Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Tainele Ortodoxiei > Pocainta
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #11  
Vechi 28.03.2013, 20:23:53
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.335
Implicit Oceanul de sânge de sub pământ - pr. Ioan Valentin Istrati

După ce s-a născut viu și perfect sănătos, „doctorul moarte” i-a smuls șira spinării și l-a aruncat într-o cutie unde acesta s-a zvârcolit câteva minute înainte de a-și da sufletul. Martorii din sala de judecată au leșinat după ce au văzut fotografiile, însă multe dintre femeile de acolo au făcut același lucru cu copiii lor.
Mișcarea Pro-alegeredin Statele Unite, susținută de Președintele Obama, este de fapt mișcarea pro-moarte, care încurajează lipsa de responsabilitate, desfrânarea, ororile perverse și firesc, crimele îngrozitoare care urmează unei asemenea sub-umanități.
Faptul că specia umană este cea mai crudă specie a planetei nu mai e un secret pentru nimeni. Însă oroarea avortului, adică tăierea în bucăți a pruncilor nenăscuți, este mai cumplită decât orice imaginație și arată căderea umanității nu în animalitate, care nu cunoaște o astfel de crimă, ci în diabolizare și iad. În spatele zâmbetului benevolent și al afirmațiilor despre libertatea corpului femeii, stă un ocean de sânge de copil care întinează pământul și strigă a răzbunare către Dumnezeu.
Procesul recent din Philadelphia (18 martie 2013) al lui Kermit Gosnell a tulburat încă o dată apele în Statele Unite. Este vorba despre un medic care a fost condamnat la moarte pentru uciderea a 7 copii nou-născuți și a unui fost client. Conform mărturiilor, metoda lui Gosnell de a comite avorturi este de a scoate copiii vii din pântece, iar apoi de a le smulge șira spinării. Staff-ul lui nu avea educație medicală, el nu își curăța măcar echipamentul medical ruginit și colecta picioare dezmembrate de bebeluși în niște cutii.
Rapoartele au șocat întreaga lume, metodele infernale și criminale ale lui Gosnell înfricoșând milioane de oameni. Însă cam același lucru se întâmplă în cabinetul oricărui medic aborționist, chiar dacă realitățile sunt cosmetizate.
Gosnell ucidea copilași născuți și a fost condamnat la moarte, pe când este perfect legal să-i tai în bucăți câteva minute mai devreme. Același act îngrozitor de ucidere este numit „igienă reproductivă” dacă este folosit material medical steril.Aberația absolută vine din următoarele: crima „doctorului moarte” nu este că a omorât copii, ci că nu i-a omorât într-un mod corect. Omoară copilul acum și este medicină reproductivă, omoară-l peste câteva minute și este crimă. Acesta este non-sensul oricăror legi avortive.
Un copil numit generic „Baby A” spre exemplu avea 30 de săptămâni (luna a 7-a). După ce s-a născut viu și perfect sănătos, „doctorul moarte” i-a smuls șira spinării și l-a aruncat într-o cutie unde acesta s-a zvârcolit câteva minute înainte de a-și da sufletul. Martorii din sala de judecată au leșinat după ce au văzut fotografiile, însă multe dintre femeile de acolo au făcut același lucru cu copiii lor.
Înainte sau după naștere, copilul este același. Faptul că medicii au dreptul ucigaș de a tăia în bucăți un bebeluș și primesc bani pentru asta, iar dacă copiii s-au născut este considerată crimă, arată non-sensul aberant al susținătorilor morții.
Cotidianele americane s-au grăbit să facă diferența între uciderea în uter (avort) și uciderea afară (crimă odioasă), ceea ce stârnește perplexitatea. Este ca și cum un om dacă ar fi omorât în casă, ar fi un act de umanitate, însă dacă ar fi hăcuit în aer liber, trebuie condamnat la moarte.
Tehnologia medicală a transformat lumea în iad, un miliard de bebeluși fiind omorâți la fiecare câțiva ani, mai mult decât au făcut ciuma, războiaele mondiale, maladiile groaznice, dictaturile, SIDA și cancerul la un loc. Tăcerea noastră este un act profetic de auto-condamnare. Și ne mai întrebăm de ce planeta asta se duce de râpă în infern, după ce toți sfinții nenăscuți au fost măcelăriți și au rămas doar criminalii – care direct sau indirect – încurajează cea mai odioasă crimă a istoriei.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #12  
Vechi 28.04.2013, 23:26:43
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.335
Implicit Povestea Anei

Din când în când, Dumnezeu ne mai dă câte o lecție. Nu ca să ne arate cât de mare este El, nici ca să ne lase să suferim, ci ca să ne dăm seama cât de puternici suntem noi. Într-o lume a vitezei și a instabilității, omul modern rareori reușește să-și asume conștient libertatea care îi este dată.

Povestea Anei începe în urmă cu 10 ani și este un exemplu viu al iubirii părinților pentru Dumnezeu și a dragostei Lui față de oameni. În vara anului 2002, părintele Ștefan era în concediu împreună cu soția Lidia și cei trei copii ai lor. „Știam că soția, preoteasa Lidia, are probleme de sănătate prin expunerea la soare, de aceea a evitat aceasta pe cât posibil. Cu toate acestea, a început să se simtă rau și tot mai rău din zi în zi, încât a trebuit să întrerupem concediul și să ne întoarcem acasă mai devreme decât programasem“, ne-a povestit părintele. La revenirea în Iași, au urmat investigațiile medicale firești, la Spitalul Clinic de Urgențe, iar rezultatele au fost foarte clare: hepatita C, o boală infecțioasă care afectează ficatul. Au urmat alte serii de analize, radiografii și tratamente medicamentoase și nici vorbă de ameliorarea stării de sănătate.
Încurcate sunt căile Domnului…
După vizite la numeroși medici și la diferite spitale, au ajuns la Maternitatea Cuza Vodă, unde medicul de la secția de ginecologie i-a dat vestea mamei că este însărcinată. Trecuseră 14 ani de la ultima naștere. „Am arătat ginecologului analizele precum și tratamentul făcut anterior, la care doctorul ne spune că din cauza virusului hepatic C, a razelor X la care a fost expusă mama, precum și a medicamentelor luate, contraindicate sarcinii, nu este recomandat ca sarcina să fie dusă până la capăt, în caz contrar se va naște un copil cu handicap, cu probleme grave de sănătate și ne vom chinui toată viața noastră“, ne-a mărturisit părintele Ștefan.
Avortul terapeutic este indicat de medici atunci când fătul are malformații severe sau există risc de retard mintal. Din punct de vedere legal, avortul terapeutic este permis pe parcursul primelor 24 de săptămâni de sarcină. Medicii recomandă avortul, în general, în astfel de cazuri, pentru a-i feri pe copil și pe părinți de chinul prin care vor trece o viață întreagă.
Potrivit învățăturii creștine, omul este om din momentul concepției. Însă, în libertatea lor, „adulții“ aleg ce se întâmplă cu ființa nenăscută, dacă merită sau nu să trăiască. Știința și militanții pro avort promovează ideea falsă că embrionul este „ghem de celule“, probabil pentru a mai salva din conștiința celor care fac avort, deopotrivă medici și mame. La opt săptămâni fătul deja se mișcă, dar nu poate fi simțit de mamă pentru că este prea mic. La 12 săptămâni apar reflexele, membrele fiind deja formate. La 24 de săptămâni copilul poate sughite și își poate suge degetul. La opt săptămâni, cele mai multe mămici care nu-și doresc sarcina merg la controlul ginecologic. La 12 săptămâni, mama încă mai poate solicita un avort fără a avea vreun motiv întemeiat. La 24 de săptămâni, copilul care are anomalii sau malformații de orice fel poate fi omorât. Atât de simplu stau lucrurile.
„Am avut foarte mari emoții la naștere“
Desigur că prima reacție a părinților a fost refuzul avortului, cu atât mai mult cu cât erau slujitori ai Bisericii. A urmat o perioadă plină de tensiune, stres și îngrijorare. Din momentul în care medicii au recomandat avortul, nu au mai mers la medici, la nici un spital, punându-și toată nădejdea în Dumnezeu, prin post și rugăciune. „Am alergat pentru sfat la duhovnic, la Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași, la părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, precum și la colegi preoți. Peste tot am primit același hotărât răspuns: nu avortului! Am decis să ne luăm ca ocrotitori pe Sfinții Părinți Ioachim și Ana, precum și pe Sfântul Stelian, ocrotitorul copiilor, și am citit împreună, pe toată durata sarcinii, în zilele cu soț, acatistul Sfinților Părinți Ioachim și Ana, iar în zilele fără soț acatistul Sfântului Stelian, făgăduind că dacă pruncul va fi de parte bărbătească să se numească Stelian, iar de va fi de parte femeiască să se numească Ana“, ne-a explicat părintele.
Au urmat luni nesfârșite de rugăciune și speranță că Dumnezeu va avea grijă de copilul din pântece. A venit și momentul sorocului, pe 24 martie 2003, în ajunul marii sărbători de Buna Vestire, când s-a născut Ana. „Nu vă ascundem faptul că am avut foarte mari emoții la naștere. Prima grijă a mamei a fost să întrebe doctorii dacă e sănătoasă, dacă are toate membrele: mâini, picioare, nas, gură, urechi“, ne-a mărturisit preotul. Însă s-a născut un copil perfect sănătos, cu excepția unui hematom la buza inferioară, puțin sesizabil, „aceasta ca să ne aducem aminte de minunea ce s-a făcut în familia noastră“, după cum spune părintele, care adaugă: „Cuvintele sunt neputincioase pentru a exprima bucuriile ce au venit în casa noastră prin Ana“.
Dincolo de șansele extrem de reduse ca Ana să fie un copil normal, riscul pe care și l-a asumat mama ducând sarcina până la capăt fără a mai face nici un tratament pentru virusul hepatic C a fost enorm. Povestindu-ne despre minunea Anei, părintele Ștefan, probabil din dorința de a nu atrage atenția de la firul poveștii, a „omis“ aspectul acesta. Potrivit statisticilor medicale, virusul hepatic C provoacă infecție cronică în 50-80% dintre cazuri. Cel mai optimist prognostic dă un procent de 40% dintre pacienți vindecați după tratament, iar cazurile în care virusul dispare fără nici un tratament sunt extrem de rare. Peste 350 de mii de persoane mor în fiecare an din cauza unor afecțiuni induse de hepatita C. După nașterea Anei, mama a reluat investigațiile, dar nici urmă de vreun virus hepatic.
Povestea Anei nu se va sfârși niciodată
Acum, Ana are 10 ani, este în clasa a III-a și, după cum spune tatăl, „este prințesa casei, toți o iubesc, este un copil cuminte, chiar prea cuminte după cum spune doamna învățătoare, este isteață și inteligentă, întotdeauna pe podium. Ana merge în fiecare duminică la Sfânta Biserică, cântă la Sfânta Liturghie, postește toate zilele de post, poate prea mult pentru vârsta ei, îi plac rugăciunea și mai ales acatistele, îi place să citească din cărțile sfinte, pildele și istorioarele biblice, suntem mândri de ea, ca de toți copiii noștri“.
Mulțumită părinților iubitori și cu credință în Dumnezeu, povestea Anei nu se va sfârși niciodată. În urmă cu 10 ani, părintele Ștefan și preoteasa Lidia au fost puși la o încercare pentru care majoritatea părinților ar fi găsit imediat soluția: avortul. Cu sănătatea mamei pusă în pericol, cu șansele înclinând spre un copil cu dizabilități, îndrăznim să spunem că avem de-a face cu niște părinți eroi, care au avut curajul să-și pună viața în bunătatea fără limite a lui Dumnezeu.
Câți părinți, vrând să scape de o viață de chin, nu-și omoară copilul din pântece? Dar, fără să știe, dau cu piciorul la o mare binecuvântare. Așa cum ne-a povestit părintele Ștefan, nu știi niciodată ce-ți rezervă Cel de Sus: „A fost eroare medicală sau minune dumnezeiască? Concluziile lăsăm să le tragă fiecare, citind cele de mai sus, iar noi, privind la Ana, vedem minunea făcută de Dumnezeu în viața noastră prin Sfinții Părinți Ioachim și Ana și Sfântul Stelian“.
D.B.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #13  
Vechi 30.04.2013, 01:44:28
Diana C Diana C is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 04.04.2013
Religia: Ortodox
Mesaje: 1
Implicit

Multumim, cristiboss56, superbe si impresionante povesti de viata.
Reply With Quote
  #14  
Vechi 12.05.2013, 21:13:13
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.335
Implicit

Pricesne și lacrimi
“O Măicuță Sfântă, te rugăm fierbinte,/Să ne-asculți de-a pururi,/Marea rugăminte:/Nu lăsa Măicuță să pierim pe cale,/Căci noi suntem fii/Lacrimilor tale”. Aceste stihuri s-au făcut auzite în poiana însorită unde, în loc binecuvântat, la poalele munților Codru Moma, se înalță spre Cer micuța dar frumoasa biserică a Schitului Huta, pe 29 august, cu ocazia sărbătorii ortodoxe a Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul; sărbătoare care, este de două ori motiv de bucurie pentru credincioșii și preoții Schitului, întrucât reprezintă și hramul acestei așezări monahale. Preoții călugări de la Huta, părintele Eftimie și părintele Visarion, alături de alți slujitori ai Domnului și cca. 300 de credincioși au ridicat glasurile lor la Cer, invocând dragostea Măicuței Sfinte asupra întregii creștinătăți. Și, Măicuța Sfântă a auzit, ca în atâtea alte dăți când a fost chemată cu credință și smerenie să sară intr-ajutor cu grija-i părintească. De această dată însă, creștinii ce veniseră cu evlavie să ia parte la praznic, aveau să se învrednicească a vedea o minune. Una dintre icoanele scoase afară și așezate la intrarea în micul altar exterior improvizat în curtea Schitului, a început a lăcrima.
O tânără a văzut prima lacrimile Maicii Domnului și le-a atras atenția si preoților ce slujeau în altar. Inițial aceștia au fost neîncrezători crezând fie că cineva se ține de farse, fie că vreo picătură de apă sau ulei ar fi ajuns din întâmplare pe chipul icoanei. Părintele Eftimie povestește că a șters icoana cu mâna sa și au continuat cu toții a cânta pricesne. O lacrimă a apărut însă din nou în ochii Maicii Domnului. Atunci preoții au șters din nou icoana și s-au așezat în fața ei pentru a vedea dacă au într-adevăr de-a face cu o minune. O nouă lacrima s-a prelins din colțul ochiului drept al Maicii Domnului, alunecând încet pe obraji, spre buze. Alte lacrimi au urmat. Icoana Maicii Domnului a continuat să verse lacrimi, vrând parcă să confirme că nu a fost vorba de o întâmplare, spre bucuria, mirarea si evlavia credincioșilor care au căzut în genunchi. Măicuța Domnului plângea la Huta! Se petrecuse o minune!
De ce plânge Maica Domnului?
Bucuria duhovnicească a credincioșilor a fost fără margini când au văzut lacrimile pe care Măicuța Sfântă le-a vărsat în fața lor. Mai precauți însă, slujitorii Schitului se tem că aceste lacrimi să nu fie vreun semn care să anunțe vremuri de prigoană. “Ne așteaptă vremuri grele. De cele mai multe ori când vine o prigoană sau o perioadă grea se întâmplă astfel de minuni, cum a fost și în cazul icoanei de la Nicula și altele.” – spune părintele Eftimie Mitra. “Acum e bine să ne bucurăm de tot ce poate fi duhovnicesc că nu se știe cât vom mai putea face acest lucru. Aceasta poate fi o întărire si o încurajare din partea Maicii Domnului pentru vremurile ce vor urma. Dacă va fi așa sau altfel, vom vedea în viitor.” – a mai adăugat părintele, vizibil marcat de cele întâmplate.
“Conform învățăturilor Bisericii Ortodoxe, credincioșii se închină la ceea ce este reprezentat în icoană și nu la materia din care e confecționată icoana. Icoana originală era pictată, icoana de la Huta este o copie litografică după icoana Maicii Domnului Kazanskaia. Lacrimile Maicii Domnului sunt o traspunere în lumea noastră, prin intermediul icoanei, a suferinței Sale. Cu atât mai mult cu cât în timp ce lacrimile curgeau Maica Domnului și-a schimbat fizionomia, în icoană, întristându-se. Sperăm ca Maica Domnului să devină cât mai repede zâmbitoare cum a fost la început.” – ne spune și egumenul Schitului Visarion Tuderici.
Încercând să aflăm de ce a vărsat Maica Domnului lacrimi la Huta am stat de vorbă cu apreciatul și iubitul teolog ortodox Danion Vasile care, în urmă cu câțiva ani a efectuat o adevărată analiză duhovnicească asupra motivelor pentru care plânge Maica Domnului, concretizată printr-un articol extrem de accesibil creștinului de orice vârstă și plin de dragoste duhovnicească și intitulat sugestiv “De ce plânge Maica Domnului?”. Plin de bunăvoință Domnia Sa ne-a spus câteva cuvinte încărcate de înțelepciune din care dragostea de Dumnezeu izvorăște cu dărnicie:
“Faptul că unele icoane plâng este o realitate. Propaganda comunistă a crezut că va spulbera mitul icoanelor care plâng dând explicații conform cărora totul era o șarlatanie. Nu e de mirare că oamenii necredincioși nu cred că icoanele plâng, ci caută să găsească tot felul de argumente… În același timp însă, este greșit să considerăm faptul că icoanele – nu toate, ci doar unele, câteva – plâng este o dovadă de necontestat a existenței lui Dumnezeu. Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, nu vrea să îi convingă pe om că El există. Dumnezeu vrea să ne lase libertatea să credem în El. Minunile au rostul de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu, nu a-i supune unei presiuni de ordin spiritual. Nu este deci de mirare faptul că unii contestă astfel de minuni. Au fost icoane care au plâns, icoane care au sângerat, icoane din care a izvorât mir. Credincioșii s-au folosit de aceste semne dumnezeiești, cârtitorii s-au ridicat împotriva lor.
În ortodoxie există icoane făcătoare de minuni, dar nu există icoane nefăcătoare de minuni. În fața celei mai simple icoane dacă s-ar ruga cineva cu credință, rugăciunea i-ar fi ascultată. Icoana devine făcătoare de minuni prin credința creștinilor care se roagă în fața icoanei. Totuși, nu înseamnă că nu există și icoane speciale – e vorba de icoanele cunoscute pentru minunile care s-au întâmplat în urma rugăciunii făcute acolo.
Cât privește icoanele Maicii Domnului care plâng – acolo unde plâng, pentru că uneori e vorba de o simplă exaltare lumească – trebuie să înțelegem că plânsul acesta este o predică tăcută. Maica Domnului ne mustră pentru viața noastră dezordonată, pentru mândria și răutățile noastre, pentru puținătatea credinței noastre. Maica Domnului ne cere să ne schimbăm viața, punând început bun mântuirii. Minuni vrem cu toți. Dar câți vrem să trăim minunea învierii lăuntrice?….”

O profeție dureroasă
Câțiva creștini ortodocși din zona Beiușului care l-au vizitat zilele acestea pe unul din marii duhovnici ai României, părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, i-au povestit părintelui despre Minunea petrecută la Schitul Huta și l-au rugat a le spune, oare de ce a plâns Maicuța Sfântă pe meleagurile lor. Cu atât mai mult cu cât, această icoană este considerată în Rusia ca fiind protectoare împotriva ereziilor și apărătoare a credincioșilor în vremuri de prigoană. De altfel, icoana a însoțit armata rusească pe front în 1612, iar rușii au câștigat războiul cu polonezii catolici.
Înțeleptul duhovnic și reputat apărător al dreptei credințe le-a răspuns: “Până acum a fost vremea mărturisirii, de acum nu mai e mult până ce va venii vremea muceniciei”. Părintele a mai spus că ceea ce s-a petrecut la Huta este “o mângâiere din partea Maicii Domnului pentru credincioșii din zonă”.
Dacă părintele Iustin a rostit niște simple vorbe sau o adevărată profeție se va vedea peste vreme. Totuși, dacă ne gândim la semnificația pe care icoana o are pe melagurile sale natale, de apărătoare împotriva ereziilor, și dacă ne gândim că pe meleagurile pe care tocmai a lăcrimat există tensiuni între ortodocși și catolici, tensiuni generate de campania de recuperare în masă a unor însemnate suprafețe de teren și chiar biserici din întreaga zonă a Ardealului și cu precădere în zona Beiușului – de către reprezentanții Bisericii Greco Catolice, ne-am putema lesne gândi că nu sunt doar simple vorbe.
Chiar Schitul Huta a făcut ani la rând obiectul unui proces intentat de Episcopia Greco-Catolică Schitului Ortodox Huta și instituțiilor în drept a-i rezolva doleanțele. Reprezentanții greco-catolicilor, după ce au recuperat nici mai mult nici mai puțin de 5700 ha de pădure în zonă, au considerat că nu le este suficient și au râvnit și la cele câteva mii de metri pătrați din jurul Schitului ortodox. Bineînțeles că nici intrarea în poesia Bisericii Schitului nu le-ar fi displăcut dacă clădirea Bisericii ar fi putut fi recuperată la pachet cu terenul.
Dar, din mila Lui Dumnezeu, Schitul Huta a rămas în continuare ortodox și nădăjduim că așa va rămâne.
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...EI-b1-p956.htm
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)

Last edited by cristiboss56; 12.05.2013 at 21:18:06.
Reply With Quote
  #15  
Vechi 19.05.2013, 22:39:42
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.335
Implicit Mamă a șapte copii, stâlp de familie creștină - Otilia Bălinișteanu

Într-o societate cu valorile tradiționale răsturnate, a vorbi despre familie pare azi un pic desuet și deloc la modă. Există, însă, chiar lângă noi, oameni ce țin în picioare această construcție din care ne hrănim cu dragoste și cu energie. Varvara Florariu, preoteasă, mamă a șapte copii, cu o poveste de viață cutremurătoate, reprezintă un model de urmat în orice comunitate creștină.
A crescut șapte copii și a ocrotit alte sute, ca educatoare. A trecut prin grelele încercări ale unui cancer recidivant, prin cinci intervenții chirurgicale chinuitoare și prin lungi și devastatoare perioade de chimioterapie. În urmă cu doi ani a traversat, alături de copii, un alt moment teribil: aflat la limita dintre viață și moarte, soțul, părintele Vasile Florariu (Belcești – Iași), a avut nevoie de un transplant de ficat pentru a supraviețui. Prin toate a trecut cu rugăciunea, dobândind calm, tărie și mărturisind răspicat nesfârșita bunătate a lui Dumnezeu. Căci, spune ea, doar Dumnezeu i-a dat putere să biruiască toate necazurile vieții. “Mereu ne-a povățuit, și pe mine, și pe copii: “Lasă, dragă, trece și asta”. Mereu spre tăcere, răbdare și iertare”, spune părintele Vasile Florariu. Firescul, blândețea, dragostea de biserică, milostenia, puterea de sacrificiu de care a dat dovadă, toate au rodit nu numai în familie, ci și în parohiile prin care a trecut. Femeile i-au urmat modelul și s-au apropiat de Dumnezeu, întărindu-se în credință. “De la ea am învățat ce înseamnă milostenia. Duminica, în general, hrănește câte un suflet, un bătrân, un copil și, deși acasă uneori ne adunăm la masă 16, mama zice: "Unde sunt atâtea guri, mai încape încă una". E ca o albină, nu stă locului nicio secundă; ar fi în stare să hrănească tot satul dacă ar ține-o puterile”, povestește Iustina, una dintre fetele familiei Florariu.
“Copiii, niște daruri de la Dumnezeu care nu pot fi refuzate”
S-au cunoscut în 1979, la biserica din Belcești, de lângă Iași. Vasile Florariu - proaspăt absolvent al Seminarului teologic, ea, Varvara - tânără educatoare. Deși cadrelor didactice le era interzis de către regimul comunist să frecventeze biserica, Varvara, crescută într-o familie de creștini curați, n-a încetat să participe la slujbele religioase, indiferent de riscuri. “Ea a avut în sânge înclinația aceasta spre a-L iubi pe Dumnezeu, spre răbdare, spre înțelepciune”, spune pr. Vasile Florariu.
S-au căsătorit, au trecut prin greutățile de început ale primei parohii la Lișna (jud. Botoșani), iar apoi, rând, pe rând au venit copiii. Deși trăiau extrem de modest, într-o casă în care au stat multă vreme la lumina lămpii, a considerat fiecare copil ca pe un dar de la Dumnezeu. Niciodată nu s-a gândit să renunțe la sarcină; simțea fiori numai auzind asemenea sugestii. Și ei, copiii, darurile lui Dumnezeu, au venit, unul câte unul: Alexandru, Ionuț, Andrei, gemenii Iustina și Emanuel.
În 1989 s-au mutat la Belcești, luând viața de la capăt. Fără casă, cu condiții de locuit dificile, cu greutățile unei parohii noi. Aici s-au născut și ceilalți doi copii: Teofil și Paula. “De-a lungul anilor am avut parte de multe răutăți. Ni se spunea că suntem sectanți sau țigani, că numai ei cresc atâția copii. Dar n-am avut timp să le auzim. Noi ne-am bucurat de fiecare dintre ei și am înțeles, amândoi, că sunt niște daruri de la Dumnezeu care nu pot fi refuzate“, spune zâmbind, părintele Florariu.
Plecat mereu cu treburile parohiei, pe șantiere, părintele știa că lasă acasă un stâlp, o mână de fier care ținea cu fermitate nu doar familia, ci și gospodăria. Mama a crescut cei șapte copii, dintre care doi gemeni, cu nesfârșită dragoste, cu principii de viață sănătoase și cu încredere că numai prin rugăciune vor izbândi. Tenacitatea, răbdarea, credința și puterea de a lupta sunt, pentru copiii familiei Florariu, repere dobândite de la mama, după care toți și-au ghidat viețile. “Mama e un model de urmat. Și când spun model mă gândesc la iubirea ei, la tăria de a înfrunta cancerul și de a lupta pentru viață, pentru a fi lângă noi, copiii, la îndemnurile de a stărui în rugăciune, de a pleca genunchii pentru a mulțumi lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate în familie sau în viața personală a fiecăruia dintre noi. N-a fost o mamă doar pentru noi, cei șapte frați, ci și pentru copiii ei, de la grădiniță. Țin minte cum ducea zilnic cozonac, colăcei ori dulciuri și împărțea în pauza de masă copiilor lipsiți. Ba unora dintre ei le cumpăra caiete, carioci, jucării. Am avut bucuria s-o am educatoare pe mama”, povestește Emanuel.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)

Last edited by cristiboss56; 19.05.2013 at 22:42:17.
Reply With Quote
  #16  
Vechi 19.05.2013, 22:40:42
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.335
Implicit Mamă a șapte copii, stâlp de familie creștină - Otilia Bălinișteanu

<< CONTINUARE >>


Lupta cu boala

În urmă cu 12 ani, Varvara Florariu a suferit nu mai puțin de cinci intervenții chirurgicale, luptând împotriva unui cancer recidivant. Medicii ieșeni nu i-au mai dat nicio șansă. Dar ea, mama, a plecat din nou genunchii, în rugăciune. Și a luptat cu boala cu un curaj ce venea de dincolo de omenesc. “Noi aproape că încetasem să mai sperăm, după diagnosticele atât de necruțătoare primite de la medici. Dar ea avea un calm și o tărie inexplicabile aproape. Spunea mereu că Dumnezeu așa a rânduit. Și nu înceta să se gândească la noi, la ce mai era de făcut”, spune părintele Vasile Florariu. “Țin minte că eu urma să mă căsătoresc, iar mama, pe patul de spital, îmi făcea meniul pentru nuntă. Atât de mult lupta ca să fim noi realizați, să fim fericiți, deși era răpusă de boală”, povestește Alexandru, cel mai mare dintre copii.“Făcuse chimioterapie, era de nerecunoscut, însă mereu o găseam în salon cu cartea de rugăciuni; știa că doar acolo e nădejdea ei. Și, deși suferea și o durea, avea un chip luminos, știa că Dumnezeu nu o va lăsa. Urma să i se nască și a treia nepoată și ea trebuia să o vadă”, povestește Iustina.
În lupta cu boala s-a petrecut - au recunoscut-o și medicii - o minune. Căci, acolo unde medicina se declara neputincioasă (cum să fii altfel în fața unui cancer cu metastaze), s-a produs un miracol. Ultimele analize au arătat că nimic din ce era malign nu mai exista.“E o transformare la ambii părinți. Să-i vezi că se bucură împreună de orice fir de iarbă, adiere de vânt sau floare, e formidabil. Se bucură de noua viață ce le-a daruit-o Dumnezeu și nu uită să-I mulțumească zilnic pentru asta”, spune Iustina.
Testul suprem al vieții
În 2011, întreaga familie avea să treacă tesul suprem al existenței lor. Cu o hepatită cu virus C în antecedente, tatăl, Vasile Florariu, se îmbolnăvește subit. După câteva săptămâni de spitalizare, medicii îi dau un verdict necruțător: nu se mai poate face nimic. Fără a-și pierde speranța, familia face totul pentru a-l salva. Un transplant hepatic, într-o clinică din Germania, rămâne singura șansă. Începe o luptă grea, pentru a strânge fondurile necesare intervenției. Din mijlocul familiei, mama e sprijinul, umărul pe care se plânge, cea care îndeamnă la rugăciune și la încrederea că Dumnezeu nu-i va lăsa nici acum.“A fost o perioadă foarte grea. Dar rugăciunea m-a făcut să sper, să am nădejde și, când era mai greu, luam cheile de la biserică, fugeam repede la Maica Domnului și mă linișteam”, îmi povestea, imediat după această încercare, Varvara Florariu.
“Înainte de transplantul tatei, o găseam zi și noapte cu cartea de rugăciuni și plângând. E o luptătoare și Dumnezeu a făcut minuni cu ea, cu ambii părinți. I-am vazut neputincioși, fără salvare aici, toți ridicau din umeri și spuneau că nu o mai duc mult, dar Dumnezeu a avut alt plan”, consideră Iustina.
Și Dumnezeu nu i-a lăsat, iar părintele s-a întors acasă cu bine. “După transplant, dacă n-ar fi fost ea, cred că n-aș mai fi fost nici eu acum. Mă gândesc la ceea ce spunea părintele Stăniloae, când a fost întrebat dacă cunoaște un sfânt în viață. Părintele a răspuns: “Da, soția mea”. M-a obsedat răspunsul lui; așa spun și eu. Pentru că trăiește pe pământ, dar cu gândul, sufletul și mintea mereu la Dumnezeu. Fără a exagera, înmănunchează toate virtuțile ce se pot cere unei persoane care este soție, mamă, preoteasă, femeie în general”, consideră pr. Vasile Florariu.
Familia Florariu, o bucurie care merită împărtășită
Astăzi, familia Florariu e un exemplu de trăire creștină, de bucurie, de speranță, de armonie și de solidaritate. Și mai e ceva ce oamenii aceștia emană: credință neștirbită, dragoste față de aproapele și multă modestie. Sunt un exemplu că și astăzi se poate vorbi despre familii sănătoase, călăuzite de principii și de valori morale autentice. Iar la baza acestei familii a stat mama, stâlp și dragoste nesfârșită. Trei dintre copii sunt deja preoți: Alexandru la Hodora, Ionuț la Scobinți- Rediu și Andrei la Satu Nou – Belcești. Emanuel a terminat Teologia, iar acum studiază limbile clasice (greacă și latină), Teofil este și el student la Teologie. Fetele, Iustina și Paula, au moștenit, de la mama, latura artistică. Iustina e absolventă a Facultății de Arte, iar Paula elevă a Liceului de Arte “Octav Băncilă” din Iași. “De la toți primim atâta bucurie! Să îi vezi strânși pe toți 16 (copii și nepoți), la masa de Paști sau la o sărbătoare, iar mama, tot ea, să pregătească atâtea bucate și să-i bucure pe toți cu bunătăți, e un sentiment despre care cuvintele spun prea puțin”, apreciază părintele Vasile.

Mama , portret în contrast: lumină multă și umbră

Alexandru: “Primii pași în biserică, în rugăciune, cu ea i-am făcut. Și mi-au prins bine”.
Ionuț: “Adeseori o dau exemplu de credință, căci prin credință a fost vindecată, de dragoste, căci ne iubește egal pe toți, de muncă, suntem șapte copii și nu a fost ușor, de jertfelnicie, căci și-a jertfit viața pentru noi și pentru Hristos prin misiunea de preoteasă și mamă model ce și-a asumat-o.
Emanuel : “Cred că mama cel mai mult își dorește să rămânem cu toții ancorați în credința și în dragostea de Dumnezeu, să construim în continuare pe temelia educației pe care ne-a oferit-o”.
Iustina: “E greu să spun totul despre ea; mai simplu mi-ar fi să o pictez, deși nu cred că aș face-o în culoare, mai degrabă în contrast - în lumină multă și umbră. În perioada când era bolnavă, i-am făcut un portret în mișcare, așa am simțit. Poate pentru că cei foarte dragi ne sunt pemanent în gând, ca o imagine între trecut și prezent”.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #17  
Vechi 24.05.2013, 18:28:43
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.335
Implicit Lacrimile nu pornesc singure la vale, ci împinse de inimă

Medicii o îndeamnă să facă o operație, dar îi era teamă deoarece cunoaștea pericolele, riscurile. De aceea, a venit să se roage să fie ajutată să ia o hotărâre, iar dacă Puterea Sfântă o va îndemna să se opereze, îl roagă pe Sfântul Ioan Rusul să facă o minune să se vindece, să trăiască, pentru că are copii de crescut.

Într-o zi a intrat în Capela "Sfântul Ioan Rusul" de la maternitatea Polizu o femeie cu privirea pierdută, tristă; se vedea că plânsese mult. S-a rugat la toate icoanele, și în special la Icoana Maicii Domnului și a Sfântului Ioan Rusul.
Medicii o îndeamnă să facă o operație, dar îi era teamă deoarece cunoaștea pericolele, riscurile. De aceea, a venit să se roage să fie ajutată să ia o hotărâre, iar dacă Puterea Sfântă o va îndemna să se opereze, îl roagă pe Sfântul Ioan Rusul să facă o minune să se vindece, să trăiască, pentru că are copii de crescut.
Avea frământări sufletești justificate ca înainte de un eveniment greu, o operație de cancer. Rugăciunile ei n-au rămas fără urmări. A prins curaj, a simțit că nu este singură, că Dumnezeu și Maica Domnului o vor ajuta. A spus "da". Operația s-a efectuat cu rezultate deosebite. Femeia s-a însănătoșit și a revenit la viața-i normală, la serviciu și în familie. Dar n-a uitat că a primit ajutor și forță în urma rugăciunilor sale adresate cu multă credință și speranță.
În ziua de Sfânta Cuvioasă Parascheva (14 octombrie), a venit la Capelă să mulțumească Sfântului Ioan Rusul pentru minunea înfăptuită de a o salva din „brațele" disperării, a obsesiei care o cuprinsese, a deznădejdii. Astfel, dintr-o femeie bolnavă, distrusă, a redevenit aceea care fusese înainte de diagnostic: o femeie sănătoasă, o mamă și o soție devotată, în plus cu dorința fierbinte de a merge mai des la biserică, unde să se roage.
MULȚUMIM SFINTE IOAN RUSUL!
Octombrie 2004

(Protoprezbiter Ioan Vernezov, Preot Gheorghe Nicolae, Noile minuni ale Sfântului Ioan Rusul, Editura Andreas, p. 83-84)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #18  
Vechi 25.05.2013, 21:43:59
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.335
Implicit Icoana unchiului, din vol.Ogorul cu ingeri, de Pr.Constantin Necula

Acum sta intins, cu paru-i alb frumos pieptanat.Mereu il vazuse asa...Nu-si aducea aminte sa-l fi vazut altfel - o boala lunga tintuindu-l la pat -, vremea aceea nefiindu-i insa clara in minte. Ceea ce retinea mereu era o icoana pe care, atunci cand vorbea de Razboiul cel Mare, la care unchiul luase parte, o atingea mai intai cu varful degetelor si, cand incerca sa-si scrie compunerea pentru scoala, nu mai avea rost teancul de amanunte pe care le strivise pe coltul ca de birou al memoriei. Dintre toate, icoana - mica, plapanda si innegrita parca de ploile unor sarutari de ingeri - ramase ca developata pe retina gandului.
I-o daduse mama sa. Atunci cand, tuns racaneste - adica scurt si patrat -, veni acasa la ai lui, intr-o scurta permisie, inainte de a apuca, asemeni celorlalti tineri incorporati, drumul Rusiei. I-o intinsewse peste albiturile pe care, grijulie, i le asezase in lada de campanie, mai incapatoare decat un rucsac.Dar mai grea, pentru ca el, telegrafist fiind, putea s-o duca.Altfel i-ar fi fost imposibil, cum avea sa-i si devina dincolo de pustiile nesfarsite pe care le intalnise trecand Nistrul. Nu-i spusese nimic, dar ce stia sigur era ca aceeasi icoana-l pazise pe bunicul-sau la vremea cataniei, in Imperiul austro-ungar, si mai apoi pe tata-sau, tanara catana in Primul Razboi Mondial, acela de facuse Romania Mare.Niciunul dintre colegii lui de scoala, deveniti camarazi de razboi, nu se indoiau ca icoana aceea reprezenta cel mai bine darurile pe care maica-sa le facuse fiului sau.Ea, care pusese pentru fiecare cate ceva:lui Ion, mancau mare, o tabla de slanina din cea buna;lui Gheorghe, de unde stia ea, niste dulceata de cea aleasa;iar lui Vasile,"prietenul cel mai de treaba" - cum zicea mama-sa - ii dadu ceasul cel vechi a lui taica-sau, cel care, in primavara, parasise lumea aceasta, un soi de fuga sufleteasca dinaintea prapadului care avea sa se iveasca. Iar lui ii dase icoana cu un firesc peste poate, acelasi pe care il manifesta cand, cu grija, ii invata pe copii scrisul sau socotitul, istoria sau geografia...Si daca mai adaugai si privirea ei tematoare si totusi plina de incurajare, si tampla ei argintata de griji inainte de vreme, aproape credeai ca in icoana nu-i numai Maica Domnului cu Pruncul, ci si maica-sa, care mergea sa faca Razboiul cu el, fiul ei unic, cum ades sublinia.
Si, Doamne, cate avea de tras!...Nu-si mai amintea tot, dar secventele pe care le povestea ii pareau lui, copil, si mai apoi adolescent, desprinse din icoanele de groaza ale unui film cutremurator.Erau in amintirile lui si mortii de la trecerea Nistrului, si arsii de la Tighina, si urmarirea nenorocita pe care rusii o facusera unora din camarazii sai.Erau transee pline de un noroi cleios - de parca dadeau mana cu mortii -, urat mirositoare de miasma unor ploi interminabile.Era ploaia de gloante care-l ucisese pe Ion, lasandu-l pe bunul prieten, Vasile, numai cu o mana, cealalta pe care isi pusese ceasul, zburandu-i-o suflul unei explozii cumplite. Ai fi crezut ca lui i-a fost mai bine, daca nea Vasile si celalalt - de-i ziceau Gheorghe - nu le-ar fi povestit despre sutele, miile de ore in care unchiul, cu castile inghetate pe urechi, striga, pana-si pierdea glasul, catre pozitiile ale caror tunuri trebuia sa-si scuipe moartea peste ceilalti.Niciodata nu le spuneau dusmani - "mama, dusman este numai diavolul", ii spusese maica-sa -, ci "ceilalti" sau, simplu, "rusii", cu toate ca, de la o vreme, numai rusi nu erau de dinaintea lor, ci tot felul de chipuri, care mai de care mai fioroase, mai flamande sa ucida...Atunci au inteles ei ca in fata le era moartea...
Ajunsese renumita in companie cu icoana lui. Si-o agata dinainte pe vreun stalp, cum facuse atunci cand, cazand bomba peste adapostul unde era, numai stalpul cu icoana ramasese in picioare, protejandu-l, in vreme ce ceilalti doi, doi nemti, buni prieteni, ramasesera pe vecie ingropati sub malul de tina vascoasa, ca Nistrul la vreme de ploaie.In fractiuni de secunda se salvase dintre nisipurile miscatoare ale mortii, singurul lucru scapat odata cu el fiind icoana...Nu-l crezusem prima oara cand imi povestise.Dar intr-o vara mergand la o manastire, undeva in sud pe malul Jiului, vazui in curtea acesteia o icoana a Maicii Domnului. Aceasta, dupa ce strajuise fatada unei vechi clopotnite, fusese prinsa de un copac. La o ploaie mare, copacul fusese mai mult decat traznit...Doar atat ca firul arcului de foc ce se pornise din inaltimi se oprise in catul de sus al icoanei, ca intr-un baraj de gheata, precum altadata - mi-a zis el - focul bombei in icoana Maicii ce-l strajuia pe unchiul.
Si parea ca protectia pe care i-o aducea icoana se revarsa si peste ceilalti toti din detasamentul ardelean al unchiului.Caci, uneori noaptea, alteori la pranz, cand putea, unchiul spunea pe de rost toate rugaciunile ce le stia; au, cand ragazul era mai mare, dintr-o carte de rugaciuni veche - si ea facuse celalalt razboi -, rostea Paraclisul Maicii Domnului, cu vocea baritonala, placuta, care nu o data le ostoise dorul de casa prin doinele ce le doinea. Parca le trecea de toate, si unchiului ii revenea vocea, oricat de pierduta ar fi fost in strigate ce orientau tragerea artileriei pamantesti.Caci era o alta artilerie, cereasca, ce-si incepea parca de fiecare data comanda, spaland transeele si mortii, ca-ntr-o pregatire de priveghi si de-ngropare, acolo, departe de casa...
Cand pentru meritele din lupta unchiul fu decorat - pipaise si el cu evlavie crucea ce-i marca decoratia -, Generalul insusi il intreba despre icoana lui salvatoare si acela nu se sfii sa-si dea jos chipiul de campanie si sa sarute fata intristata a icoanei, mana ingalbenita dinaintea acelei nebunii fara sens ce era razboiul. Caci, mi-a zis unchiul, i se paruse aproape nefiresc ca, pe toata durata Razboiului, slava Domnului, nu vazuse nici un copil; Singurul pe Care-L vazuse fiind Cel care-l insotea mereu, amestecand lumina intre chipurile intunecate si mancate de moarte...
Cand explodase-n pieptul sau plumbul mitralierei sovietice, pentru o clipa toata viata-i trecu pe dinainte. Clipele fericite din bratele tatalui sau, joaca din curtea casei, care era si curte a scolii, praful albastru al drumului ce urca din sat catre luna in fiecare noapte, auriul argintat al merelor coapte in roua diminetii...si chipul mamei sale aplecat peste el, mangaindu-i tamplele transpirate de frica. Asa o frica nu-i fusese niciodata, era frica de animal tanar dus la taiere, frica amintind a pulbere de iod...Si din mirosul acela de iad il trezise mirosul de iod al camerei - ce zice el camerei, despartamantul de cort sanitar. Si sunetul rece al uneltelor de metal care atingeau fundul vasului ce-i strajuia, in dreapta, planul vederii.Dincolo de buza de fier al vazului, o lumina chioara, apoi din ce in ce mai intensa, ii argumenta faptul ca era in viata si ca-n maruntaiele lui se lucreaza. Mai simti o impunsatura in brat si-apoi lin se asternu intr-un somn linistitor.
Cand se trezi, primul lucru ce-l facu fu sa-si pipaie picioarele: unul, doua...Apoi fata, ochii...Mainile erau la locul lor:una, doua...Doar in partea stanga simtea o stransura ca de ghips - cum mai avusese o data, cand, la scoala, jucandu-se cu mingea, isi scrintise piciorul. Chipul cald al unui camarad sanitar care se pleca spre el, batandu-i umarul sanatos si zicandu-i Baftosule!, si-apoi graba in care venira langa el ceilalti, il facu sa inteleaga ca nu fusese gluma intalnirea cu focul sovieticilor.Cand doctorul se pleca deasupra lui, el, muscand parca aerul, ii spuse un Multumesc! soptit ca un suier de aripa de fluture. Doctorul - vazuse ca printr-o vata de lumina - ii zambi si el, da-i arata mai apoi icoana de la mama-sa.O noua impunsatura de brat, un alt somn...
Evacuat undeva spre Bacau, aflase ca glontul trimis spre pieptul sau cu inima tanara lovise icoana, de-acolo ricosand in incheietura umarului.Infectia era cea care-l speriase mai tare pe medic, nu rana. Caci fusese gasit - de cine altul decat de nea Vasile! - dupa trei zile, in urma unei contraofensive, prin hoiturile celelalte;caci aceeasi ploaie, care nu mai contenea, amestecase mortii si sangele si durerea intr-un creuzet de spaime.Ea, icoana, sezuse pe pieptul sau ca un act de identitate, luminand parca prin rafalele de ploaie, interminabila si rece...Poate ca aceea-l si tinuse in viata, sau, mai mult, il tinuse departe de moarte, pe marginea prapastiei adanci, intr-o realiatate ca moartea si moartea mocirloasa din jur...Nu poate, ci sigur.
Ceea ce ii uimise pe toti fusese insa ca rana de la umar nu-i facuse rau, dar, infectata o vreme - dandu-i, asadar, mari fierbinteli -.ii obliga pe medici sa-l trimita in spatele frontului.
Tarziu, intors acasa, aflase cum maica-sa se rugase fierbinte Maicii Domnului sa-l apere, caci il visase noaptea, aruncat la marginea unui hau fara de fund, ca o rana putreda, din care viata fugise.
Au trecut ani multi si unchiul spunea ca din zilele acelea de delir nu avea nici o amintire.Doar deschiderea ochilor pe chipul unei alte vieti i s-a parut mai presus de orice.
In sat l-au primit ca pe un inviat din morti. Si nimeni nu s-a mirat cand, la nunta cu tanara-i logodnica ce-l asteptase suspinand a teama si dor, darul pe care-l facu bisericii din sat era icoana ce-si pusese pieptul in bataia glontului ucigas, de dragul ramanerii lui in viata.
Spre aceea privind el, nepotu-sau, gandi ca, macar acum, la cateva zile de la moartea unchiului, trebuia sa scrie in randuri putine cele ce au insemnat atat de mult pentru familia sa.
Si zambetul Maicii Domnului din icoana incuviinta...


Link :


http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p2017.htm
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #19  
Vechi 27.05.2013, 19:42:16
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.335
Implicit Sfinte Ioane, mă urăști?

“Ce ți-am făcut Eu, Sfinte Ioane, de ce mă urăști? De ce Dumnezeu nu vrea să-mi dea această bucurie? Sfinte Ioane, mă urăști?"
Au trecut opt ani de la ziua nunții lor. În zadar au așteptat însă domnul Ghlorgos K. și soția sa să le vina pe lume un copil. Inima lor este arsă de o tristețe adâncă și de nevindecat. Ce jalnică este viața pentru o femeie care nu are copii, care nu este mamă! Soțul, întristat și el, încearcă să-i dea curaj: „Ai răbdare, îi spune, asta-i voia Domnului; cu lacrimi și supărare nu poți să schimbi nimic. Scopul nunții nu este numai dobândirea copiilor, ci și creșterea noastră duhovnicească, unirea aici și în veșnicie cu Dumnezeu.
Doamna Arhondula stăruia însă să se roage, să se roage din toată puterea sufletului ei. De mică, mama o învățase să se roage totdeauna pentru că, spunea ea, adevărații oameni se roagă din toată inima și rugăciunea îi înarmează cu răbdare și perseverență în luptele grele ale vieții. Mersese de multe ori cu familia și la biserica Sfântului Ioan. După căsătorie se ruga adesea: “Mare Sfinte Ioane, te rog, te implor, mijlocește către Domnul nostru și roagă-L să mă învrednicească să devin și eu mamă. Oamenii și știința lor mi-au spus că eu nu voi fi niciodată mamă. Brațele mele vor rămâne goale, casa întunecoasă, inima mea îndurerată. Eu, Sfinte Ioane, voi aștepta răspunsul din Ceruri, să-mi dăruiască Dumnezeu un copilaș, să-mi umple casa, inima și viața întreagă de bucurie. O să aștept, Mare Sfinte Ioane..."
*
Iarna lui 1979. Posomorâtă, doamna Arhondula încearcă să-și adune gândurile și să se roage. Nu poate însă, este istovită și simte ceva urât înăuntrul ei. Ar vrea să plângă, să strige, să amenințe. Se întoarce, vede pe perete icoana Sfântului loan și izbucnește în lacrimi: Ce ți-am făcut Eu, Sfinte Ioane, de ce mă urăști? De ce Dumnezeu nu vrea să-mi dea această bucurie? Sfinte Ioane, mă urăști?".
Noaptea următoare se aud pași urcând scările ce duc către casa lor și cineva bate la ușă. S-au trezit amândoi, ea, și soțul. A ieșit doamna să deschidă. În întunericul de afară vede o lumină având chipul Sfântului Ioan: “Arhondula, ce rugăciune a fost aceea pe care ai făcut-o aseară? Sfinții nu urăsc pe nimeni. Nu este însă voia lui Dumnezeu să dobândești acum copii. Vor mai trece doi ani și va veni și această bucurie".
A dispărut lumina, s-a stins și ecoul glasului Sfântului.
Au trecut cei doi ani, apoi a venit și bucuria de la Dumnezeu: primul, al doilea și al treilea copil. Glasurile lor duioase au umplut acum de fericire casa și inimile părinților.
3 decembrie 1979

(Sfântul Ioan Rusul, mărturii contemporane ale iubirii lui Dumnezeu, Editată de Mănăstirea Crasna, p. 49-50)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #20  
Vechi 11.06.2013, 20:07:23
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.335
Implicit Chirurgul tainic

sursa: pravmir.ru



Era așa: în halat medical de stil vechi (acum nu prea mai există), cu o barbă albă... Dar tocmai a trecut prin fața noastră, a ieșit din operație. Cum se face că nu l-ați observat?...

Dacă mi-ar fi povestit altcineva întâmplarea aceasta, nu aș fi riscat să o repovestesc pentru că pare neverosimilă. Dar arhimandritul Nectarie (Antonopoulos), starețul Mănăstirii Schimbarea la Față din Sagmata, este un om de mare autoritate și de o onestitate absolută. A scris o carte despre Arhiepiscopul Luca, răspândind astfel cinstirea sa în Grecia, a adus în dar eparhiei noastre o raclă de argint pentru moaștele Sfântului, a organizat mai multe pelerinaje pentru copii în Grecia...
Astăzi arhimandritul Nectarie a venit din nou la Simferopol, și iată ce mi-a povestit:
În Atena era un băiat grav bolnav. Atât de grav încât medicii au refuzat să-l opereze și au propus să-l transfere într-unul dintre cele mai bune centre medicale din Germania, echipat cu tehnologie de ultimă oră.
Și așa au făcut.
Părintele Nectarie l-a însoțit și el pe băiat. Și după o operație de multe ore, dificilă, chirurgii au ieșit și au declarat:
- Nu înțeleg de ce ați adus copilul la centrul nostru dacă voi aveți un specialist atât de minunat!
- Ce specialist? a întrebat surprins Părintele Nectarie.
- Ei bine, cel care ne-a susținut, ne-a dat instrucțiuni prețioase, a condus operația. E profesionist la cel mai înalt nivel! Putem spune că datorită lui operația a avut succes.
- E ciudat, dar cu noi nu a venit niciun specialist, faceți o confuzie...
- Ei bine, era așa: în halat medical de stil vechi (acum nu prea mai există), cu o barbă albă... Dar tocmai a trecut prin fața noastră, a ieșit din operație, cum se face că nu l-ați observat?...
Uluit, Părintele Nectarie a cerut să i se arate registrul operației. Lângă numele băiatului erau numele chirurgilor care au făcut operația, iar ultimul în serie era scris de mână în limba rusă: "Arhiepiscopul Luca".
Minunate sunt lucrările Tale, Doamne!
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare