Autoevaluare duhovnicească: ai încredere în aproapele tău?

[laurastifter]

Hristos a înviat!
Iubirea - porunca cea desăvârşită a Noului Testament - implică, aşa cum ştim, încrederea în cei iubiţi, convingerea că ei sunt buni, frumoşi duhovniceşte şi vrednici de preţuirea noastră.
Despre iubirea creştină şi capacitatea de autodăruire încrezătoare în relaţia cu semenii s-ar putea scrie mii de pagini, dar, fără îndoială, cea mai convingătoare mărturie în acest sens o constituie exemplul personal al celor care au trăit în acest fel porunca lui Hristos - Sfinţii.
Dumnezeu Însuşi are încredere în noi. Hristos ni S-a dăruit pe Sine, bine ştiind că-L vom răstigni. Încrederea lui Dumnezeu în noi învinge întunericul îndoielilor noastre şi depăşeşte logica omenească. El ne crede că nu vom mai păcătui, deşi cunoaşte prea bine viitoarele noastre căderi în... aceleaşi păcate; ne iartă de fiecare dată, ştiind că, peste atât de puţin timp, vom alerga din nou la El, cu ruşine şi nădejde copilărească, spunându-I că, "de data asta, chiar a fost ultima dată când...".
Dar noi... noi, cei care năzuim a ne asemăna cu El, avem încredere unii în alţii?...
În primul rând, desigur, s-ar cuveni să discutăm despre încrederea în Dumnezeu, dar pentru aceasta ar fi necesar, cred, un topic separat de acesta... un topic pe care să-l pot iniţia într-un moment de inspiraţie, într-un moment în care mă voi simţi capabilă să mă concentrez după cuviinţă asupra mesajului pe care-l transmit despre încrederea lui Dumnezeu în noi şi răspunsul nostru dat chemării Sale de a-I acorda încredere necondiţionată.
Acum, în acest topic, m-am gândit să vă propun o discuţie (şi o temă de meditaţie) despre virtutea încrederii în semenii noştri ca mod de manifestare a iubirii, pentru că iubirea, potrivit Sfântului Apostol Pavel, "toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă". De aceea, ea "nu cade niciodată".
Cel ce iubeşte nu bănuieşte fără temei,, nu-şi proiectează propriile defecte asupra celorlalţi, nu dezertează de la idealul unirii cu Hristos de dragul unor idei negative fanteziste în privinţa semenilor săi! Creştinul autentic nu este naiv şi lipsit de discernământ, nu abandonează simţul critic, ştie să se apere de manipulare şi preţuieşte dreapta socotinţă, dar toate acestea cu iubire, încredere şi optimism.
Părintele Nicolae Steinhardt, meditând asupra virtuţii încrederii, pe care o prezintă în antiteză cu păcatul bănuielii (are numeroase meditaţii pe această temă atât în "Jurnalul fericirii", cât şi în "Dăruind vei dobândi") arată că, socotindu-i pe semeni ca vrednici de încrederea noastră, îi ajutăm să se simtă cu adevărat demni de încredere şi, prin urmare, responsabili de modul în care vor răspunde aşteptărilor noastre în ceea ce-i priveşte. Chiar dacă au avut iniţial intenţii mai puţin bune, se vor schimba, se vor converti chiar, simţind încrederea noastră, încăpăţânarea noastră de a-i vedea buni şi/ sau capabili de a alege binele.
Despre toate acestea voi continua să scriu în zilele următoare (la ora aceasta... e cam nepotrivit), iar acum, aşa cum am anunţat în titlu, vă propun un exerciţiu de... încredere sau, dacă vreţi, o autoevaluare în privinţa nivelului de încredere în semeni. Nu e ideea mea, ci a existat un studiu, o cercetare sociologică pe această temă, realizată la nivel european.
Adresaţi-vă dvs. înşivă următoarea întrebare: din 10 persoane apropiate (familie, rude, prieteni...) în câţi pot spune că am încredere?
Potrivit studiului despre care vă vorbeam, ţara noastră se află... pe ultimul loc în clasament, românii având încredere, în medie, într-o singură persoană din 10. Pe locul I s-a situat Suedia, urmată de alte state ale Europei occidentale (nu mai reţin exact cum erau şi nici nu mai cred că pot găsi articolul... parcă Olanda era a doua... Nu mai ştiu).
Deşi aprox. 85% dintre noi ne-am declarat creştini ortodocşi, practicăm virtutea încrederii în semeni într-o măsură mult mai mică decât locuitorii statelor pe care le considerăm drept secularizate (ca şi cum noi am fi mai puţin secularizaţi). Deşi ne declarăm creştini, bănuim, construim teorii conspiraţioniste... pe scurt, ne temem să iubim, ne temem să ne dăruim în relaţii sincere, bazate pe iubire şi încredere.
Dvs în câte persoane din 10 aţi declara că aveţi încredere? Şi cum înţelegeţi această virtute creştină? :)
Aştept cu bucurie opiniile dvs. Dacă, în următoarele zile, voi fi prea puţin activă, să nu credeţi că... am dezertat din post. :)) Am o mulţime de examene şi lucrări în următoarele câteva săptămâni. Cu siguranţă, aţi avut (sau aveţi) fiecare dintre dvs astfel de perioade încărcate, cu o mulţime de activităţi... Totuşi, voi citi cu atenţie mesajele dvs şi, în măsura timpului disponibil, vă voi răspunde cu drag.

Doamne ajută!

[hmmsrbls]

Adevarat a inviat!

Mai in gluma, mai in serios, citand un personaj public si poate nu chiar atat de indragit de anumiti oameni, as spune ca da, am incredere in aproapele meu: am incredere ca va minti, am incredere ca va fura, am incredere ca va da in cap, etc.

Acum sunt dator cu o explicatie asupra a ceea ce am afirmat mai sus. Noi suntem simpli muritori. Suntem slabi, oricat de puternici ne place sa credem ca suntem. Tocmai de aceea ne temem de ceea ce ni se poate intampla. Din "vasta" mea experienta pot spune ca noi, oamenii, suntem dominati de frica. Iar aceasta frica imbraca mai multe forme: frica de moarte, frica de singuratate, frica de boala, etc, pana la frica de Dumnezeu si de a nu fi mantuit. Am uitat de frica de bau-bau care ne macina inca din copilarie ? :) Tocmai din acest motiv ne asteptam mereu la ceea ce e mai rau. De aici rezulta increderea de care vorbeam mai inainte.

Ce se intampla insa cu Dumnezeu ? Cum de El are incredere in noi ? Foarte simplu. El este atat de puternic incat nimic din ceea ce noi suntem in stare sa facem nu il poate afecta. Un mic exemplu: cum ar fi sa dam pe mana unui copil cea mai zdravana maciuca din lume ? Sau hai o minge de cauciuc. Nu-i asa ca, prin faptul ca nu ne temem ca ne poate face rau cu aceasta, se cheama ca avem incredere sa i-o dam ? Ati avea cumva incredere sa ii dati un pistol sau o croseta ? Normal ca nu. Nu se stie cum reuseste sa impuste pe careva sau cum sa scoata vreun ochi cu croseta.

Astfel, atata timp cat suntem constienti ca actiunile persoanei in cauza ne pot afecta in mod negativ, nu poate exista o astfel de incredere. Putem avea incredere in aproapele nostru doar in cazul in care suntem constienti ca orice ar face noi nu vom fi afectati, sau in cazul in care nu suntem constieti ca ne poate afecta. Sau de ce nu, mai poate exista inca un caz si anume cel in care stim perfect ce putem pati, insa ne doare fix in coltul mesei de acest lucru deoarece avem alte preocupari pe care le consideram mult mai importante.

Are sens ceea ce zic ?

[Mihailc]

În prealabil postat de hmmsrbls

Are sens ceea ce zic ?

Nu..........

[Demetrius]

În prealabil postat de laurastifter

Hristos a înviat!
Iubirea - porunca cea desăvârşită a Noului Testament - implică, aşa cum ştim, încrederea în cei iubiţi, convingerea că ei sunt buni, frumoşi duhovniceşte şi vrednici de preţuirea noastră...

Doamne ajută!

Adevărat a înviat!

Îmi pare rău, dar datorită acestei prime propoziții n-am mai fost în stare să citesc mai mult pentru că nicăieri nu ne-a dat de înțeles Iisus Hristos că ”Iubirea - porunca cea desăvârşită a Noului Testament -...” ar fi așa cum spui tu în citatul selectat mai sus, ba chiar lui Petru, căruia i-a dat cheile Împărăției Cerurilor, i-a spus:
”De trei ori te vei lepăda de Mine pâna va cânta cocoșul.”

Încedere? Doar în Tatăl!

,,Putem vorbi despre relatii complet reciproce? Nu prea, din moment ce intotdeauna cineva detine mai multa putere decat altcineva. Acest comportament uman este greu de ignorat, mai ales daca analizam cultura locului de munca si evolutia echipelor. Exista lideri si urmasi, cei dragi (rude) si cei iubiti (jumatatile noastre), angajatori si angajati. Am vrea sa ne gandim la egalitate, la scopuri comune, la implicare absoluta, dar nu este cazul. Principiile urmatoare se aplica atat in viata personala, cat si la birou, scrie Forbes. (...)

1) Spune adevarul. Nu oricine are har. Alege-i pe cei mai buni si creste-i in compania ta. Acesti angajati vor instrui alti angajati si te vor ajuta in dezvoltarea brandului.

2) Angajatii trebuie sa stie ce roluri si responsabilitati au. Ofera-le o sansa nu doar celor priceputi, ci tuturor angajatilor. Uneori, te vei confrunta cu multe probleme, dar aminteste-ti cea mai importanta calitate a unui sef: sa nu-i surprinzi niciodata pe angajati cu vesti proaste. Stabileste un plan clar de dezvoltare pentru toata lumea, atat pentru cei care promit, cat si pentru cei care raman in urma. Asigura-te ca angajatii isi cunosc locul in schema.

3) Creeaza o cultura corporatista care respecta relatiile interumane. Pentru multi angajati, relatiile la locul de munca si cele intre manageri si angajati, care sunt definite prin angajament si loialitate sunt mult mai eficiente decat amplasarea unui teren de fotbal, a unei mese de ping pong sau oferirea de tricouri inscriptionate cu numele companiei.

4) Fii deschis si corect. Nu poti trata pe toata lumea la fel. Asigura insa un proces transparent de leadership. Angajatii vor sustine mai usor schimbarile, daca beneficiaza de transparenta si corectitudine din partea sefului lor.

5) Modeleaza comportamentul celorlalti. Asa cum face si un profesor la scoala, in fata elevilor, asa si tu trebuie sa dai dovada de responsabilitate, in calitate de lider si sa actionezi cu hotarare. In fiecare zi."

Sursa:

http://www.manager.ro/articole/leade...tai-20024.html

Comentariul meu: Judecand lumeste, increderea in sine si in ceilalti se dobandeste in mod realist si nuantat, pe diverse planuri, in urma unor eforturi sustinute de cunoastere si autocunoastere, nu fara temei. Nu pot sa am incredere ca ,,X" va castiga concursul de atletism, daca este obez si sedentar. Pot sa-l incurajez spunandu-i ca sunt castigatori toti cei care ajung sa treaca de linia de sosire. Dar eu stiu ca nu e capabil de performanta in domeniul respectiv. Poate ca exceleaza, insa, in alt domeniu.

Pe plan duhovnicesc, parintele Proclu recomanda un exercitiu de smerenie, adica sa-i putem vedea pe toti mai buni decat pe noi insine.

Alt parinte recomanda sa devenim orbi, surzi si muti la toate aspectele strict lumesti si sa vedem in orice om scanteia de dumnezeire din el. Aceasta scanteie se poate transforma oricand intr-o flacara datatoare de lumina si caldura, iar noi nu stim lucrarea tainica a lui Dumnezeu cu aproapele nostru.

Sfantul Lavrentie de Cernigov spunea ca orice om poate fi influentat de Duhul Sfant sau de duhurile rele, de aceea noi il vedem bun sau rau.
Increderea deplina i se cuvine lui Dumnezeu Care ne ajuta sa avem discernamantul necesar si smerenie.

[eodor nastasa]

am incredere in 11 din cei 10, chiar daca STIU ca vor minti, vor insela vor fi fatarnici...increderea se ofera usor,se castiga greu si se pierde foarte usor.Iubirea le rabda pe toate...hm.

Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte.

Neîncrederea e ucigătoare ca şi pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel [asupra] căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană - printr-un act creator secund -datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel).

- O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blînd, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d.
Din relatările Evangheliilor- fără excepţie - ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.
Mai întîi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care - pînă la dirimanta probă contrară -are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie - putinţa de a şti că semenul lor e tot atît de întinat ca şi ei.
Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţîrîita. Pe cînd Domnul: „Nici eu nu te osîndesc. Mergi şi nu mai păcătui." Nici eu nu te osîndesc...

Am început răspunsul meu citând din "Jurnalul fericirii" (în mesajul anterior), pentru că mi-a reţinut şi mie atenţia, ca şi Laurei, ideea părintelui Nicolae Steinhardt că încrederea în semeni este o însuşire a creştinului.

Nu pot să dau un răspuns concret întrebării lansate în acest topic, pot însă să spun că este dureros atunci când încrederea acordată ne este înşelată... Asta poate arăta că aşteptările noastre sunt uneori prea mari, că idealizăm persoanele din jur care sunt, totuşi, supuse greşelii, tentaţiilor... ca noi toţi, de altfel. Şi aici intervine iertarea cu care suntem datori, căci şi Domnul ne iartă nouă...

Întrebarea mea este dacă ar fi oportun să îi mărturisim celui care ne-a înşelat încrederea acest lucru? Este delicat, probabil depinde de la caz la caz.

cei care se incred DOAR in oameni vor fi,mai devreme sau mai tarziu,dezamagiti.de ce?pentru ca oamenii sunt neputinciosi,fiecare se lupta cu patimile sale.de aceea imi plac f. mult cuvintele din Paraclisul Maicii Domnului "Ajutorului omenesc nu ne încredinţa pe noi, Preasfântă Stăpână...".sau ce frumos spunea si Valeriu Gafencu:"NU VĂ FACEŢI ILUZII DESPRE OM. IUBIŢI-L. DA! IUBIŢI-L!"(pentru cei care vor sa citeasca mai multe,aici: http://www.familiaortodoxa.ro/2011/0...ti-l%E2%80%9D/)

increderea in oameni e necesara pt ca astfel omul nu ar putea trai in comunitate,pot spune chiar ca nu s-ar putea spovedi.pt mine,persoana in care am cea mai mare incredere e duhovnicul tocmai pt ca doar lui,la Spovedanie,i-am dezvaluit cele mai ascunse tenebre ale sufletului meu si pt. ca e singurul care atunci cand ma sfatuieste tine cont de indreptarea mea duhovniceasca.in rest,am incredere in parinti si in sora mea(in cea din urma maul mult pt. ca e mai apropiata de varsta mea :D),in prieteni,dar doar atata vreme cat sfaturile lor nu au nicio legatura cu cele duhovnicesti pt ca nici familia,nici prietenii mei nu au reusit sa inteleaga aceasta apropiere a mea de Dumnezeu,astfel ca sfatul lor e ca ar trebui s-o las mai moale.

in ceea ce priveste banuiala...am citit un cuvant tare frumos intr-o carte despre Parintele Arsenie Boca:cel bun ii vede pe toti buni,cel rau ii vede pe toti rai.