Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Omul smerit nu vrea să fie mai presus de Învăţătorul său. Întocmai precum Fiul lui Dumnezeu la Cina Cea de Taină S-a ridicat, S-a încins cu ştergar, Şi-a suflecat mânicile şi a început să spele picioarele ucenicilor Săi, întocmai şi cel smerit este gata să slujească tuturor ca un rob, fără să vadă în asta vreun merit. Căci el îşi aminteşte de povaţa Mântuitorului: „Dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; Că v-am dat vouă pildă ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13, 14-15).

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Despre smerenie şi mândrie, Editura Sofia, p. 92)

[cristiboss56]

Viata lumii se desfăşoară în jurul unor plăceri omeneşti, iar viaţa duhovnicească este neglijată. Trebuie să inversăm această stare de lucruri, să punem viaţa duhovnicească în centrul vieţii noastre. Înțelepciunea lumii nu poate să salveze umanitatea. Parlamentele, guvernele, organizaţiile complexe ale statelor contemporane celor mai avansate sunt neputincioase. Umanitatea suferă neîncetat. Singura ieşire este de a găsi în noi înţelepciunea, hotărârea de a nu mai trăi după principiile acestei lumi, ci de a urma pe Hristos. Cum putem să ne aflăm calea? După Evanghelie, Hristos este calea noastră. Important este să avem conştiinţa că Hristos este Dumnezeu. Cel ce Îl iubeşte va fi veşnic aproape de El, acolo unde este. În viaţa noastră, fiecare pas este cu nepuţintă de despărţit de dogmele fundamentale ale credinţei noastre. Singurul lucru care ne atrage este Persoana lui Hristos. Trebuie să trăim în Hristos, ca măsură divină şi umană a tuturor lucrurilor.

Hristos a spus: Eu sunt Calea. Dacă El este Calea, nu trebuie să-L urmăm formal, din exterior, ci prin trăire interioară. Să ne aducem aminte că pe Golgota şi în Ghetsimani, El se lupta împotriva tuturor. Singur. Uneori, când dragostea lui Hristos ne pătrunde, simţim veşnicia. Aceasta nu poate fi înţeleasă pe cale raţională. Dumnezeu acţionează într-un fel propriu, care scapă puterii noastre de percepţie. Nu trebuie să fim prea raţionali în viaţa creştină. Sunt semne exterioare care ne ajută să apreciem la ce distanţă ne aflăm de Hristos. Urmăm noi cuvântul evanghelic? Am atins desăvârşirea, adică dragostea pentru întreaga lume, fără deosebire între prieteni şi duşmani?

(Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997, p. 16)

[cristiboss56]

*******Editat

[cristiboss56]

Concepția altor religii diferă față de creștinism prin aceea că vor să scape de suferință. În Ortodoxie, numai prin suferință scapi de suferință. Deci nu se poate salva lumea decât cu jertfă. (...)

Eu Îi mulțumesc lui Dumnezeu din toată inima că mi-a dat cruce. Gândeam așa: „Am fost cinstit în viața mea, dar nu-i destul; trebuie să te răstignești!”. Și am spus de multe ori: „Să mori și să înviezi în fiecare zi! Dacă nu știi să mori, să n-ai nădejde de înviere!”.

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

Concepția altor religii diferă față de creștinism prin aceea că vor să scape de suferință. În Ortodoxie, numai prin suferință scapi de suferință. Deci nu se poate salva lumea decât cu jertfă. (...)

Eu Îi mulțumesc lui Dumnezeu din toată inima că mi-a dat cruce. Gândeam așa: „Am fost cinstit în viața mea, dar nu-i destul; trebuie să te răstignești!”. Și am spus de multe ori: „Să mori și să înviezi în fiecare zi! Dacă nu știi să mori, să n-ai nădejde de înviere!”.

( Arsenie Papacioc )

[cristiboss56]

Astăzi te iubeşte un boier şi-ţi făgăduieşte să-ţi facă mult bine, iar mâine întoarce dragostea în urâciune, şi te urmăreşte ca să te omoare. Şi acestea toate se fac, fiindcă lumea nu are nici o statornicie sau adevăr, cum s-a văzut lămurit nu numai la oamenii ceilalţi, ci şi la însuşi Stăpânul nostru când a intrat în Ierusalim şi L-a primit poporul cum are cinste şi slavă nemăsurată, şi în puţină vreme L-a batjocorit cu necinste şi defăimare.

Duminică au ieşit în întâmpinarea Lui cu ramuri de finic şi cu stâlpări, şi Vineri L-au bătut fără omenie şi l-au rănit. Duminică au scos hainele lor şi le-au întins pe pământ, pe unde Stăpânul trecea, şi în a şasea au scos pe ale Lui şi cu totul gol l-au bătut. întâi îi ziceau: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului", iar pe urmă strigau lui Pilat: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L pe El”. A intrat Duminică în cetate cu slavă şi cu cinste ca un Dumnezeu, şi Vineri a ieşit cu ruşine nemaipomenită şi L-au răstignit cu totul gol, ca pe un tâlhar şi om făcător de rele. Nu ţi se pare această schimbare şi prefacere a lumii atât de grabnică şi nestatornică? Nu avea nădejdea ta la lume, fiindcă este lesne schimbăcioasă. Numai în Stăpânul ai nădejdea ta, şi slujeşte Lui din tot sufletul tău, căci Acesta este Dătător foarte bogat, iar lumea este nemulţumitoare şi-ţi răsplăteşte rău pentru bine, după Prorocul: „Răsplătitu-mi-au rele în loc de bune”. Pentru bunătăţi vremelnice, lumea dă veşnică osândă, şi Domnul pentru puţina osteneală dăruieşte slavă, cinste şi veselie nesfârşită.

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 250-251)

[cristiboss56]

,,Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva? Să-l aduci în tine. Să nu-l laşi lângă tine. Să-l transferi din afară înlăuntru. Să-l aduci în suflet. Să poţi zice: „Te port în mine, te port în suflet”. Şi dacă nu spui lucrul acesta şi dacă nu poţi spune lucrul acesta, să ştii că nu iubeşti. Nu-i iubeşti nici pe cei despre care crezi că-i iubeşti. Nu-i iubeşti pe aceia de care vrei să scapi.

Dragă, eu nu ştiu ce iubire e aia care poate să renunţe…Adică, ori îl iubeşti, şi-l iubeşti cu defecte cu tot, ori nu-l iubeşti, şi nu-l iubeşti cu calităţi cu tot. Când iubeşti pe cineva, nu-ţi mai faci probleme; îl iubeşti şi-l duci în iubire."

Teofil Paraian

[cristiboss56]

Crucea este semn omenesc și dumnezeiesc. Semn omenesc, căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură şi de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinţei şi al morţii. Dar, de când Hristos S-a răstignit pe dânsa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruinţă, de bucurie şi de viaţă. De aceea, Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău...” (Vecernia duminicii, glas 7).

Cele două înţelesuri au rămas împreună; în viaţa noastră pământească, cele două cruci se suprapun şi alcătuiesc Crucea mântuirii noastre, Crucea pe care trebuie s-o ducă tot creştinul în urma Hristosului său, după cuvântul Domnului: „Cine vrea să vină după Mine ... să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23).

Privită omeneşte deci, Crucea este osteneală, răbdare, suferinţă, luptă împotriva răului; şi, fiindcă acestea nu pot fi ocolite în viaţă, nici crucea nu poate fi ocolită, tot omul trebuie să-şi poarte crucea sa. Plata păcatului este moartea: crucea ispăşirii şi a suferinţei este firească în acest veac.

Prin suferinţa Sa, Mântuitorul însă a deschis o nouă perspectivă Crucii: suferinţă, dar nu spre moarte, ci spre viaţă; popas spre bucuria învierii. Puţina suferinţă a Crucii, ne scapă de veşnicia morţii. De aceea, Hristos aştepta cu dor Crucea, iar mucenicii căutau şi se bucurau de chinuri, ştiind că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 9, 18).

Privită dumnezeieşte, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere şi de întărire, semn de biruinţă asupra morţii şi a diavolului, „armă nebiruită”, „viaţa şi învierea”. „Mare este puterea Crucii tale, Doamne” se minunează Biserica.

(Protosinghel Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, meditații duhovnicești la vremea Triodului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, p. 73)

[cristiboss56]

Ziua Invierii, sa ne luminam popoare. Pastile Domnului, Pastile. Ca din moarte la viata si de pe pamant la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cantam cantare de biruinta.

Va putea gasi cineva ceva mai inaltator si mai veselitor decat cantarea aceasta? Va putea gasi cineva, undeva, expresia unei mai mari bucurii?

Toata bucuria acestei vieti, prin care putem vedea pe Dumnezeu “in oglinda si in ghicitura“, nu este nimic. Bucuria aceea, acea bucurie adevarata si desavarsita va incepe dupa moarte, cand vom vedea pe Domnul “fata catre fata“.

Dar atunci nu vom vedea pe Dumnezeu toti in acelasi fel, ci fiecare dupa masura vredniciei si puterii lui. Sa nu uitam insa ca vederea serafimilor se deosebeste de vederea celorlalti ingeri. Dar trebuie sa spunem si aceasta: cel ce nu L-a vazut pe Hristos aici in aceasta viata, nu-L va vedea nici acolo.

Bucuria de a-L vedea pe Dumnezeu se dobandeste cu osteneala in aceasta viata. Viata fiecarui crestin se poate schita ca o linie neintrerupta urcatoare. Da, este un suis, chiar daca omul “paseste” clatinandu-se ca puiul de gaina. Dar Domnul nu lasa pe om sa-si vada aceasta calatorie suitoare. I-o ascunde deoarece cunoaste neputinta omeneasca. Deoarece stie ca, atunci cand omul se increde in sporirea sa, in aceeasi clipa se si mandreste. Si unde este mandrie, este si cadere cumplita“.

(Mitropolitul Meletie de Preveza, Stareţul Varsanufie – Sfaturi către monahi şi omilii duhovniceşti, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

[cristiboss56]

Monahul Moise Aghioritul:



"La miezul nopții de Paști s-a născut nădejdea cea dătătoare de veselie, netemerea de moarte, moartea morții, moartea deznădejdii. Înfricoșătorul și obositorul întuneric se retrage. Și vine o lumină puternică, care le luminează pe toate. Nimic nu se poate ascunde, ci toate ies acum la vedere. Lumea încetează să mai fie necuviincioasă. Odată cu Învierea lui Hristos suflă un alt vânt, care produce schimbare, a venit renașterea omului, începutul unei vieți noi, un alt mod de viețuire. Firea noastră s-a transformat.

Odată cu Învierea, omul își regăsește valoarea sa, poziția sa, menirea sa. Se luminează, luminează, strălucește, se liniștește și se bucură cu adevărat și cu putere. Va putea întreba cineva, cum va putea să se facă aceasta, când zilnic i se micșorează venitul, nu o poate scoate la capăt, se mâhnește și se întristează din pricina cheltuielilor, a nevoilor, a dărilor, a obligațiilor, a datoriilor și a dobânzilor? În zilele noastre atât de viclene, în care criza îi îngenunchează pe mulți, cum se poate bucura cineva de Înviere? Suspiciunea, neîncrederea, îndoiala și neliniștea lui Toma revin. Nu cumva ne-am înșelat, pentru că urmăm un Răstignit și Înviat?

the-passion-of-the-christ2În Săptămâna Mare care a trecut, Hristos Cel fără patimă a pătimit pentru noi cei pătimași; Cel fără de păcat pentru noi cei păcătoși. A luat pe Cruce patimile noastre și le-a răstignit. Patimi multe, înfricoșătoare și felurite. Ura pricinuitoare de moarte, mândria luciferică, individualismul abisal, invidia nepotolită, iubirea de sine fără frâu, iubirea de bani fără hotar, iubirea de trup maniacă, iubirea de slavă nebiruită, răutate îmbelșugată și prisositoare. Patimile au adus temeri, complexe de inferioritate, tulburări, nervozități, dezechilibrări, tulburări psihologice și goluri lăuntrice.

Creștinul contemporan caută se prindă de ceva, ca Toma, să pipăie adevărul, să se încredințeze cumva despre adevăr. Mulți îl dezamăgesc și nu mai poate să se încreadă în ei. Criza economică serioasă, șomajul, viitorul fără lumină, știrile zilnice dure mai degrabă îl dezamăgesc. Oameni tineri cu aripile tăiate se îngreuiază să vadă departe, văd cum frumoasele lor vise se îneacă, cum străduințele lor eșuează, cum nădejdile lor se sting atât de repede.

Să cerem să-L vedem pe Hristos ca și Toma, chiar să și-L pipăim, ca să ne convingem cum trebuie. El este Singurul care nu ne va deznădăjdui, nu ne descuraja niciodată. Numai să acceptăm [să recunoaștem -n.n.] în mod liber și nesilit patimile noastre, greșelile noastre, necredința noastră, prudența noastră, credința noastră rece, nepăsarea noastră, aprecierea greșită a sinelui nostru și multul nostru raționalism. Lupta pentru transformarea patimilor contrare în virtuți dumnezeiești nu este împiedicată de nimeni niciodată și de nici o criză economică. Este suficient ca noi înșine s-o dorim mult. Omorârea patimilor va aduce nepătimirea, mâhnirea – bucurie, deznădejdea – nădejde, desigur într-un alt nivel și măsură.

icoana Sf Toma indoielniculAtunci și noi, ca și prietenul nostru Toma, vom striga din toată inima, din tot sufletul și cu multă căldură: „Domnul meu și Dumnezeul meu, slavă Ție!”. Frățește, cu smerenie și prietenește, vă doresc să aveți cu toții o întâlnire personală cu Hristos Cel răstignit și înviat, ca cea minunată pe care a avut-o Toma, care în cele din urmă nu era cu desăvârșire necredincios, ci un credincios care căuta o oarecare probă, puține dovezi ca să se încredințeze. Desigur Hristos a spus că mai fericiți sunt cei care vor crede în El fără să-L vadă și fără se ceară semne, precum Toma.

Să nu uităm aceasta, deoarece cred că este destul de însemnat”.