Innoirea gandirii sau sensul pocaintei in cuvintele Parintelui Galeriu

[Ioan_Cezar]

Ce frumuseţe de mărturisire...
Mulţumiri, Cristian şi slavă lui Dumnezeu!

[CristianR]

Într-adevăr, minunată. Așa putem înțelege ce înseamnă că Biserica este (sau coboară) cerul pe pământ; aici și acum.

,,Fiecare dintre noi are o chemare si un dar.Iar a-ti cunoaste darul inseamna a-ti cunoaste sensul vietii.A sti pentru ce traiesti si pentru ce te jertfesti" Parintele Galeriu, trecut in pacea lui Dumnezeu in data de 10 august 2003.

Un om al lui Dumnezeu transforma prin puterea Duhului pe cei din jurul sau.Cumva dragostea sa de oameni,calcand pe urmele Mantuitorului,nu poate ramane prizoniera intr-un singur trup,se revarsa luminand in intuneric,alinand in suferinta,incurajand in deznadejde.Este o dragoste unica in felul ei,izvorata din sacrificiul de sine,nu are,de multe ori,nevoie de cuvinte,o simti si o traiesti,neputand sa o uiti vreodata.Este smerita si blanda,tainica si totusi puternica,te invaluie si te ridica la adevarata ta menire.Este o dragoste pe care numai Dumnezeu o poate pune-n oameni si mai ales in cei ce-L iubesc,fara vorbe mari,fara discursuri grandioase,extraordinara prin simplitatea si curatia ei.O asemenea dragoste si un asemenea om nu manipuleaza,nu te seduc cu chipul lumii ci se lupta sa-ti arate adevarata ta menire,iti pune in suflet acel mic graunte al credintei pe care,mai tarziu,il vei privi cu uimire.Pasii unui asemenea om prin istorie sunt precum flori in desert,aduc viata si speranta,credinta si bucurie.Pe un asemenea om si o asemenea dragoste pentru oameni nu le uiti niciodata,iti raman mereu ca un semn de la Dumnezeu ca pana si in cele mai tulburi timpuri EL nu va inceta sa-si arate dragoste pentru oameni prin sfinti Sai.In memoriam Parintelui Galeriu, un sfant bland si bun,un om intre oameni.Darul lui a fost iubirea de oameni asa cum a spus Hristos, pe urmele caruia a calcat cu smerenie:,,Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul precum v-am iubit Eu"

[CristianR]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Pasii unui asemenea om prin istorie sunt precum flori in desert,aduc viata si speranta,credinta si bucurie.Pe un asemenea om si o asemenea dragoste pentru oameni nu le uiti niciodata,iti raman mereu ca un semn de la Dumnezeu ca pana si in cele mai tulburi timpuri EL nu va inceta sa-si arate dragoste pentru oameni prin sfinti Sai.

Mă bucur, Pelerin, că ne-ai amintit de această zi, la 11 ani de la trecerea Părintelui la Domnul. Dumnezeu să-l odihnească împreună cu sfinții Săi!

Iar mărturia ta arată că l-ai cunoscut cu adevărat, că ai simțit acea dragoste, blândețe, mângâiere și lumină pe care le dăruia tuturor. Și pentru că mă întreb adesea cum făcea de primea mereu aceste daruri pe care la rândul său le împărtășea celorlalți, cred că răspunsul se află chiar în citatul pe care l-ai dat la începutul postării.

[CristianR]

Evanghelia care se citește la praznicul Adormirii Maicii Domnului este cea care redă antiteza Marta/Maria. Și explică părintele:

Şi Maria asculta cuvântul Lui, deci acel cuvânt care poartă puterea vieţii de veci. Împărtăşindu-se din cuvintele Mântuitorului, se împărtăşea din cuvintele vieţii de veci. De aceea a zis Mântuitorul: “Partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”.
Acestea nu se pot lua; ele nu intră în lumea celor trecătoare. Nu intră în lumea celor muritoare, iubiţilor. Aceasta trebuie s-o înţelegem pentru că este, repet, taina vieţii de veci, taina vieţii şi a morţii.

[CristianR]

Aceasta este predica la duminica precedentă, pe care n-am apucat să o postez și o fac acum întrucât este o predică de o frumusețe și adâncime deosebite.

[CristianR]

De la Schimbarea la fat›ă la vindecarea lunaticului:

Se dezvăluie aici un înţeles uluitor. Deci pe Tabor vedem strălucirea slavei dumnezeieşti: Mântuitorul în centru, cei doi profeţi -€“ Moise şi Ilie -€“ de o parte şi de alta, grăiesc despre Cruce şi Înviere. Le pregustă duhovniceşte. Norul Duhului Sfânt îi învăluie, aşa cum odinioară învăluise poporul ales în trecerea prin pustie, iar glasul Părintelui Ceresc se aude: €žAcesta este Fiul Meu cel iubit...€€. Aşadar: Sfânta Treime; ca la botezul Mântuitorului. E cerul pe pământ. Negrăit eveniment dumnezeiesc şi omenesc!

La poalele muntelui, însă, ce se petrece? Acolo, pe vârful muntelui este cerul pe pământ şi pământul îndumnezeit; iar la poalele muntelui se aflau ceilalţi nouă ucenici, cu mulţimea care se adunase, deoarece aflaseră cu toţii că Mântuitorul este acolo, iar în mijlocul mulţimii, iată, când cobora Mântuitorul de pe Tabor, Îl întâmpină un om, căzându-I în genunchi şi zicând: €ž€œDoamne, miluieşte pe fiul meu că e lunatic!€

pe Tabor -€“ strălucirea dumnezeiască, cerul pe pământ, iar dincoace -€“ pământul apropiat de iad. Acolo pământul apropiat de cer, oglindind cerul, aici pământul oglindind iadul, infernul durerii. Pe munte Petru spune: €ž€œDoamne, să rămânem aici! Ce să mai coborâm acolo, unde e atâta infern şi unde ne aşteaptă crucea pătimirilor?€€.

[CristianR]

Abordată s™i pe un alt topic, unde Cezar ne-a oferit un citat al părintelui Galeriu, iată că s™i în această predică părintele atinge problema suferint›ei:

Unii filosofi au încercat să spună că tocmai aici se află dinamica vieţii. Dar aceasta înseamnă a eterniza răul. Cât de mult a frământat răul (sub chipul suferinţei, al durerii trupeşti, al suferinţei sufleteşti) conştiinţa umană! Cum răspunde conştiinţa umană la întrebarea: Răul şi suferinţa sunt operă a lui Dumnezeu? Hotărât, răul nu e opera lui Dumnezeu! Dar suferinţa? Nici suferinţa. Suferinţa este consecinţa răului, urmarea răului; trebuie precizat însă dintru început: Nu suferinţa e răul, ci păcatul este răul.

Cum se produce suferinţa? Cum o simţi? Mulţi s-au revoltat, au căzut în necredinţă de frica suferinţei. Cei care cercetaţi literatura, gândiţi-vă la un Camus, cu vestita lui carte, €œCiuma€. Surprinde răul şi suferinţa lumii, scoţând în relief mai ales suferinţa copiilor. Se zguduie, oare, în tine credinţa, când vezi suferinţa unui nevinovat? Scriptura a răspuns şi la aceasta prin suferinţa lui Iov. Aţi auzit de Maica Tereza, cea care lucra atât de mult printre bolnavi, printre leproşi. Şi ea a spus unei femei bolnave de cancer: Să ştii că Hristos e prezent în boala asta a ta! El te îmbrăţişează cu această boală. Şi biata femeie a răspuns: Roagă-L pe Hristos să nu mă mai îmbrăţişeze cu boala. Era zguduită, sărmana, în suferinţa ei.

Continuarea în predica atas™ată.
P.S. Ulterior am observat că citatul dat de Cezar este din aceeas™i predică a părintelui, respectiv a vindecării lunaticului.

[CristianR]

În continuare, din predica de azi:

Omul necredincios, sărmanul, se revoltă. Soluţie nu are. Caută. De multe ori se spune despre cineva (dacă n-o declară el însuşi) că este ateu. Nu există atei! Un astfel de om s-a revoltat împotriva Dumnezeului celui viu şi adevărat, dar îşi construieşte alţi zei. Un fel de fericire din lumea aceasta. Sau un idol din lumea aceasta: o plăcere, o patimă. Aşa s-au construit idolii, din această revoltă şi cădere originară. Dar idolul pe care ţi-l construieşti nu mai este Dumnezeu; el e din lumea aceasta şi te îngroapă în lumea aceasta. Ar trebui să o ştie toţi ateii. Ei nu sunt fără Dumnezeu; ei îndumnezeiesc altceva. Iar cele pe care le îndumnezeiesc ei sunt morminte văruite.

Și iată cum se leagă între ele, praznice și duminici:

Când vorbim de Adormirea Maicii Domnului înţelegem că adormirea ei, spre deosebire de moarte, înseamnă: sufletul nu i s-a despărţit de trup. Or, despărţirea sufletului de trup înseamnă deja stricăciune, iar păcatul aduce stricăciune.

Dar dacă tu, în suferinţă te lupţi să refaci legătura cu Dumnezeu, să ajungi din nou la nedespărţire de Dumnezeu, să strigi, să te rogi, tu ai ieşit atunci din lumea stricăciunii, din lumea demonului. Atunci suferinţa te poate înălţa.

[CristianR]

Între Dumnezeu și semeni.
„ datoria infinită a mea faţă de Dumnezeu, în raport cu datoria semenului meu faţă de mine şi a mea faţă de semenul meu.”

Primul tâlc îl află părintele pornind de la cuvântul logon - să se socotească, ce trimite la Logos - Dumnezeu-Cuvântul, despre Care Evanghelia după Ioan spune: Toată judecata i-a dat-o Fiului (Logosului).

Așadar, „prin Hristos, prin lumina şi iubirea Lui e judecata lumii acesteia şi judecata mea; a lumii mele.”

...Şi Stăpânul a iertat acea datorie imensă, făcându-i calculul datoriei prin Logos, prin Fiul Lui; se deschide aici şi alt înţeles. De acea a fost nevoie ca Fiul Lui să vină să plătească datoria pentru noi (şi cu noi împreună; nu fără noi). Dar numai El putea, Hristos, unindu-Se cu noi, să plătească datoria noastră în faţa Părintelui Ceresc; cum va spune Sfântul Pavel: “El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemnul Crucii...” Şi, precis, aşa cum s-a descoperit în Hristos, mila şi lumina divină pot să vindece tot ce e în lume, tot răul din lume.

Din faptul că nu doar datornicul este pedepsit, ci și familia lui, reiese că:

Atunci când păcătuieşti - să nu uiţi - să te gândeşti şi în jurul tău, căci întunericul din tine se răspândeşte în jurul tău. Asta înseamnă că a dat să fie vândut şi soţia şi copiii şi tot ce a avut, ca să plătească datoria. Păcatul meu îi împlică pe toţi

Iertarea înseamnă vindecare:

Noi ştim că în duhul Evangheliei iertarea înseamnă vindecare. În înţeles divin iertarea nu-i un simplu act graţial - o graţiere - în sensul juridic. Graţierea iartă păcatul dar rămâne considerarea vinovăţiei. Nici nu şterge cazierul, nu? Graţierea nu şterge cazierul; numai amnistia şterge cazierul; de aceea şi spune Scriptura, când e vorba de amnistie, de iertare, prin gura Sfântului Pavel: “Nici nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele tale”. ...Atunci l-a iertat; i-a iertat toată datoria; iar iertarea înseamnă vindecare.