Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Tainele Ortodoxiei > Pocainta
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 25.05.2016, 21:20:46
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Prietenia . . . :)

Și cei credincioși și cei necredincioși și cei buni și cei răi și bărbații și femeile intuiesc, recunosc și afirmă că prietenia este una din stările cele mai dorite și așteptate, care poate fi între două sau mai multe persoane.
Când ai un prieten apropiat, simți că ceva din frumusețea și calitățile lui sufletești, te susțin în viață, în existență și îți transmit o bucurie pe care ai vresa să o ai continuu. Dacă acest lucru este așa de frumos între între persoanele omenești, ce poate simți cineva atunci când simte prietenia cu Dumnezeu! Prietenia cu Dumnezeu este o miere rară care poate fi gustată în prietenia cu prietenii lui Dumnezeu. Prietenia cu Dumnezeu, atunci când se întâmplă cu adevărat este afirmată de un semnul bucuriei. Este un dar așa de mare să ai un tovarăș voios și mulțumit și este o povară să trăiești cu cineva care pururi este nemulțumit, cârtitor și trist.
În viața cotidiană, în viața de zi cu zi, în psihologie și în duhovnicie, toți oamenii râvnesc să atingă această stare de mulțumire și bucurie. Starea de mulțumire este așa de vulnerabilă, omul nu are nici un instrument sigur prin care să stăpânească pacea, liniștea, așezarea și mulțumirea. Bucuria este un dar care vine de sus și nu are în mod obligatoriu legătură cu condiționările exterioare.
Citeam, nu demult, într-o carte „Din temință spre sinaxare”, despre modul cum a trecut pe tărâmul celălalt un preot care a trecut prin suferințe inimaginabile. Ca și cum ar fi vorbit cu o persoană necunoscută, invizibilă, dar foarte prezentă întreabă:
- De ce, Doamne, de ce?
- ....
- Știu, Doamne, știu!
- ...
- Înțeleg, Doamne, înțeleg!
Și învăluit de o liniște și de o pace imperială a trecut către viața cealaltă în Împărăției lui
Dumnezeu.
Atunci când Dumnezeu se sălășluiește în inima noastră, în sufletul nostru se naște mulțumirea, se naște bucuria, se naște pacea. De aceea și Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să dăm mulțumire pentru toate (I Tes 5, 18). Să dăm ulțumire pentru toate pentru că „Dumnezeu se folosește chiar și de cele rele pentru promovarea binelui” (Sf Grigorie de Nyssa).
Câți dintre noi n-am fost măcar o singură dată în viață dominați, risipiți de întristare, depresie? De ce? Pentru că semnul prieteniei cu Dumnezeu a fost prăbușit, a fost anulat, pentru că prietenia noastră cu Dumnezeu nu a fost o realitate puternic înrădăcinată în noi. Prietenia cu Dumnezeu înseamnă încredere neclintită în purtarea Sa de grijă. Fără o încredere nezdruncinată în Dumnezeu sufletul nu află odihna. De aceea Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Omul care se teme de Dumnezeu cum se cuvine și se încrede în El a atins rădăcina bucuriei și are izvorul întregii veselii”. Dar această încredere odihnitoare este un pisc pe care nu îl cucerești doar printr-o privire uimitoare.
Uneori Dumnezeu ne lasă dominați de întristare pentru a ne arăta ce putem face noi atunci când suntem singuri. Omul fară ajutorul lui Dumnezeu ajunge să fie purtat adeseori fie în tenebrele mândrei, fie ale desnădejdii. Aceasta este diada întunericului care îi șoptește insidios omului, fie că este un nimeni și că existența lui nu are nici un sens, fie că este o persoană mult mai importantă decât celelalte. Și este ciudat că aceeși persoană este chinuită la intervale scurte de timp, fie de mândrie fie de desnădejde, fapt care evidențiază lucrarea duhurilor rele care înviforează și chinuie sufletul omenesc. Duhurile însingurării vrea să ne despartă prin gânduri tenebroase, prin necredință și îndoială de Duhul Sfânt, izvorul bucuriei noastre pentru a ne duce în hăul întristării și al dezolării. În Acatistul Duhului Sfânt îl rugăm pe Dumnezeu să ne întindă mâna și să ne aducă raza izbăvirii când ne aflăm în această stare: „Când Duhul Sfânt S-a îndepărtat de la Saul atunci spaima și neliniștea l-au cuprins, iar întunericul desnădăjduirii l-a coborât în cele mai dedesubt; așa mi s-a întâmplat și mie în ziua întristării și împietririi sufletului meu, căci m-am îndepărtat de la lumina Ta. Veselia sufletului meu, dă-mi a te chema necontenit până ce lumina Ta mă va lumina pe mine cel împuținat la suflet!”
Când omul își concentreză prea mult atenția spre trecut și împrospătează în memorie eșecurile sale, atunci el este hărțuit de întristare. Asupra trecutului nu se mai poate opera niciodată, trecutul rămâne trecut, de aceea atuci când încearcă să îndrepte și înfrumusețeze în mintea sa greșelile sale din pricina cărora acum suferă, în sufletul său se naște melancolia și depresia. Atunci când amintirea evenimentelor neplăcute creează în suflet întristarea omul trebuie să înțeleagă ca „singura nenorocire este să fii despărțit de Hristos” (Sf Ioan Gură de Aur). Sau ceea ce spune poetul Traian Dorz: „Poți să renunți la tot ce ai,/ să nu renunți la rai/. Poți pierde tot ce ai frumos,/ să nu-l piezi pe Hristos”.
Atunci când legăm mulțumirea noastră numai de lucrurile cele vremelnice, numai cu aspirațiile pământești, vedem tot mai neputincioși cum ele se risipesc ca niște iluzii undeva într-un viitor îndepărtat care niciodată nu se face prezent. Toate realizările lumii, toate performanțele artei lumești (muzica, pictura...) ne spun că există o fericire, există o împlinire dar nu ne deschid calea către acestea. Ne vorbesc de rai, dar nu ne deschide calea către el. Toate lucrurile care ne uimesc și ne exaltă de multe ori, înfiripă și dezvoltă în noi un complex refulat al paradisului pierdut. Este imposibil să vâslești pe marea de sensuri ale exaltărilor confuze din lumea artei și să nu rătăcești în tenebrele întristării și ale lipsei de sens. Dar dacă în acest univers găsești calea pe care Dumnezeu a deschis-o spre tărâmul bucuriei, atunci arta te ajută să te apropii de Dumnezeu.
Părintele Profesor Alexander Schmemann în cartea sa „Euharistia, Taina Împărăției”, leagă mulțumirea de cunoaștere a lui Dumnezeu și zice așa: „Așa cum este cu neputință să Îi mulțumești lui Dumnezeu fără să-L cunoști, tot așa este cu neputință să-L cunoști pe Dumnezeu și să nu Îi mulțumești... Cunoașterea lui Dumnezeu transformă viața în mulțumire, iar mulțumirea transformă veșnicia în viața veșnică “. De aceea atunci când Îl aflăm și Îl cunoaștem pe Hristos Care ne deschide calea adevărată spre Împărăția Sa, abia atunci, în sufletul, se naște mulțumirea și bucuria.
În Sfânta Liturghie suntem contemporani cu toate evenimentele pe care Mântuitorul Hristos le-a făcut pentru mântuirea noastră, de la Naștere și până la cea de a doua Venire a Sa. Da, în Liturghie, suntem contemporani chiar în cea de-a doua venire a Mântuitorului. Deci noi nu ne mai temem de Sfârșitul Lumii, dacă trăim cu adevărat Sfânta Liturghie.
Când conștientizezi și mai ales când simți că trăiești în Împărăția lui Dumnezeu, în suflet se naște mulțumirea. Este sugestiv faptul că cuvântul „mulțumire” traduce cuvântul grecesc „euharistie”. Vedeți, în Liturghie, Dumnezeu vrea să ne ducă pe tărâmul euharistiei adică pe tărâmul mulțumirii. Iar dacă ne gândim că viața este o liturghie universală, înțelegem că Dumnezeu dacă vrea să dea omului ceva, acest dar este mulțumirea și fericirea.
Așa cum puem vedea prietenia cu Dumnezeu nu este o serenadă dulce, un cântec siropos, ea este un drum cu multe căderi și ridicări. Este o relație în care bucuria, pacea și încrederea sunt înviforate fără milă de însingurare, tristețe și îndoială. În mod paradoxal prietenia cu Dumnezeu nu face viața mai ușoară, ci mai grea; până ajungi să cucerești o certitudine treci prin atâtea lupte. „Cu toate acestea numai astfel de lupte îl ajută pe om să-și împlinească vocația sa umană, superioară; numai în astfel de lupte cu eforturi, în urcușiri și coborâșuri, omul se poate considera persoană cu adevărat” (Alexander Schmemann, Tatăl nostru, p. 28).
Să-I cerem lui Dumnezeu mulțumirea și să ne silim să o cucerim. Că Dumnezeu lucrează euharistia (mulțumirea) Sa în sufletele care se silesc să deprindă acest meșteșug
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare