire, interpretarea religioasă accentuează o viziune moralist negativă asupra responsabilităţii omului, apăsând pe culpabilitatea înaintea lui Dumnezeu faţă de păcate comise sau chiar pe necesitatea mântuirii mai curând decât pe responsabilitatea pozitivă (actuală), existenţial vocaţională şi axiologică a omului, pe cerinţa de a-şi cultiva talantul personal într-o viaţă trăită plenar şi responsabil în Prezenţa lui Dumnezeu. Multe păcate nu sunt decât consecinţe nefaste ale unor frustrări existenţiale sau deficienţe în planul realizării personale.

Conştiinţă morală, culpabilitate şi responsabilitate morală
Conştiinţa psihologică
ØEste capacitatea persoanei umane de a se percepe în propria individualitate unică şi irepetabilă; este discernământul psihologic, faptul de a fi conştient de sine.
ØSe formează în timpul vârstei evolutive prin interacţiunea dintre tendinţele interne ale subiectului şi condiţionările externe din mediul ambiental până la libertatea de a alege şi capacitatea de a fi responsabil de alegerile făcute.
ØEste nucleul stabil în jurul căruia se va structura eul ca centru unificator, coordonator şi propulsor al alegerilor operante după criterii de valoare.
Conştiinţa morală

ØPresupune existenţa conştiinţei psihologice şi este chiar această conştiinţă ajunsă la un grad maxim de diferenţiere, la un mod de a fi în lumea valorilor.
ØEste un fel de loc lăuntric, un fel de busolă de orientare pentru sine şi în raport cu ceilalţi, o instanţă lăuntrică, centrul de referinţă care ghidează persoana în alegerile sale.
ØEste o funcţie a persoanei şi pentru persoană, nu este o voce a firii, ci a persoanei.
ØOrdinea morală există nu pentru că persoana se conformează firii, ci pentru că firea se personalizează în persoana care vorbeşte cu Dumnezeu.
Culpabilitatea

• Sentimentul de culpă, de vină:

Øface parte din sănătatea psihologică şi morală a persoanei;
Øeste un factor stimulativ în dezvoltarea personalităţii şi a simţului datoriei şi responsabilităţii;
Øeste un mecanism de protecţie a persoanei pentru a nu fi lezată prin devieri şi scăderi ale demnităţi morale
Øşi un paznic al standardului etic care nu permite inconsecvenţe, oscilaţii morale peste limitele admisibilului.
ØSuferinţa produsă de sentimentul de vină poate fi un punct de plecare în atitudinea responsabilă a omului faţă de propria viaţă şi moralitate în raport cu sine şi cu ceilalţi.

• Sentimentul de culpabilitate:

ØEste de origine nevrotică şi semnul unei retardări etice.
ØÎngrădeşte libertatea lăuntrică şi frânează dezvoltarea persoanei.
Responsabilitatea morală
ØPresupune un comportament responsabil, autentic moral, rezultat dintr-o decizie matură, liberă şi responsabilă. Un om moral autentic nu face răul pentru că nu-l face, ci pentru că face binele şi pentru că nu are nevoie de „motive” să nu facă răul.
ØPresupune:
olibertate de voinţă – eul este sursa creatoare de dorinţe şi de decizii, dar nu e constrâns să le manifeste nici de condiţii exterioare, nici de impulsuri lăuntrice.
oşi libertate de acţiune – care se manifestă acolo unde dorinţa şi decizia survenite nu întâmpină dificultăţi în calea realizării lor.

[anna21]

A spus Maica Siluana asta?
Hmm, niciodata nu mi-a placut abordarea analitica a psihicului uman.
E asa de seaca.. Adica intai trebuie sa "ucizi" subiectul ca sa-l poti diseca si analiza "obiectiv".
Dar dupa ce-l diseci nu vei gasi viata in el (evident).

[Fani71]

În prealabil postat de anna21

Sarcasm? Fani este f diplomata. Eu sunt impresionata de dibacia cu care se foloseste de idei si cuvinte. Nu mi se pare deloc sarcastica si nici nu ar avea de ce.. este prea talentata in manipularea situatiei (nu o lua ca pe o ironie, Fani. Chiar este un talent).

(Dar tu, Andrei, proiectezi, aici. Cred ca tu esti cel mai "transparent" de pe forum.)

Intr-adevar nu am fost sarcastica. Si sper ca nici manipulatoare n-am fost ;-)
Mi se pare ca dai dovada de smerenie pentru ca mereu vezi ce putin faci, ce putin reusesti etc. Dar sigur, nu te cunosc.. Este greu sa vorbesti cu persoane virtuale. Este o ispita sa ai o anume impresie despre caracterul lor.

Mi-a mai venit ceva in minte dupa ce ti-am scris: ca de fapt, nimeni nu ar fi putut raspunde pozitiv la intrebarile tale (daca eu chiar am dragoste adevarata, duh etc) pentru ca daca ar avea acea dragoste si ar fi sfant, ar fi si mai smerit si si-ar vedea si mai bine micile greseli pe care le mai are, si care ar cantari mult mai mult pt el decat pt noi pacate mai mari. Cine ar raspunde pozitiv? Un om mandru, de tipul fariseului. 'Multumesc Doamne ca eu sunt asa si pe dincolo..'
Si sfantul Pavel spune despre el ca este cel mai mare dintre pacatosi... Si tot el ne vorbeste de libertatea crestinului.

Eu cred ca prin insusi faptul ca Hristos ne-a primit, prin botez, mirungere si euharistie, suntem sfintiti, chiar daca nu am ajuns la nievel personal prea sus, 'inca'. Trebuie cred sa fim constenti de asta cu bucurie (cum zicea Noesisaa), cu seninatate, dar si cu smerenie. Constiinta pacatului nu ar trebui sa ne duca la o atitudine negativista, intunecata. Ar trebui sa primim darul libertatii chiar daca nu-l meritam.

Este adevarat ca exista mari sfinti care isi plangeau mereu pacatele. Dar erau ei feriti de bucurie? Nu prea cred, totusi. Poate ma insel.

(Imi amintesc de povestea din Pateric cu sfantul Antonie (sau altul, nu mai stiu) caruia ii spune Dumnezeu ca este un om mai sfant ca el in lume. Si il trimite la un cizmar, om casatorit si modest, care nu parea sa faca nimic special. Sfantul il iscodeste si pana la urma urmelor acesta ii raspunde: Pai eu stau in usa lucrand si cand trece cineva imi spun: acesta se va mantui, dar eu nu...)

[Noesisaa]

"Noi, care pe heruvimi cu taina inchipuim si facatoarei de viata Treimi intreit sfanta cantare aducem, acum toata grija cea lumeasca sa o lepadam(...)... ca pe Imparatul tuturor sa-L primim, pe Cel inconjurat in chip nevazut de cetele ingeresti, aliluia, aliluia, aliluia. "

...o invitatie de a deveni liberi chiar in timpul Sf. Liturghii. :) Nu esti vrednic sa-L primesti pe Imparat daca nu te eliberezi de tot ceea ce te ingrijoreaza, fiindca, spun eu, in sufletul care il primeste pe Imparat nu este pur si simplu loc si de Hristos, si de griji si ingrijorari sau temeri.

Nu stiu de ce, mult timp, pana chiar recent, nu am facut conexiunea intre Heruvic si Ca pe Imparatul. Cand acum imi dau seama ca ele de fapt impreuna au un inteles deosebit.

[lavinia40]

În prealabil postat de Noesisaa

"Noi, care pe heruvimi cu taina inchipuim si facatoarei de viata Treimi intreit sfanta cantare aducem, acum toata grija cea lumeasca sa o lepadam(...)... ca pe Imparatul tuturor sa-L primim, pe Cel inconjurat in chip nevazut de cetele ingeresti, aliluia, aliluia, aliluia. "

...o invitatie de a deveni liberi chiar in timpul Sf. Liturghii. :) Nu esti vrednic sa-L primesti pe Imparat daca nu te eliberezi de tot ceea ce te ingrijoreaza, fiindca, spun eu, in sufletul care il primeste pe Imparat nu este pur si simplu loc si de Hristos, si de griji si ingrijorari sau temeri.

Nu stiu de ce, mult timp, pana chiar recent, nu am facut conexiunea intre Heruvic si Ca pe Imparatul. Cand acum imi dau seama ca ele de fapt impreuna au un inteles deosebit.

Da Noesissa, ai mare dreptate.Dar mai e o ispita:sa fim constienti, ca noi suntem constienti

[anna21]

În prealabil postat de Fani71

Eu cred ca prin insusi faptul ca Hristos ne-a primit, prin botez, mirungere si euharistie, suntem sfintiti, chiar daca nu am ajuns la nievel personal prea sus, 'inca'. Trebuie cred sa fim constenti de asta cu bucurie (cum zicea Noesisaa), cu seninatate, dar si cu smerenie. Constiinta pacatului nu ar trebui sa ne duca la o atitudine negativista, intunecata. Ar trebui sa primim darul libertatii chiar daca nu-l meritam.

Este adevarat ca exista mari sfinti care isi plangeau mereu pacatele. Dar erau ei feriti de bucurie? Nu prea cred, totusi. Poate ma insel.

(Imi amintesc de povestea din Pateric cu sfantul Antonie (sau altul, nu mai stiu) caruia ii spune Dumnezeu ca este un om mai sfant ca el in lume. Si il trimite la un cizmar, om casatorit si modest, care nu parea sa faca nimic special. Sfantul il iscodeste si pana la urma urmelor acesta ii raspunde: Pai eu stau in usa lucrand si cand trece cineva imi spun: acesta se va mantui, dar eu nu...)

Ceea ce citesti iti modifica intotdeauna perceptia realitatii si perceptia sinelui. Este cunoscut ca daca citesti articole medicale incepe sa te doara pe ici pe colo, daca citesti un tratat de psihiatrie te regasesti si acolo..etc.
Omul este foarte permeabil sugestiei. Si nu realizeaza ce se intampla cu el (de aici eficienta mass mediei in formarea opiniilor).
Noi citim despre invatatura bisericii incercand sa ne gasim calea.
Este inevitabil sa nu ajungem sa ne atribuim calitati ale sfintilor. Calitati pe care in realitate NU LE AVEM! Dar in dorinta fierbinte de a deveni asemenea unui sfant, asemenea lui Hristos, in final, incepem sa cautam in noi senzatii, inclinatii, sentimente, trairi de toate felurile..
Se vorbeste despre iubire. Iubirea pe care o traiesc eu este aceeasi cu a unui om care-si dedica toata viata slujirii altuia? Cred ca nu.
Mila, generozitatea, credinta, nadejdea.. sunt ca ale unui sfant? Nu.
Eu cred ca nu cunosc mila, generozitatea, credinta adevarate. Dar daca mi se cere asa ceva, eu pornesc de la premisa ca le am si le caut in registrul meu de TRAIRI LUMESTI: asta nu, asta nu.. ia stai, asta seamana a mila! etc.

Ca sa nu lungesc povestea.. pe masura ce acumulez informatii despre ceea ce este un crestin adevarat, pot ajunge sa-l mimez eficient si inconstient! Si invatatura ortodoxa: poate fi asimilata ca o lectie. Dar poate ca trairea autentica lipseste. Si eu nici nu stiu! Cat de tragic ar fi!

De aceea cred ca ar trebui sa-mi tin intotdeauna pacatele in fata ochilor.
Nu prea e loc de bucurie, ai dreptate. Poate ca gresesc, dar mi-e teama sa nu ajung sa ma cred crestin adevarat, fara a fi. Ar fi o moarte pt. mine.

(Un semnal de alarma ar fi ca stiu deja prea multe - la nivel pur intelectual- fata de cat traiesc, cata experienta de viata crestina am etc. Cred ca trairea si cunoasterea ar trebui sa decurga una din alta. Iar daca m gandesc la Sf. Maria Egipteanca, femeie necitita care stia Scripturile, este firesc sa dobandim cunoastere prin credinta, nu invers)

[lareine]

În prealabil postat de anna21

De aceea cred ca ar trebui sa-mi tin intotdeauna pacatele in fata ochilor.
Nu prea e loc de bucurie, ai dreptate. Poate ca gresesc, dar mi-e teama sa nu ajung sa ma cred crestin adevarat, fara a fi. Ar fi o moarte pt. mine.

(Un semnal de alarma ar fi ca stiu deja prea multe - la nivel pur intelectual- fata de cat traiesc, cata experienta de viata crestina am etc. Cred ca trairea si cunoasterea ar trebui sa decurga una din alta. Iar daca m gandesc la Sf. Maria Egipteanca, femeie necitita care stia Scripturile, este firesc sa dobandim cunoastere prin credinta, nu invers)

Cat de adevarat si in ceea ce ma priveste. Dar cred ca bucurie trebuie totusi sa existe. Chiar si numai bucuria ca am fost adusi din inexistenta la existenta si ca, atat cat ne-a dus capul si inima si chemarea, am avut macar putzina cunostinta de lucrurile astea. Sunt foarte multe motive de bucurie in Acatistul de multumire, de exemplu, contemplarea creatiei, daca ne gandim la oamenii pe care ni i-a scos Dumnezeu in cale, unii spre bucurie, altii pentru a invata ceva etc. Constientizarea starii noastre de pacat nu ar trebui sa intunece bucuriile astea, poate gresesc.

[MariS_]

Cred ca libertatea e libertate doar atata timp cat nu se anuleaza singura.
Si nu se anuleaza numai in prezenta Duhului. Prin Duhul libertatea e chiar
libertate. Altfel, ori se autodistruge ori se transforma in robie. Robie rea.
"Iubeste si fa ce vrei" asta vrea sa spuna. Nu poti iubi cu adevarat decat
in Duhul.
Noi nu libertatea trebuie s-o cautam, ci sensul nostru, rostul nostru, menirea
ce ne-a fost data. Asa cum frumos a aratat geo.nektarios. Libertatea e
culoarul prin care-L cautam pe Dumnezeu, si ne regasim in El pe noi. Destinul
e lucrarea data noua de Dumnezeu in sprijinul mantuirii noastre. E sarcina
si crucea noastra, acceptata sau nu, in deplina libertate. Aici avem deplina
libertate: de-a accepta sau nu acest destin.

[Fani71]

În prealabil postat de anna21

Ceea ce citesti iti modifica intotdeauna perceptia realitatii si perceptia sinelui. Este cunoscut ca daca citesti articole medicale incepe sa te doara pe ici pe colo, daca citesti un tratat de psihiatrie te regasesti si acolo..etc.
Omul este foarte permeabil sugestiei. Si nu realizeaza ce se intampla cu el (de aici eficienta mass mediei in formarea opiniilor).
Noi citim despre invatatura bisericii incercand sa ne gasim calea.
Este inevitabil sa nu ajungem sa ne atribuim calitati ale sfintilor. Calitati pe care in realitate NU LE AVEM! Dar in dorinta fierbinte de a deveni asemenea unui sfant, asemenea lui Hristos, in final, incepem sa cautam in noi senzatii, inclinatii, sentimente, trairi de toate felurile..
Se vorbeste despre iubire. Iubirea pe care o traiesc eu este aceeasi cu a unui om care-si dedica toata viata slujirii altuia? Cred ca nu.
Mila, generozitatea, credinta, nadejdea.. sunt ca ale unui sfant? Nu.
Eu cred ca nu cunosc mila, generozitatea, credinta adevarate. Dar daca mi se cere asa ceva, eu pornesc de la premisa ca le am si le caut in registrul meu de TRAIRI LUMESTI: asta nu, asta nu.. ia stai, asta seamana a mila! etc.

Ca sa nu lungesc povestea.. pe masura ce acumulez informatii despre ceea ce este un crestin adevarat, pot ajunge sa-l mimez eficient si inconstient! Si invatatura ortodoxa: poate fi asimilata ca o lectie. Dar poate ca trairea autentica lipseste. Si eu nici nu stiu! Cat de tragic ar fi!

De aceea cred ca ar trebui sa-mi tin intotdeauna pacatele in fata ochilor.
Nu prea e loc de bucurie, ai dreptate. Poate ca gresesc, dar mi-e teama sa nu ajung sa ma cred crestin adevarat, fara a fi. Ar fi o moarte pt. mine.

(Un semnal de alarma ar fi ca stiu deja prea multe - la nivel pur intelectual- fata de cat traiesc, cata experienta de viata crestina am etc. Cred ca trairea si cunoasterea ar trebui sa decurga una din alta. Iar daca m gandesc la Sf. Maria Egipteanca, femeie necitita care stia Scripturile, este firesc sa dobandim cunoastere prin credinta, nu invers)

Cred ca ai dreptate ca exista pericolul mandriei, adica de a ne considera mai sfinti decat suntem.
De aceea spuneam ca daca raspundem pozitiv la intrebarea daca avem dragoste in sensul dumnezeiesc, inseamna ca nu avem...
Nu foloseste sa incercam sa vedem cat de sfinti am ajuns. Foloseste mai mult, bineinteles, sa vedem cat de sfinti nu suntem. ;-)

Dar ce vroiam eu sa zic este pe alt plan: indiferent de nevrednicia si pacatosenia noastra, Dumnezeu ne-a primit, ne-a unit cu El, deci prin aceasta suntem sfintiti, este arvuna sfinteniei noastre viitoare, caci sfintenia vine intotdeauna de la El.
Ne ramane sa ii multumim (sa 'savarsim euharistie' pentru toate), si sa incercam sa facem si noi bucatica de drum care ni se cere.
Dar libertatea crestina o avem deja si dupa legea libertatii vom fi judecati. Vezi epistola lui Iacov.
Si cred ca ideea asta este prezenta si in pilda fiulul ratacitor: fiul cel mare, care a ramas acasa, nu iese prea bine la socoteala. A ramas acasa, este credincios, dar nu se gandeste sa-i ceara tatalui nici macar un ied sa petreaca cu prietenii! Caci tatal ii spune: Fiule, tot ce este al meu este al tau! Va dati seama, el a stat cu tatal in tot acest timp si nu a profitat de ce este al tatalui! Nu s-a purtat ca un om liber, care este liber sub privirea Tatalui! Este firesc ca se acreste si devine gelos...
Eu cred ca un crestin prea 'cuminte', care toata viata ramane slujitor si nu isi asue libertatea de fiu, nu va fi asa de sus in Imparatie.

Sa dau exemple de ce poate insemna concret aceasta libertate:
Pentru un crestin nu exista carti interzise cum au existat la un moment dat in occident. El poate cerceta totul si alege ce este bun. (Bineinteles, se poate opri singur de a citi anumite lucruri daca vede ca il smintesc sau nu ii sunt de folos)
Pentru un crestin nu exista loc interzis, pentru ca Duhul este in el si Duhul este peste tot, el s epoate ruga oriunde in Duh si in adevar (vezi discutia cu femeia samariteanca)
Pentru un crestin nu conteaza cum se imbraca ci duhul in care o face. Nu conteaza asa mult ce meserie face ci duhul in care face acea meserie (sigur, exlud meseriile care presupun un pacat clar, inselaciunea, curvia etc)
Un crestin incearca sa tina post dar il poate adapta la viata lui (aici intervine si ideea antinomica a 'conciliaritatii' lui cu parintele duhovnic, care il sfatuieste, insa nu il obliga sa faca un anume lucru; nu ar trebui ca autoritatea duhovnicului sa fie inteleasa ca o lege, ci ca un sfat demn de urmat)
Un crestin gandeste si cu capul lui, nu gandeste monolitic, incearca sa inteleaga si cu capul lui ceea ce i se spune, nu repeta papagaliceste ce spun altii. Isi ia riscul de a mai si gresi. Pentru a evita de a o lua pe cai strambe trebuie sa isi pastreze smerenia sa sa asculte bineinteles si ce zic ceilalti crestini, ce zice invatatura Bisericii. Insa cercetarea smerita si creativa este buna. Altfel nu am fi avut acum sfinti Parinti. Ei au gandit creator in cadrul sfintel traditii.
Se pot spune inca multe...

[Noesisaa]

Cred ca ar fi interesant pentru orice cradle orthodox (ortodox din leagan) sa cunoasca un ortodox convertit. In experienta mea, din cei cativa pe care i-am cunoscut, ei expira bucurie, vorbesc despre credinta lor cu bucurie, vorbesc despre Hristos cu bucurie, au parca mai multa incredere in pronia lui Dumnezeu. In comparatie cu unii care sunt ortodocsi din copilarie, si care cateodata, sau pentru altii mai tot timpul, au impresia ca nu sunt pe calea ce buna, ca il supara pe Dumnezeu in continuu, ca sunt cei mai mari pacatosi, cei convertiti la maturitate, poate si din cauza ca, de obicei, inainte de a ajunge la ortodoxie au trecut si pe la alte confesiuni, sunt fericiti sa fie ortodocsi, stiu cu siguranta ca sunt pe calea cea buna, au acea bucurie pe care toti o avem cand descoperim ceva care ne schimba viata in bine.

Crestinismul este o religie a bucuriei ( de cate ori nu spune Mantuitorul "Bucurati-va" dupa inviere?), iar tristetea este temporara si trecatoare. Sigur, suntem tristi pentru pacatele noastre si pentru cat ne indepartam de Hristos prin ele, dar Hristos ne-a dat o cale prin care sa scapam de ele si sa ne (re)apropiem de El, nu? Un crestin care este mai tot timpul trist (spune ca isi plange pacatele), este imbufnat, zambeste sau rade din toata inima din an in Paste, si atunci se simte vinovat si spune ca a avut o ispita (cica Hristos nu a ras niciodata, deci nici crestinii adevarati nu ar trebui..?!) este un crestin care nu stie sa se bucure in Hristos. La fel cum spunea si Fani despre fratele fiului risipitor care a devenit gelos pe bucuria fratelui, iar tatal ii spune ca se putea si el bucura cu prietenii lui oricand ii vroia inima fiindca tot ce este al lui este si al fiului, trebuia doar sa indrazneasca.