Istorii cu talc

[cristiboss56]

Un fost slujitor de casă boierească de odinioară, retras acum la casa lui din motive de nerecunoştinţa faţă de serviciile lui, zăcea de multă vreme la pat. Cei pe care îi slujise muriseră înaintea lui. Mai rămăsese din familie o fată, dar era mândră şi distantă, mai ales de când devenise singura moştenitoare a proprietăţilor părinteşti. El o crescuse de mică şi părinţii o juraseră să aibă grijă de dânsul până la moarte. Ea însă nici n-a mai voit să ştie de el. L-a trimis la casa lui sărăcăcioasă unde îl îngrijea o fiică infirmă. Nu-l vizita, nu-i trimitea nici un ajutor.
După ceva vreme, domniţa de la conac se trezi la uşă cu fata fostului slujitor: „Tata vă roagă să treceţi pe la dânsul. Ar veni el, dar nu poate. E bolnav la pat şi eu îl îngrijesc. Spune că are cu dumneavoastră o vorbă importantă”. „Să mă lase în pace, răbufni domniţa îngâmfată, l-am dat ce i se cuvenea. Nu se mai satură să ceară!”. „Nu cred că vrea să ceară ceva. Spune că e mai important, îndrăzni fata s-o convingă, cu mare sfiiciune în glas”. „N-are ce să fie important. Asta e. Ştiu eu. Mereu crede că n-a fost plătit îndestul!”.
Fata s-a întors şi i-a spus bătrânului ei tată, mai pe ocolite, că domniţa e foarte ocupată şi că, deocamdată, nu poate veni. Peste câteva zile a trimis-o din nou pe fată şi aşa de mai multe ori. Într-o zi, simţindu-se rău, s-a temut că va muri şi atunci i-a scris domniţei o scrisoare, pe care fata i-o duse în fugă.
O ruga să vină degrabă să-l vadă, pentru că are să-i transmită un secret de familie. „Fiind servitorul de încredere al părinţilor dumneavoastră şi ştiind cât v-am iubit, ca un părinte, aceştia mi-au încredinţat o taină pe care mi-au poruncit să v-o dezvălui numai personal, când veţi fi împlinit 20 de ani, ca să ştiţi să vă folosiţi cu maturitate de această taină, l-aţi împlinit de curând. De aceea v-am tot chemat mereu. Mi-au spus că au ascuns o casetă plină cu diamante şi cu obiecte din aur, într-un loc greu de descoperit, pe care numai mie mi l-au arătat. Aş vrea să vă dezvălui taina acestui loc, pentru ca să intraţi în posesia comorii”.
Citind scrisoarea şi aflând despre ce era vorba, de data aceasta domniţa se grăbi să alerge la el. Luă caii cei mai buni şi dădu poruncă vizitiilor s-o ducă fulger la casa slujitorului. I se făcu pe voie. Dar când ajunse, constată că era prea târziu. Omul murise. Aşadar, pentru interesul ei o chema mereu, iar ea se purtase cu dânsul fără omenie. Nu-i trebuiau banii ei. Dacă asta ar fi urmărit şi-ar fi putut lua singur bogăţiile din casetă şi n-ar fi ştiut nimeni, căci numai el cunoştea taina. O cuprinseră amare păreri de rău.
Dar acum toate părerile de rău erau inutile. Se întoarse la conac, dărâmă pereţii caselor, zgândări grădinile, căutând comoara, dar n-o mai găsi niciodată. Îngâmfarea şi nerecunoştinţa se întoarseră împotriva ei.
Nerecunoscătorul nu are simţul valorilor, nici al echităţii, nici al bunătăţii. El doar primeşte, dar nu întoarce niciodată. În adânc, el nu preţuieşte binele pe care l-a primit. Profită de el ca-un hoţ, ca de ceva găsit pe drum, nu ca de darul unei inimi bune, a altuia. El nu ştie nici de bine, nici de răsplata binelui. Nu ştie de mulţumesc. E un egoist lipsit de cea mai elementară sensibilitate şi omenie.
Din invataturile Mitropolitului Antonie Plamadeala !