Dumnezeu, Patrie, Famile

[andreit]

În prealabil postat de TINERI PENTRU ROMANIA

DRAMA DEPOPULĂRII

Moravurile

-I-

Depopularea depinde îndeosebi de cauze sociale şi morale.
Legile rele ar avea mai puţine consecinţe dacă moralitatea noastră ar fi mai bună.

Vrem însă să facem avere cu orice preţ, să ne dăm mari şi să ne bucurăm până la exces de plăceri.
Cu astfel de năravuri în mod inevitabil natalitatea scade şi Rommânia se depopulează.

Continuarea depopularii face previzibile înjumătăţirea veniturilor noastre prin creşterea impozitelor şi pensionarea la şaptezeci şi cinci de ani.
Dacă se va ajunge aici a cui va fi vina?

-II-

Bogăţia e periculoasă pentru cine trăieşte imoral.
Efectele deplorabile ale banului nu sunt surprinzătoare.
Banul…
Ce nu facem pentru el?
Averea rău dobândită şi rău folosită e o tară a prezentului.

Banul poate avea efecte devastatoare asupra natalităţii.
Ţări foarte bogate sunt foarte puţin fecunde.
Totuşi nu bogăţia, prin ea însăşi, scade numărul naşterilor.
Bogăţia diminuează natalitatea doar în măsura în care se eliberează de constrângerile morale şi religioase.

-III-

Vanitatea e unul dintre cei mai mari duşmani ai natalităţii.
În loc să fim vrem să părem şi viaţa ni se pierde în zădărnicie şi risipă.
Cu şapte, opt copii am fi obligaţi să fim cumpătaţi, să le dăm băieţilor gustul muncii şi să obişnuim fetele să-şi ajute mama în gospodărie.
Cu alte cuvinte cu şapte, opt copii ar trebui să ne mulţumim cu puţin şi să ne ridicăm cu o nobilă independenţă deasupra prejudecăţilor, orgoliului şi prostescului amor propriu care-i aservesc pe atâţia.

Cu unul, doi copii e cu totul altceva: putem să-i îmbrăcăm cu haine scumpe, putem cheltui nebuneşte şi inutil, putem orbi publicul.
Procedând aşa facem imposibilă prezenţa altor copii în Familie.

Să constatăm totodată că dorinţa de a epata e unul din principalele obstacole în calea întemeierii unui cămin.
Perspectiva de a se căsători cu o fată cheltuitoare îi face pe mulţi să dea înapoi.
Când cheltuielile unei tinere pentru toalete şi cosmetice depăşesc cheltuielile pentru alimente, cel care vrea să se căsătorească se întreabă dacă le poate suporta.
Dacă nu ţine cont de modă va fi ridicol, dacă încearcă să ţină pasul cu ea va fi condamnat la o lipsă de bani eternă.
Ce să facă?
Pentru a evita această dublă piedică îşi ia gândul de la căsătorie.

-IV-

Alcoolul, drogurile produc rahitism, nebunie, criminalitate, sterlitate.
Doar o familie neviciată poate da naştere unor copii întregi la minte şi la trup.
Alcoolismul, toxicomania macină, degradează şi ucid de aceea trebuie combătute.
Ele nu produc sterilitate imediată, ci o pregătesc inevitabil pentru copii unor părinţi alcoolici sau toxicomani.
Ele nu afectează doar viaţa, ci şi naşterea.
Ele distrug încetul cu încetul Neamul şi în prezent şi în viitor, crescând astăzi mortalitatea şi diminuând mâine natalitatea.

-V-

O cauză mult mai activă de depopulare ca alcoolismul şi toxicomania e desfrâul.
Să privim tânărul vlăguit care trece prin faţa noastră cu ochi încercănaţi şi cu o paloare cadaverică pe chip!
E o floare care abia şi-a deschis corola şi care nu va da rod pentru că şi-a pierdut deja forţa vitală.
O vom vedea ofilindu-se şi scuturându-şi petalele pe pământul unde ar fi trebuit să crească înconjurată de vlăstarele forţei şi frumuseţii sale.
Desfrânaţii nu-şi distrug doar viaţa lor, ci şi pe cea a Neamului.
Îmbătrâniţi prematur puţini dintre ei se vor căsători şi vor avea copii.

Tinerii ar trebui să ştie că persoanele care-i împing spre viciu sunt vrăşmaşele vieţii şi Patriei.
Ceea ce aceste persoane vor să-i determine să facă e de fapt un act de trădare.
Sângele pe care tinerii antrenaţi pe panta viciului îl vor irosi e şi sângele Patriei.

Tineretul e viitorul Neamului.
Or un tineret fără moravuri sănătoase ajunge adesea la maturitate epuizat şi steril.
Arta de a păzi viaţa şi de a o transmite nu e decât arta înţelepciunii.
În zadar vom înmulţi măsurile igienice sau medicale.
Virtutea e cea care trebuie pusă la loc de cinste.
Acesta e secretul vieţii, secretul vitalităţii, secretul fecundităţii şi perenităţii unui Neam.

-VI-

Vigoarea unui popor scade odată cu moralitatea sa.
Viciul distruge viaţa.
Pervertirea moravurilor cauzează depopulare.
Ora drogurilor, ora alcoolului, ora filmelor pornografice ş.a.m.d. ar trebui să dispară din programul nostru.

Predescu Virgil

Mesajul asta ar trebui sa stea in orice scoala la intrare si nu numai.

[andreit]

Ne-a asezat Dumnezeu intr-o gradina fata de alte popoare care au aproape numai desert.Ori oameni care ne conduc sau noi am devenit prea rai si prea comozi . Au ajuns romani sa adune varza in Anglia si la noi pamanturile atat de fertile stau nelucrate.

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Munca

-I-

Să gândeşti şi să vrei nu înseamnă nimic dacă nu acţionezi.
Acţiunea presupune crearea de bunuri şi valori şi implicare responsabilă în viaţa societăţii, adică muncă.
Munca e necesară echilibrului moral şi fizic al omului.
Ea e chiar condiţia existenţei lui
Ea e, de asemenea, condiţia existenţei societăţii.
Viaţa face din muncă o obligaţie materială.
Legea morală face din muncă o datorie.
Omul activ e folositor lui însuşi, semenilor lui şi Ţării lui.

România are nevoie acum mai mult ca niciodată de oameni activi.
Neamul nostru a acţionat în trecut la fel de înţelept, la fel de energic şi la fel de bine ca oricare altul.
Stau dovadă două mii de ani de muncă, de luptă şi de glorie.
E important să ne regăsim dorinţa şi voința de a acţiona.
E în joc soarta Ţării.

Devenind oameni activi ne vom putea sluji Ţara şi pe noi înşine.
Doar prin acţiune continuă, hotărâtă putem avea succes, putem să ne jucăm cu folos rolul ca Popor pe scena lumii.
Pentru a ne ridica, pentru a fi din nou ce-am fost, trebuie să acționăm neobosit fără să ne descurajăm vreodată.

-II-

Acţiunea întreţine şi dezvoltă în noi forţele corpului şi sufletului, ne asigură sănătatea fizică şi morală.
Acţiunea e mișcare, activitate, viaţă.
Apatia e stagnare, moarte.
Acţiunea în toate formele ei intelectuală, morală, fizică e manifestarea a ceea ce se numeşte viaţă intensă, singura potrivită sufletelor mari, singura care merită trăită.

Cine se simte predispus la inactivitate, la moliciune trebuie să combată această tendinţă altfel ea se va transforma într-o meteahnă care-l va împiedica să-şi îndeplinească îndatoririle.
Putem deveni activi prin antrenament la fel cum ne formăm caracterul exersându-ne voinţa.

-III-

Nimic nu se poate obţine fără efort susţinut.
Să fim activi, să devenim oameni de acţiune!
Să fim harnici, să ne facem bine munca!
Munca e efortul rodnic şi metodic, care creează, care transformă, care produce.

Munca e prima şi veşnica lege umană, care se impune în egală măsură tuturor.
Ea înalţă omul şi-l înnobilează.
Ea e o necesitate pentru marea majoritate.
Ea e o datorie pentru toţi.

Munca a fost întotdeauna condiţia existenţei omului şi instrumentul progreselor lui.
Prin muncă, inteligenţă şi curaj omul a supus natura.
Civilizaţia e rezultatul muncii umane.

-IV-

Munca asigură celui care o face o independenţă, o demnitate a vieţii pe care leneşul nu le poate pretinde.
Ea e o necesitate absolută pentru omul sărac.
Ea e totodată o obligaţie materială şi o datorie socială.

Datoria de a munci o are şi cel bogat, care profită de bunuri pe care alţii le-au dobândit şi i
le-au lăsat moştenire.
El trebuie să-şi îndeplinească această îndatorire la fel ca săracul.
La ce-i foloseşte Ţării un om care nu munceşte, care nu produce nimic?
Câtă demnitate poate avea un asemenea de om, câtă mândrie când ştie că nu-şi ajută comunitatea, că nu face nimic pentru a îmbunătăți climatul social şi că nu-şi aduce contribuţia la opera de construcţie naţională?

-V-

Dacă tatăl are o fabrică sau o firmă de comerţ e preferabil să-şi asocieze copiii în muncă pentru a le da voinţa de a-i dezvolta şi continua afacerea.
Tinerii bogaţi, care nu au posibilitatea să urmeze calea părinţilor lor, şi-ar putea folosi banii în Ţară pentru a construi fabrici, pentru a deschide magazine, pentru a înfiinţa exploatări agricole sau pentru pune în valoare zone cărora nu le lipseşte decât capitalul pentru a deveni productive.

Industria, comerţul, agricultura oferă posibilităţi nelimitate oricărei activităţi laborioase, oricărei acţiuni energice şi independente.
În industrie, comerţ sau agricultură ne putem găsi toţi un loc.
Pentru cei care vor altceva există alte căi.
Cercetarea ştiinţifică, arta, literatura, Biserica, Armata oferă bogaţilor şi săracilor cariere folositoare şi onorabile.

-VI-

Copiilor Familiilor înstărite totul le e uşor la început de drum.
Ei pot dobândi, mai lesne ca alţii, o pregătire bună.
Ei îşi pot alege cariera care li se potriveşte cel mai bine.
Dar la atât li se limitează avantajele.
Crescuţi în puf, beneficiind de o bunăstare care moleşeşte, având totul de-a gata ei nu sunt pregătiţi să înfrunte dificultăţile existenţei.

Toţi, bogaţi sau săraci, avem viaţa e în faţa noastră.
Ea va fi aşa cum ne-o vom face.
Punctul de plecare nu are mare importanţă când drumul e lung.
Soarta ne e în propriile mâini.
Modalitatea de a reuşi e pentru fiecare dintre noi aceeaşi: muncă energică, curajoasă.
Nu cel mai bogat sau cel mai inteligent dintre noi va fi cel mai fericit, ci acela care va putea să îmbine tăria de caracter cu râvna în muncă.

Să muncim deci.
Să muncim pentru noi, pentru binele alor noştri, pentru binele Ţării.
Munca ne face viaţa uşoară şi fericită, ne alină durerile, ne ajută să suportăm relele inevitabile.
Ea e legea viguroasă şi sfântă a omului, ea e legea socială prin excelenţă.

-VII-

Munca e creatoare de virtute.
Lenea e mama tuturor viciilor.
Leneşul nu e doar inutil, el e nefast pentru societate, nefast pentru el însuşi.
Să nu faci nimic e imposibil.
Cine nu munceşte, cine nu face bine, face în mod necesar rău.
Munca întreţine viaţa.
Lenea paralizează şi ucide.

Fierul nefolosit rugineşte.
Creierul şi membrele nefolosite slăbesc şi se atrofiază.
Oamenii care muncesc, care duc o viaţă activă, au şansa de a-şi păstra mai mult timp puterile şi sănătatea.
Ei nu sunt supuşi influenţelor externe, nu sunt bântuiţi de temerile care-i asaltează pe leneşi.
Ei nu ascultă în fiecare dimineaţă buletinele meteorologice şi nu-şi privesc mereu limba în oglindă ca să vadă ce culoare are.
Ei trăiesc, ei acţionează, ei risipesc şi ard germenii morbizi care le ameninţă mintea şi trupul.
Ei sunt sănătoşi moral şi fizic, pentru că sunt activi.

-VIII-

Munca ne face să suportăm cu bună dispoziţie greutăţile vieţii şi micile ei mizerii.
Lenea ne face, dimpotrivă, să medităm la cele mai mărunte necazuri, le exagerează, dă amploare suferinţelor, generează tristeţe, ipohondrie, această boală a sufletului, mamă a bolilor trupului.

Să muncim necontenit!
Să nu fim niciodată inactivi!
Odihna corpului se obţine prin munca minţii, odihna minţii prin munca corpului.

Dordea Cosmin

[stefan florin]

În prealabil postat de andreit

Mesajul asta ar trebui sa stea in orice scoala la intrare si nu numai.

oare o sa-l citesca cineva?

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Morala

-I-

Educaţia morală nu se termină când ajungem la maturitate.
Atunci ea ne e mai necesară ca niciodată şi poate mai folositoare căci singurii de la care învăţăm suntem noi înşine şi viaţa.
Viaţa e un mentor dur dacă nu ne străduim să ne îndreptăm fără să aşteptăm pedepsele ei severe.

Copii, nu avem decât mici defecte.
Micile defecte cresc odată cu noi şi devin mai urâte şi mai supărătoare.
Minciuna, de exemplu, neplăcută la un copil, devine la omul matur un viciu înjositor.
Lăcomia la masă, un păcat neînsemnat la un copil, e o înclinaţie grosolană, de neînţeles şi aproape bestială la un om în toată firea.
Lupta pe care educaţia ne-a făcut s-o dăm cu defectele noastre când eram copii nu poate înceta niciodată pentru că victoria nu are cum să fie completă şi pentru că viaţa ne scoate mereu în cale tot felul de ispite.

-II-

Ar fi bine ca la vârsta de douăzeci de ani să ne supunem unui examen atent şi sincer al naturii noastre morale.
E important să ştim ce defecte şi ce vicii sunt de reprimat în noi, ce calităţi şi virtuți avem sau putem dobândi.
Acestea făcute am putea încerca, cu voinţă şi curaj, să devenim mai buni.

Să iubim ce e adevărat, ce e bine, ce e mare şi nobil!
Fără concesii pentru ce e mediocru, lipsit de generozitate şi de frumuseţe!
Fără concesii pentru ce e urât, josnic şi trivial!
Fără concesii pentru ce e rău şi nesănătos!
Indulgenţă doar pentru oamenii neştiutori sau rătăciţi.

-III-

Bunele sentimente şi pasiunile generoase sunt de cultivat, de dezvoltat în noi.
Acestea au efecte fericite asupra sufletului şi corpului.
Sentimentele şi pasiunile generoase combat apatia care uzează omul mai repede decât viciile.
Ele ne sunt însă utile doar dacă le controlăm, doar dacă le subordonăm raţiunii şi voinţei.
Ele devin astfel ajutoare preţioase în neîncetata luptă interioară dintre virtute şi viciu, dintre bine şi rău.

-IV-

Morala are ca scop de a ne pregăti să asigurăm victoria binelui în noi şi de a ne oferi deprinderi şi reguli care fac revenirea agresivă a răului mai puţin frecventă şi mai puţin periculoasă.
Ca să fim mai activi în fapte decât în vorbe, ca să nu trebuiască să fim puşi pe calea cea dreaptă de conştiinţă decât în mod excepţional, e necesar ca practicarea binelui să rezulte din norme acceptate şi imperative aplicate repetat, firesc şi inflexibil.
Aşa vom atinge singurul gen de perfecţiune compatibil cu natura umană.
Aşa viaţa ne va fi liniştită şi plăcută.

Faptele rele, greşelile îşi primesc în mod inevitabil pedeapsa.
Ea ne poate lovi în noi înşine prin mustrări de conştiinţă.
Ea ne mai poate lovi din exterior şi material.
Justiţia intrinsecă a lucrurilor e rareori inactivă.
Datorită ei răul făcut naşte durere, regret şi otrăveşte viaţa, în timp ce binele virtutea sunt surse de bucurie.

-V-

Cultivarea calităţilor morale e o îndatorire a fiecăruia dintre noi pentru că e bună şi pentru noi şi pentru ceilalţi.
Societatea trage foloase de pe urma calităţilor şi virtuţilor noastre şi suferă din cauza defectelor şi viciilor noastre.
Cultivarea intelectului e necesară dar nu esenţială.
„Știinţa fără conştiinţă e ruina sufletului” spunea François Rabelais.

Ce reguli să ne impunem pentru a fi oameni în adevăratul înţeles al cuvântului?
Înainte de toate trebuie să fim sinceri, simpli şi fireşti.
Trebuie să respectăm adevărul în persoana noastră, în vorbele şi în faptele noastre.
Prefăcătoria şi minciuna sunt lucruri abominabile.
Să te prefaci şi să minţi înseamnă să nu-ţi faci datoria.
Datorăm adevărul celorlalţi şi nouă înşine.

Cel care minte nu ajunge doar demn de dispreţ, ci îşi face şi viaţa grea, complicată.
Pentru a acoperi o minciună are nevoie de o altă minciună.
Cu cât minte mai mult cu atât se cufundă mai mult în fals.
Situaţia devine repede insuportabilă.
Dacă nu şi-a pierdut orice pudoare, e fără încetare neliniştit şi tulburat.

-VI-

Să fim simpli şi fireşti e un mod de a fi sinceri.
Să încercăm să părem altceva decât suntem, înseamnă să ne ascundem, să ascundem adevărul.
Pedanteria şi afectarea sunt defecte insuportabile pentru toată lumea.
Dacă avem astfel de înclinaţii ar fi bine să scăpăm de ele.

O fire complicată nu e întotdeauna ceva frumos.
O existenţă unde luxul şi parada sunt pe primul loc împinge obligatoriu pe planul doi lucrurile importante, cele pentru care merită să trăim.

Fericirea, forţa şi frumuseţea existenţei îşi au în mare parte sursa în simplitate.
Să fim leali, simpli şi fireşti ne determină să fim în acelaşi timp sinceri şi deschişi, cinstiţi şi drepţi.
Practicarea sincerităţii şi francheţii e un mod superior de a arăta exact ce suntem, ce simţim şi ce gândim.

Loialitatea se confundă în mare parte cu sinceritatea şi cu francheţea.
Ea le completează adăugându-le o siguranţă în raporturile de la om la om dictată de sentimentele de probitate şi de onoare.

-VII-

În sfârşit, să fim oameni drepţi înseamnă să avem toate calităţile pe care le-am trecut deja în revistă: integritate, echitate şi fermitate.
Nu există virtute superioară spiritului de dreptate, el rezumă tot ce ne face să fim buni.
Cei care-l vor dobândi îşi vor desăvârşi pregătirea morală.
Ei vor fi făcut deja mult pentru perfecţionarea lor şi restul va veni aproape de la sine.
Calităţile secundare le vor obţine fără mare efort.
Nu ne e permis totuşi să le neglijăm pentru că ele îşi au importanţa lor.

Principalele calităţi secundare sunt:
- cumpătarea în vorbe şi în fapte, care dovedeşte forţă de caracter şi bun-simţ;
- discreţia şi rezerva, fără care raporturile cu ceilalţi oameni, chiar cu prietenii, pot deveni insuportabile;
- modestia, care nu e umilinţă, dă meritului forţă şi relief;
- politeţea, amabilitatea sunt semnele vizibile ale bunăvoinţei;
- ordinea în gânduri, în fapte fără care o parte a rezultatelor acţiunii sau muncii se pierd;
- hărnicia minţii care-i dă voinţei mijlocul de a fi eficientă;
- sobrietatea şi cumpătarea în alimentaţie.

Acestor calităţi pozitive e necesar să le adăugăm dezgustul şi dispreţul pentru ce e grosolan şi trivial, pentru indecenţa în vorbe sau fapte, pentru tot ce coboară omul la nivelul brutei.
Aceeaşi atitudine se impune să adoptăm şi faţă de plăcerile josnice.
Oare de ce morala actuală se arată atât de indulgentă cu abateri care nu vatămă doar sănătatea corpului, ci şi a sufletului?

-VIII-

Gustul şi obişnuinţa unei anumite indecenţe morale, pe care unii încearcă să le sădească în noi, sunt deosebit de periculoase.
Va fi mai uşor să ne apărăm de ele înainte de a fi muşcat din acest fruct al pomului răului decât după aceea.
Bucătăria sănătoasă şi bună pare fadă după ce ai consumat doar mâncăruri puternic condimentate care distrug stomacul.
Cel mai bine e să nu încercăm experienţe atât de dăunătoare şi să opunem ispitelor reguli de comportament fixe şi întotdeauna respectate.
Demnitatea vieţii, mintea şi corpul vor avea de câştigat din aceasta.

Prin demnitatea adusă existenţei noastre obţinem stima tuturor.
Ori demnitatea constă în a ne respecta pe noi înşine, în a nu face nimic care să ne înjosească în proprii noştri ochi şi în ochii celorlalţi.
Plăcerile grosolane sau imorale au acest dublu efect.

Dar nu e de ajuns să ne respectăm pe noi înşine, trebuie să-i respectăm şi pe ceilalţi, în special pe bătrâni, pe femei, pe cei care s-au remarcat prin virtuţile lor, prin talentele lor.
Să fim respectuoşi înseamnă să fim binecrescuţi.

-IX-

Indisciplina e o dovadă de slăbiciune morală şi un mare rău pentru Ţară.
Fără disciplină existenţa unei Naţiuni nu e posibilă.
Forţa colectivă se obţine prin disciplină.
Libertatea, mândria legitimă a omului, nu sunt afectate dacă el se supune, în viaţă sau în acţiunea în comun, regulilor fără de care Naţiunile nu sunt decât gloate neputincioase.
Acceptarea disciplinei sociale nu înseamnă şi acceptarea malversaţiilor unora dintre mai marii noştri.
Să nu uităm însă că scopul combaterii răului din societate e întărirea Statului, nu slăbirea lui.

Ne va fi uşor să fim disciplinaţi în societate dacă vom stabili în noi stăpânirea de sine, disciplina minţii.
Doar cine ştie să se supună va şti să conducă.

-X-

În concluzie:
- să păstrăm respectul, să ocrotim întotdeauna demnitatea vieţii;
- să fim disciplinaţi;
- să iubim adevărul, să fim sinceri, simpli şi fireşti;
- să fim deschişi, cinstiți şi drepţi;
- să fim cumpătaţi, discreţi, rezervaţi, modeşti;
- să fim ordonaţi şi sârguincioşi, sobri şi cumpătaţi, binevoitori şi amabili.
Acestea sunt îndatoriri de diferite feluri, de importanţă inegală, dar sunt îndatoriri şi se cer îndeplinite.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Cultura

-I-

Trebuie să ne interesăm în principal de calităţile noastre morale pentru că sunt esenţiale formării noastre ca oameni.
Urmează apoi îmbogăţirea bagajului de cunoştinţe cu caracter general.
Nu ne putem neglija dezvoltarea intelectuală, cultura, fără să ne prejudiciem pe noi şi societatea.
Ar însemna să nu tragem toate foloasele posibile din forţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu.
Ar însemna să nu ne îndeplinim o îndatorire fundamentală faţă de noi, aceea de a ne perfecţiona, de a ne instrui, de a fi mai buni.

Învăţătura primită la şcoală nu e completă.
Ea cuprinde doar noţiunile elementare ale ştiinţei şi literaturii.
E totuşi un instrument util dacă ştim să-l folosim.
Dacă nu profităm de el, dacă nu-l completăm, risipim un bun preţios plătit cu nişte ani din viaţa noastră.
Nu ne e permis deci să limităm la frecventarea şcolii dezvoltarea inteligenţei şi formarea bagajului de cunoştinţe.
Această cultivare a noastră e necesar s-o continuăm toată viaţa.

Când voinţa ne-a devenit conştientă de sine, când profesor nu ne mai poate fi decât raţiunea, învăţarea devine mai folositoare ca oricând.
Cunoştinţele dobândite rămân.
Ce parcurgem, ce memorăm înţelegem.
Dincolo de cuvinte descoperim gânduri.
Dincolo de formă vedem fondul.

-II-

Aproape toţi ne pregătim pentru o profesie sau practicăm deja una.
Cine mai dedică nişte ani unor studii fără scop profesional e o excepţie.
În general căutăm în şcoli cunoştinţe pentru cariera pe care ne-am ales-o.
Chiar dacă pregătirea profesională e principala noastră preocupare să nu scăpăm totuşi din vedere cultura generală.
Printr-o cultură generală bună se dobândeşte o gândire superioară şi o judecată sigură.

Cum se obţine cultura generală?
Greu de spus pentru că sunt o mulţime de căi care permit atingerea ţelului.
Preferinţele şi gusturile personale au aici toată libertatea.
Studiile de orice fel conduc la perfecţionarea căutată.
Toate vor cuprinde un fond comun de muncă, sau mai exact de distracţie şi de odihnă intelectuală, care nu poate fi neglijat.

Mă refer la cunoaşterea aprofundată a capodoperelor geniului uman asupra cărora şcoala ne-a dat o vedere de ansamblu.
Există vreo sută de volume din toate timpurile şi din toate Ţările pe care trebuie să le citim şi să le aprofundăm.
Avem de mers, prin timp şi spaţiu, de la Confucius la Hegel şi la
Constantin Rădulescu-Motru, de la Homer la Mihail Eminescu, de la Eschil la Shakespeare şi la Ion Luca Caragiale, de la Rig Veda la Biblie şi la Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.

Citirea istoriei şi a volumelor de memorii e deosebit de interesantă şi de captivantă.
În nicio dramă, în niciun roman nu sunt aventuri mai emoţionante.
Realităţile din trecut depăşesc orice ficţiune.
Câte vieţi chinuite, câte morţi tragice într-un singur capitol de istorie!
Câte incidente, intrigi, evenimente dramatice sau hazlii în volumele de memorii!
Învăţăm din istorie şi memorialistică psihologie, politică şi primim întotdeauna lecţii de morală.

O carte bună e plăcută şi utilă.
Între coperţile ei putem găsi prezentate într-o formă vie şi atrăgătoare multe învăţăminte folositoare.
Altfel prezentate astfel de învăţăminte ne-ar displace din cauza uscăciunii lor.
Un roman de Liviu Rebreanu, de Mihail Sadoveanu, de Camil Petrescu, de Ionel Teodoreanu sau de alţii cuprinde informaţii pe care o carte de morală sau de filozofie le oferă mai puţin impresionant şi mai ales mai puţin plăcut.

Să citim e bine cu condiţia să evităm cărţile imorale şi dubioase.
Orice text scris onest, chiar dacă nu înseamnă mare lucru, are meritul de a ne face să gândim.
Lectura ne ajută să depăşim momentele dificile ale existenţei.
Montesquieu spunea că nu a avut niciodată supărări pe care o oră de lectură să nu i le fi risipit.
Ce altceva putem găsi în majoritatea serialelor sau filmelor decât otravă pentru suflet şi minte?

-III-

Studiul artei ne poate şi el înălţa sufletul deasupra necazurilor curente.
Cunoştinţele pe care le-am dobândit în şcoală despre artă sunt puţine.
Trebuie să învăţăm ce e frumuseţea şi să ne formăm gustul.
O astfel de activitate e mai mult decât atrăgătoare, e o adevărată sărbătoare a minţii şi privirii.

Şcoala de artă e deschisă tuturor.
Ea se compune din muzee, din monumente ridicate de înaintaşi pe tot teritoriul României, din imagini ale unor obiecte şi edificii aflate prea departe de noi pentru a ne fi întotdeauna posibil să le vizităm.
Să iubeşti frumosul în artă înseamnă să fii în stare să-l recunoşti şi să-l admiri.
Să devii om cu gust sigur şi rafinat înseamnă să-ţi procuri bucurii de ordin superior, înseamnă să-ţi faci mai uşoară perfecţionarea morală şi intelectuală.

Iubirea de frumos e unită prin legături tainice de iubirea pentru ce e măreţ.
Numele Atenei a trecut prin vremi cu o glorie nepieritoare pentru că oraşul lui Pericle a ştiut să unească într-un secol măreţia politică şi militară, înţelepciunea filozofică şi suprema frumuseţe.
Cetăţenii Atenei discutau despre frumos în piaţa publică.
Mai trebuie mult pentru ca noi să ne formăm gustul într-o asemenea măsură.
Dacă educaţia noastră artistică ar fi mai bună nu am lăsa să se ridice clădiri şi monumente care ne sluţesc oraşele şi satele.
Să fim preocupaţi de artă înseamnă poate să depăşim criza de urâţenie care ne ameninţă Ţara.

-IV-

Arta e copilul acelei însuşiri creatoare numită imaginaţie.
Imaginaţia e mama poeziei, iluziei şi visului.
Toţi avem imaginaţie, chiar şi cei care nu suntem artişti sau poeţi.
O raţiune dreaptă şi o voinţă fermă nu înăbuşă imaginaţia.
Ele o controlează şi o fac binefăcătoare.

O imaginaţie rău controlată provoacă tulburări.
Bolile închipuite, care nu se întâlnesc doar în comedii, sunt prea numeroase ca să insist asupra pericolelor unei imaginaţii nestăpânite.
Când imaginaţia iese cu totul din regimul său normal demenţa e aproape.

Munca şi activitatea previn dezordinile imaginaţiei.
Aceasta când e înfrânată, limitată de raţiune produce în noi efecte salutare, destinde sufletul.

Câţi dintre noi nu se lasă pradă visării şi fanteziilor imaginației?
Nu vi se întâmplă zilnic în timpul plimbărilor sau al deplasărilor din diferite motive să vă amuzaţi punându-vă imaginaţia la lucru?
În astfel de împrejurări nu clădiţi castele în Spania, nu transformaţi lumea în încercarea de a o face mai bună?
Toate aceste plăsmuiri sunt normale, plăcute şi utile pentru ce ne propunem să realizăm.
Să nu ne înăbuşim imaginaţia, s-o impulsionăm la nevoie dacă e leneșă, dar să nu-i permitem să ne domine.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Suflet şi corp

-I-

Mens sana in corpore sano.
Ştiu că spunând aceasta repet ce spun toţi educatorii.
Nu contează, maxima e bună, trebuie să ne-o însuşim.
Ea rezumă ceea ce înţelepciunea ne arată că e bine să ne dorim: o minte sănătoasă într-un corp sănătos.
Nu sunt două lucruri diferite.
Starea de sănătate sau de boală a corpului afectează starea sufletului şi reciproc.
Echilibrul moral nu există decât dacă suntem fizic echilibraţi.
Invers, nu putem conta pe o sănătate durabilă cu o fire neliniştită şi melancolică.

Pentru a fi sănătoşi nu e de ajuns să ne fortificăm corpul.
E necesar, dar nu suficient.
E necesar pentru că dezvoltarea forţei, a rezistenţei la oboseală, supleţea, agilitatea nu se obţin fără exerciţiu, fără antrenament.
Nu e suficient pentru că e nevoie de mai mult.
Fortificării corpului se impune să-i adăugăm fortificarea sufletului.
Sufletul e ansamblul facultăților noastre morale şi intelectuale.
El poate ajuta corpul să suporte poverile vieţii, să lupte cu relele ei, să-i evite pericolele.
El are asupra corpului o influenţă importantă şi incontestabilă.
Acţiunea corpului asupra sufletului e şi ea evidentă.
Boala slăbeşte, paralizează, anihilează uneori complet inteligenţa, sensibilitatea, voinţa.

-II-

Sentimentele intense, patimile, mişcările dezordonate ale sufletului provoacă tulburări ale corpului, aduc boala sau chiar moartea.
O spaimă violentă, o bucurie mare, neaşteptată, o mânie fără limite au produs adesea accidente grave sau decese.
Corpul tremură de frică la fel cum tremură de frig.
E universal recunoscut că teama de bolile contagioase ne expune contaminării şi că răul loveşte de preferinţă oamenii speriaţi.

Aceia care nu se lasă cuprinşi de teama de boli sunt, în general, sănătoşi.
Tăria de caracter, curajul exercită o acţiune binefăcătoare asupra corpului.
Goethe a evitat prin forţă morală o boală gravă în timpul unei epidemii.
„E greu de crezut, spunea el, câtă putere are voinţa într-o astfel de situaţie.
Ea pune corpul într-o stare de activitate care îndepărtează toate influenţele vătămătoare.”
Iată ce dovedeşte eficienţa, în cele mai grele împrejurări, a acţiunii sufletului de apărare a corpului.
Aceasta se confirmă, în plus, prin imunitatea de care se bucură, în spitale, în mijlocul bolnavilor contagioşi, medicii şi infirmierele.
Sentimentul datoriei, seninătatea profesională, tăria de caracter îi ajută să înfrunte cu succes pericolul permanent

Persoanele care se plâng mereu de sănătatea lor, care gem sub povara relelor, sunt cele care nu arată în viaţă nici hotărâre, nici fermitate, nici curaj.
Firile slabe îşi impun slăbiciunea corpurilor celor mai robuste şi le pregătesc pentru boli şi infirmităţi.
Dimpotrivă, bolile, indispoziţiile rămân lipsite de gravitate, nu se dezvoltă, dacă nu ne gândim prea mult la ele, dacă ne vedem în continuare de viaţa noastră.
Activitatea arde toţi aceşti germeni morbizi.

Unele boli sunt rezultatul evident al unei lipse de echilibru sufletesc.
Proasta dispoziţie constantă, egoismul, lipsa de stăpânire de sine dau naştere unor rele vagi sau distincte care fac existenţa scurtă, neplăcută şi dureroasă.

-III-

Cine se lasă copleşit de necazuri, cine e morocănos, insuportabil, viciază totul în el, slăbeşte, piere.
Cine se lasă dominat de nervi devine isteric.
Cine se preocupă excesiv de sine, de sănătatea sa îşi va descoperi boli fictive şi va ajunge în final să se îmbolnăvească de-a binelea.
Dacă toţi aceştia ar face apel la raţiune, la voinţă, dacă ar acţiona, dacă şi-ar găsi preocupări mai nobile, mai înalte, ei şi-ar vindeca tarele sufletului şi ar evita suferinţele corpului.

Ipohondria şi isteria nu erau cunoscute anticilor.
Să fim nobili ca dacii şi energici ca romanii!
Astfel aceste rele teribile vor dispare.
Moralul are, prin urmare, o acţiune puternică asupra fizicului.
Raţiunea, voinţa, nobleţea sentimentelor contribuie la apărarea corpului nostru de boli, ne fac viaţa mai sănătoasă şi mai lungă.
Să fim convinşi, să fim conştienţi de puterea pe care o avem asupra corpului nostru şi asupra sufletului nostru!
Să avem încredere în noi!

-IV-

Prin acţiunea noastră morală putem evita, în mare măsură, boala.
Dar putem contribui şi la vindecare dacă ne îmbolnăvim?
Cu siguranţă, da.
Calmul, curajul de care dăm dovadă când suntem bolnavi, voinţa de a scăpa de boală ne ajută mult în procesul de însănătoşire.
Medicii ştiu câte ceva despre aceasta.
Să ai ca bolnav un om cu sentimente superioare şi cu caracter ferm e un adevărat noroc.
Medicul găseşte la el un element serios de succes pentru tratamentul pe care-l prescrie.
O credinţă, un sentiment au efecte la fel de binefăcătoare într-o boală ca voinţa.

Sunt multe exemple autentice de oameni ţintuiţi la pat de o paralizie a picioarelor pe care credinţa sau spaima i-au lecuit.
Un paralitic e dus duminica la biserică, la slujbă.
Se răspândeşte zvonul printre credincioşi că de la circ a scăpat un leu şi că a fost văzut în vecinătate.
Cuprinşi de panică oamenii fug.
Bolnavul nostru se vede abandonat.
Sângele-i îngheaţă în vine, nervii îi sunt încordaţi la maxim.
Disperat se roagă febril şi paralizia îi dispare.
După ce pericolul a trecut omul nostru e găsit la mare înălţime, într-o firidă, unde a ajuns nu se ştie cum şi de unde nu a fost uşor să fie coborât.
Casa altui paralitic ia foc.
Teama îl cuprinde la gândul morţii oribile care-l ameninţă şi-l face să-şi regăsească uzul picioarelor.
Sare din pat, fuge şi se salvează.

Nu doar credinţa sau teama produc efecte atât de extraordinare.
Pe un om o boală de nervi îl împiedica să-şi mişte limba şi să vorbească.
Medicul său a inventat un instrument capabil să-l vindece.
El îi vorbea uneori despre invenţia sa bolnavului care aştepta cu nerăbdare ca instrumentul să fie gata.
Momentul folosirii lui veni.
Bolnavul era foarte emoţionat.
Înainte de a începe operaţia medicul a vrut să-i ia temperatura pacientului şi i-a introdus un termometru în gură.
Acesta a crezut că era instrumentul aşteptat.
Emoţia sa a fost atât de mare că a început să vorbească.

N-am mai termina povestind lucruri de acest fel ce pot fi considerate dovezi ale influenţei sufletului asupra sănătăţii corpului.
Această influenţă e reală şi nu poate fi negată.

-V-

Moralul acţionează şi asupra aspectului exterior al omului.
Există o armonie incontestabilă între expresia chipului, sentimente şi gânduri.
Astfel de lucruri durabile nu pot să nu lase urme acolo unde lucruri trecătoare ca bucuria, frica, entuziasmul se reflectă în mod atât de expresiv.
Bunătatea, nobleţea şi demnitatea vieţii se citesc pe faţa omului la fel ca viciul, josnicia şi răutatea.

Nu trebuie să fii mare fizionomist ca să ghiceşti dintr-o privire omul de moravuri rele.
Dezmăţul aplică pe chip un stigmat care nu înşeală.
Influenţa vieţii morale asupra frumuseţii se constată şi mai bine atunci când revedem, după ani, o persoană al cărei fel de a fi s-a schimbat profund.
Un tânăr cu purtare ireproşabilă, pe care nu l-am mai întâlnit de mult, a fost viciat de anturaj.
Îl vedem apoi din nou fără să ştim ce s-a întâmplat între timp.
E palid, încercănat, tras la faţă şi pare mai vârstă cu cel puţin zece ani.

Frumuseţea femei e reflexul sufletului ei.
Iată o tânără cu mers simplu şi demn, cu ochi limpezi, sinceri, lăsând să i se citească gândurile.
Ea e fizic frumoasă pentru că moral e frumoasă.
Ea e dintre acelea pe care le-aş dori ca soţii pentru băieţii mei când vor fi mari.
Frumuseţea e fiica sănătăţii, a raţiunii cumpănite şi a sentimentelor nobile.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Familia

-I-

Familia…
Cu ce sentiment de afecţiune şi de gravitate rostim acest cuvânt la orice vârstă!
Copii când Familia e pentru noi o întreagă lume, adăpost, viaţă.
Tineri în drum spre o existenţă independentă când Familia e pentru noi locul unde sunt fiinţe dragi.
Taţi, mame când Familia devine pentru noi centrul preocupărilor şi oaza de linişte în mijlocul luptelor vieţii.
Toţi cei cu inimă duioasă şi cu suflet mare fac din Familie obiectul ataşamentului lor, al respectului lor, al veneraţiei lor.

Naţiunile cu adevărat puternice se sprijină pe o robustă constituţie morală şi legală a Familiei.
Fără această bază niciun Popor nu poate trăi, niciun Stat nu e solid.
Familia e principala instituţie a omenirii.
E societatea naturală, originea şi embrionul tuturor societăţilor organizate.
Fără ea dezvoltarea, progresul, civilizaţia nu ar fi fost posibile.
Familia i-a dat omului forţă, l-a apropiat de semenii săi, a generat, sub imboldul nevoii, sentimentul şi practica solidarităţii umane.

Şi astfel, cu timpul, prin dezvoltarea raţiunii, din Familie s-a născut Cetatea.
Ea s-a constituit din alianţele care au creat Familii noi, din raporturile, din interesele comune care au fost consecinţa lor.
Cetatea extinsă la toţi oamenii aceleiaşi Naţiuni, la ansamblul teritoriului lor, a dat la rândul său naştere Patriei.
Patria e Familia noastră cea mare.
Familia e Patria noastră cea mică.
Patria şi Familia, aceste două nume ne răsună în urechi la fel de plăcut, de nobil, de mândru.
Spre ele se îndreaptă sufletul nostru, forţa şi energia noastră vitală.

-II-

Antichitatea, ai cărei fii suntem, şi-a întemeiat instituţiile politice şi religia pe cultul Familiei.
Nu se ştie nimic despre cultul Familiei la daci.
Romanii întreţineau permanent un foc în semn de veneraţie pentru Familia lor şi principali zei la care se închinau erau larii, zeii casei, strămoşii.
Fiul se prosterna cu acelaşi respect religios în faţa tatălui şi bunicului ca în faţa altarului ridicat în cinstea înaintaşilor comuni.
Având o puternică instituţie a Familiei romanii au stăpânit lumea.

Cultul strămoşilor, din Roma antică, se mai practică încă în Asia.
Popoarele de acolo îi sunt atât de ataşate că propagarea religiilor sau ideologiilor care nu-l admit e aproape imposibilă la ele.
Practicile lor religioase legate de ascendenţii morţi sunt dublate de dovezile vizibile ale unui mare respect pentru părinţii în viaţă.
Moravurile, care au dat Familiei în aceste ţinuturi îndepărtate o forţă şi o coeziune atât de mari, au făcut posibilă formarea unor Naţiuni viguroase.
Datorită solidităţii Familiilor lor asiaticii vor stăpâni lumea.

-III-

Noi nu putem să practicăm un cult al oamenilor care ne-au precedat în viaţă şi din care ne tragem.
Putem însă să le păstrăm un loc în sufletul nostru.
Să ne gândim la ei şi să le reconstituim existenţa cu ajutorul cunoştinţelor istorice.
Îi vom vedea în viforul secolelor trecute şi le vom admira curajul în viaţă, în muncă şi în luptă care le-a permis să ne lase moştenire frumosul Pământ al Patriei în ciuda poftelor atâtor cotropitori.
Chiar şi aceia dintre ei care au fost umili sunt demni de respect pentru că şi prin jertfa lor România a devenit mare.

Să învăţăm deci să ne cunoaştem strămoşii, să-i iubim, să-i respectăm.
Ar fi bine dacă ne-am scrie istoria propriei noastre familii chiar dacă nu avem date decât până la bunici, chiar dacă faptele nu par demne de interes.
Această istorie ar fi titlul nostru de nobleţe, nobleţea unor oameni obişnuiţi, oneşti, demni, muncitori şi dârji.

-IV-

Sentimentele pe care le avem faţă de rude necunoscute, moarte înainte să ne naştem, sunt vagi prin forţa lucrurilor.
Ele sunt de aceeaşi natură cu acelea pe care le avem faţă de părinţi dar de o intensitate diferită.
Iubirea de părinţi e tangibilă, obiectivă, profundă, făcută din tandreţe, din recunoştinţă, din respect.
Ea e instinctivă la copil.
Acela care nu-şi iubeşte părinţii e o excepţie.

Când copilul creşte, când personalitatea începe să i se formeze, iubirea de părinţi e întărită de raţiune, de ideea pe care şi-o face despre datorie.
Ne iubim părinţii pentru că aşa e firesc şi pentru că ştim că le datorăm iubire.
E o îndatorire agreabilă şi sfântă uşor de îndeplinit în orice situaţie.
Religia creştină spune „Cinsteşte-i pe tatăl şi pe mama ta”.
Legea însăşi impune obligaţii faţă de părinţi.

Să ne iubim, să ne cinstim, să ne ajutăm părinţii, iată ce totul în noi şi în afara noastră ne cere şi ne impune.
Datoria de recunoştinţă faţă de ei începe cu viaţa pe care ne-au dat-o crescând apoi datorită iubirii cu care ne-au copleşit şi sacrificiilor pe care le-au consimţit pentru noi.
Putem calcula câte eforturi au făcut, câte umilinţe au acceptat, câte nopţi nu au dormit cu gândul la noi, la viitorul nostru?
Le-ar fi fost uşor dacă i-ar fi imitat pe egoiştii care dau înapoi în faţa greutăţilor familiale, care vor să-şi ofere totul lor înşile, care vor să trăiască doar pentru ei.
Spre deosebire de aceştia părinţii noştri au trăit pentru noi, grija pentru sănătatea şi viaţa noastră a fost preocuparea lor de toate zilele, călăuza existenţei lor.

E ceva mai bun pe lume ca afecţiunea fără margini, fără compromisuri, care înconjoară şi care ocroteşte copilul?
E ceva comparabil cu intensitatea iubirii dezinteresate a unei mame?
Fiul cel mai tandru şi cel mai devotat nu-i va putea înapoia niciodată mamei sale ce a primit de la ea, nu o va putea iubi niciodată atât de mult cât ea l-a iubit.
O mama ştie aceasta şi-şi iubeşte copii şi mai mult.

-V-

Iubirea pentru părinţi, recunoştinţa, respectul pe care li le datorăm, se traduc prin felul cum ne purtăm cu ei.
Modul în care omul matur îşi îndeplineşte îndatoririle faţă de părinţi diferă de cel al copilului.
Micile extravaganţe, iertate unui adolescent, nu se mai potrivesc unui tânăr.
Tânărul datorează tatălui său şi mamei sale un respect mai constant, o stimă mai profundă, chiar dacă nu mai e constrâns la aceeaşi ascultare.
Voinţa lor nu o va înlocui niciodată pe a sa în viaţa de fiecare zi.
Dar în lucrurile grave, unde ei au dreptul să-şi spună cuvântul, trebuie să țină cont de părerea lor.

Când copii şi părinţii se iubesc totul între ei e uşor.
Afecţiunea e talismanul care îndepărtează dificultăţile şi relele.
Trebuie să ne iubim părinţii la orice vârstă, trebuie să rezervăm o parte a sufletului nostru acestui trecut venerabil şi drag, oricât de apropiate şi de acaparante sunt prezentul şi viitorul personificate de Familia pe care ne-am întemeiat-o.
Trebuie să ne iubim părinţii până la sfârşitul lor şi chiar dincolo de mormânt.
Omul care s-a realizat în viaţă şi care se înclină cu respect în faţa acelora care i-au dat fiinţă, care le aduce ca omagiu binele făcut de el, succesele obţinute de el, se înnobilează, creşte.

Iubindu-ne părinţii, fiindu-le devotaţi, ne înţelegem şi îndatoririle faţă de ceilalţi membri ai Familiei.
Fraţii, surorile, sunt o parte din noi înşine, un pic tata sau mama dacă sunt mai mari ca noi, un pic copii noştri dacă sunt mai mici ca noi.
Să-i iubim e firesc şi uşor.
Să-i ajutăm, să-i sprijinim e o datorie.
Să le rămânem apropiaţi pe tot parcursul existenţei, indiferent de împrejurări, ne dă şi le dă o forţă eficientă material şi moral.

-VI-

Tot ce asigură coeziunea Familiei şi o continuă e bine în sine, bine pentru societate.
Unitatea şi soliditatea Familiei dau unitate şi soliditate Naţiunii.
Omul bun şi cetățeanul util îşi dobândesc principalele virtuţi în Familie.
Patriotismul apare şi se dezvoltă în Familie.
În Familie şi doar în Familie se dobândeşte respectul pentru femeie specific societăţilor civilizate cu moravuri oneste şi pure.

Ataşamentul faţă de Familie ne determină să ne dorim o reputație bună.
Vrem să impunem respect nu doar pentru noi, ci şi pentru ai noştri.
Vrem să le transmitem copiilor un nume fără pată aşa cum şi noi am primit.
Suntem mândri de Familia noastră şi dorim ca descendenţii noştri să fie la rândul lor mândri de ea.

Motive de ordin personal şi social, interesul superior al Ţării, impun apărarea Familiei.
Voi spune deci cu convingere pentru a rezuma ce am scris:
- să-i iubim şi să-i respectăm la orice vârstă, în orice situaţie pe cei care ne-au dat viaţă;
- să rămânem apropiaţi prin afecţiune şi devotament cu rudele noastre de toate gradele;
- să fim devotaţi ideii de Familie normală, bărbat, femeie;
- să dobândim, odată cu respectul profund pentru femeie, calităţile şi virtuţile care nu se găsesc decât în Familie.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Iubirea

-I-

Să ne achităm de îndatoririle pe care le avem faţă de părinţi cu o afecţiune devotată şi recunoscătoare care nu se dezminte niciodată!
Să le păstrăm un loc în mintea noastră şi în inima noastră!
Să privim însă hotărâţi spre viitor!
E ceea ce ne cer chiar tata şi mama.
Suntem copii lor, e timpul să fim noi înşine.

Să mergem spre viaţa care ne cheamă, spre tot ce e bun şi sănătos!
Să ne facem datoria, adică să fim activi şi să muncim.
Să căutăm fericirea, adică iubirea.
Să fii activ şi să iubeşti, iată ce înseamnă o viaţa dinamică!
Fii activ, munceşte, iubeşte spune legea firii.
Să iubeşti e o datorie pe care o îndeplinim cu bucurie.
Sentimentul o dictează dar raţiunea trebuie s-o controleze.

-II-

Iubirea nu poate fi neserioasă şi frivolă.
E înainte de toate ceva frumos şi pur, fără nimic trivial, fără nimic murdar sau degradant.
Iubirea de unde se naşte viaţa e baza Familiei, a Naţiunii.
Ea le formează şi le dă trăinicie.
Ea face uşoare şi plăcute îndatoririle uneori grele pe care le impune.

Nimic nu are forţa iubirii.
Prin ea se conduce lumea.
Pervertirea ei, transformarea ei în depravare, are efecte mai devastatoare ca armele biologice, bombele atomice sau cataclismele naturale.
Moralitatea e o condiție a supravieţuirii noastre.

-III-

Iubirea generează iubire.
Să iubim din toată inima, din tot sufletul.
Dacă suntem în stare de asta, dacă respectăm iubirea, dacă ne respectăm pe noi înşine ne vom putea feri de dezmăţ, de poftele grosolane ale simţurilor, de ceea ce veştejeşte şi înjoseşte.

Să ne apărăm tinereţea, prospeţimea sentimentelor, sănătatea şi demnitatea!
Toate acestea se pierd în ceea ce se numeşte, probabil în derâdere, plăcere.
Toate acestea le putem irosi repede şi apoi vom regreta toată viaţa.
Puţini dintre noi se complac în dezmăţ.
E nevoie de o fire josnică, de sentimente vulgare care din fericire sunt destul de rare.
Dar ispita, o mândrie prostească, absurda prejudecată care vede în lipsa de înfrânare un atribut al tinereţii, îi corup pe mulţi.

Cel care are respect de sine, sentimente delicate şi o voinţă puternică nu va cădea pradă ispitelor.
Îşi va ţine capul sus fără să privească mocirla de la picioarele sale, fără să se lase vreodată atras de ea.
Îşi va păstra inima şi corpul tinere pentru iubirea adevărată care înalţă omul mai presus de sine.
Şi dacă a găsit-o pe cea pe care şi-o doreşte de soţie, rezistenţa la plăceri grosolane îi va fi uşoară.
Va avea în iubirea sa un scut care-l va apăra de depravare.

-IV-

Nimic nu e mai frumos şi mai pur, mai plin de graţie şi de farmec ca iubirea sinceră dintre un tânăr şi o tânără.
Să iubim, dar să ştim să ne-o alegem bine pe cea pe care o vom iubi.
Înainte de a ceda sentimentelor să ne ascultăm raţiunea.
Altfel iubirea să va naşte dintr-o pasiune trecătoare pe care o vom regreta mai târziu.
Altfel nu va avea cine să-i spună inimii „nu” când greşeşte.

Să alegem bine.
S-o iubim pe aceea care merită să fie iubită, care merită să ne fie alături toată viaţa.
Să ne căutăm aleasa inimii printre cele al căror chip şi persoană degajă demnitate, cinste, moralitate şi sănătate.
S-o iubim şi vom fi iubiţi.
Dacă din nenorocire va fi altfel, vom iubi totuşi şi vom suferi.
Suferinţele provocate de iubire îi călesc pe cei puternici şi timpul le alină.

-V-

Dar să lăsăm această dureroasă eventualitate.
Nu e decât o excepţie de care clarviziunea noastră şi instinctul inimii ne vor feri uşor.
Vom iubi, vom fi iubiţi şi vom gusta din ce e mai bun pe lume.
Cât de încântătoare e iubirea pură şi neprihănită într-un suflet tânăr!
Nimic de pe pământ, niciun vis nu-i egalează realitatea inefabilă şi luminoasă.

Omul care cunoaşte această supremă bucurie, această mulţumire a întregii făpturi şi care o ia ca punct de plecare, ca bază a vieţii sale, poate privi viitorul cu încredere.
El a făcut mai mult pentru a-şi asigura fericirea şi chiar succesul decât dacă şi-ar fi petrecut timpul cu calcule savante şi practice.
Să dai ca început al existenţei tale de om matur, ca bază a Familiei pe care o vei întemeia, iubirea sănătoasă şi puternică, entuziastă şi gravă, înălțătoare şi pură, înseamnă să faci o lucrare morală şi folositoare, o lucrare a raţiunii şi înţelepciunii.

-VI-

Om care îşi face datoria, om cu voinţă şi curaj, e acela care ştie să iubească.
El acordă iubirii locul la care ea are dreptul în sufletul său şi în viaţa sa.
Să acţionăm şi noi la fel, prieteni.
Să învăţăm să iubim.

Iubirea şi raţiunea să ne conducă împreună în alegerea tovarăşei de viaţă.
Să fim, în viitorul apropiat, noi şi soţiile noastre, o personificare a Familiei de unde se va naşte o Românie întinerită, mai frumoasă, mai unită şi mai puternică.

Dordea Cosmin

http://www.youtube.com/watch?v=OveLl3OXSv8