Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Generalitati > Generalitati
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #161  
Vechi 09.12.2016, 07:01:15
Anna Anna is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 06.04.2006
Religia: Ortodox
Mesaje: 909
Implicit

Bun, revin. Deci inca o data, nu vreau consultatii, desi ma repet, cand am avut nevoie cu adevarat am mers si la medic si la psiholog si la preot si la familie si la cine am putut, si dupa cum am spus au existat oameni care m-au ajutat enorm, cred ca eram la balamuc fara ei. Si eu recomand oricui se afla intr-o situatie proasta sau de criza sa caute ajutor specializat. Doar ca acum nu cred ca mai am nevoie, si postez aici ceea ce eu consider lucruri minore cu care poate multa lume se confrunta, chiar si daca ar fi o banala lipsa de organizare. Gata pledoaria.
Acum la hipersensitivitate, Sophia si Ioan, puteti explica mai multe? Ce e de fapt? De exemplu a nu suporta scene violente intr-un film sau a nu suporta certuri sau a fi afectat de anumite vesti sau lucruri care se intampla in lume etc?
__________________
"Daca cineva mi-ar fi dovedit ca Hristos sta in afara adevarului, si daca in realitate adevarul ar sta in afara de Hristos,atunci as prefera sa fiu cu Hristos si nu cu adevarul" (Dostoievski)

"Daca Dumnezeu nu exista atunci totul este permis" (tot Dostoievski)
Reply With Quote
  #162  
Vechi 09.12.2016, 12:39:53
sophia sophia is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 25.06.2007
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.593
Implicit

http://hsperson.com/test/highly-sensitive-test/

Acolo gasesti criteriile.

Mai erau niste forumuri pe tema asta, dar nu le mai gasesc. Se pare ca
s-au mutat pe facebook. Sincer nu inteleg de ce muta totul acolo. Dar asta este o alta discutie.

Ma preocupa mult aceasta tema. Mi se pare foarte important de luat in considerare acest aspect

Ma preocupa insa si latura opusa. S-o numesc law sensitivity persons.
Caci nu o inteleg, asa cum pe prima o inteleg foarte bine.

De ex. sa faci galagie si sa nu te deranjeze intai pe tine si nici sa nu realizezi ce rau faci altora.
Ce nervi tari trebuie sa ai!
Sa ai copii si sa-i lasi sa urle in public fara a face ceva. Nu te deranjeaza nici galagia, nici suferinta copilului (daca are motive sau nu), nici ca deranjezi pe altul.
Pe romaneste eu le-as numi supra-sensibilitate sau supra-simtire si ne-sensibilitate sau...nesimtire.
Uneori ma gandesc ce bine este sa fii in a doua categorie, sa nu te afecteze nimic. Alteori nu stiu daca este chiar asa bine.
Nici o extrema nu e buna.
Vad adeseori ca cei din categoria a doua sunt oameni mai bruti, dar si mai sanatosi cumva. Ei nu sufera.
Nu stiu care din extreme este mai rea, sau mai patologica. care sunt mai utili societatii?
__________________
A fi crestin = smerenie + iubire de aproape
Reply With Quote
  #163  
Vechi 09.12.2016, 14:30:38
AlinB AlinB is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.01.2007
Religia: Ortodox
Mesaje: 20.084
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Anna Vezi mesajul
Ma refer ca daca vorbesc de anumite probleme cu care ma confrunt nu inseamna ca vreau consultatie, ci doar ca vreau sa discut, doar e un forum. Si vreau sa fie o discutie publica, nu in privat. De asemenea, aici e topic de intrebari despre comportamente umane, si eu chiar vad o legatura intre lene, procrastinare, depresie si dependenta.
E foarte bine, nu toata lumea are curajul sa vorbeasca despre problemele personale in public, chiar si sub un semi-anonimat.
__________________
Suprema intelepciune este a distinge binele de rau.
Reply With Quote
  #164  
Vechi 09.12.2016, 14:41:57
AlinB AlinB is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.01.2007
Religia: Ortodox
Mesaje: 20.084
Implicit

Citat:
În prealabil postat de ioan67 Vezi mesajul
Iată o descriere magistrală a unei "credincioase" obișnuite, vai...
Obisnuite pentru cine?

Nu de alta, dar eu ma uit in jur si nu prea vad tipologia in cauza.

Sunt in schimb multe si alte felurite caderi si rautati si la credincioase si la credinciosi, toate in egala masura vrednice de plans spre pocainta.
__________________
Suprema intelepciune este a distinge binele de rau.
Reply With Quote
  #165  
Vechi 09.12.2016, 15:32:46
ioan67 ioan67 is offline
Banned
 
Data înregistrării: 30.07.2016
Mesaje: 1.458
Implicit

A cunoaște un om înseamnă, cumva, a-l și crea, re-crea. Întrucât cunoașterea obișnuită se face prin propriile tale mecanisme, ale subiectului cunoscător. Modelul altuia în mintea și inima ta e o împletire a existenței celuilalt cu însușirile tale. Cu scopurile, cu nevoile, cu limitele și aptitudinile tale, cu valorile și credințele tale etc. Cu cât personalitatea ta e mai complexă, cu atât cunoașterea celuilalt poate fi mai creativă, mai subiectivă, mai personală. Nicidecum "obiectivă"... Mă întreb cum ne cunoaște Dumnezeu, cum ne re-crează El... În Simplitatea Lui, însă...

La Dostoievski, cunoașterea e mereu subordonată scopului său literar. El crează o lume și o conduce prin fața ochilor noștri spre deznodământul ei tainic, mereu imprevizibil. Toate se fac și se desfac, în combinații mereu surprinzătoare care țin pe cititor în alergare, în suspans. Ici-colo câte un moment de stabilitate, câte un reper solid care pare a garanta că lucrurile nu sunt chiar fără noimă, că ele au înțeles adânc și un sens.
Un astfel de reper solid și un respiro în efortul lecturii ar putea fi atunci când D. face un portret. Cu trăsături sigure, extrem de plastice, D. ne oferă indiciile suficiente și vii ale câte unui personaj surprins în dinamica relațiilor sale. Un exemplu este portretul lui Kalganov, personaj secundar, care apare în capitolul "Dreptul primului venit":
Kalganov era un tânăr de cel mult 20 de ani, îmbrăcat la patru ace, cu o față albă, foarte drăguță și cu un păr des, minunat, de un castaniu-deschis.
(Câteva trăsături fizice cu rol de ancoră, care sugerează, printre altele, gusturile unui alt personaj - Grușenka, vor fi urmate de descrierea ochilor care, nu-i așa, ne vorbesc deja despre sufletul personajului:)
Avea niște ochi frumoși, de un albastru-deschis, foarte expresivi și inteligenți, care dădeau uneori impresia unei înțelepciuni precoce, ba chiar a unei înțelepciuni profunde, a unei înțelepciuni prea adânci în raport cu vârsta lui; dar, cu toate acestea, când vorbea, acest tânăr avea o privire cu totul candidă și nu se simțea deloc stingherit, conștientizînd pe deplin acest lucru.
(Portretul continuă cu însușirile sufletești care dezvăluie caracterul acestui personaj, unul care pare din stirpea lui Alioșa, a rătăciților frumuseții în această lume meschină și tulbure:)
În general, era foarte original, uneori capricios dar întotdeauna blând.
Adesea, în expresia lui, apărea o nuanță de fermitate și concentrare; putea să te privească, să te asculte și în același timp să rămână cu gândul la visele lui.
Uneori devenea indolent și foarte tandru, iar alteori începea să se agite dintr-o nimica toată.

Dincolo de abilitatea scriitorului de a confecționa un portret, să remarcăm faptul că D. nu face o descriere gratuită, de dragul doar al descrierii, ci are mereu în vedere scopul de a prezenta dilemele unei lumi tulburi, sfâșiată de contradicțiile ei pătimașe.
Karamazovii și toți ceilalți sunt oameni ai căutărilor, ai năzuințelor neîmplinite, ai neliniștii...
Amestec de lumini și umbre, uneori întunecați de-a binelea, ei tânjesc, fiecare în felul său, spre pace și bucurie, spre lumina desăvârșită, spre Dumnezeu. Dar sunt atât de "încurcați" în meandrele unuor vâltori nămoloase încât își aduc rar aminte de Dumnezeu, iar atunci când o fac riscă mai degrabă să-L îndepărteze decât să-L apropie... Căci lumea lor e foarte pătimașă, lipsită de inocență și dragoste, de rânduială și ascultare, de ritm și armonie. E o lume spasmodică, purtată parcă de o voință străină care pe toate le încurcă și le potrivește spre pierzare. Lumea patimii, lumea nenorocului, lumea înfrângerii și a morții... Pe care, însă, cum vedem în roman mai departe, autorul știe s-o conducă spre lumină, fie și pentru câteva clipe.
Dostoievski pare a căuta să arate cum se infiripă iubirea prin smârcurile tenebroase ale iadului. O vitalitate uluitoare își face simțită prezența dincolo de tablourile aparente ale descompunerii și rodește, ici-colo, roadele bucuriei iubirii.
Când și când, Karamazovii respiră ca oameni adevărați, întâlnindu-se. Aceasta se face însă doar când se înalță peste patimile care îi despart.
Reply With Quote
  #166  
Vechi 09.12.2016, 21:02:16
ioan67 ioan67 is offline
Banned
 
Data înregistrării: 30.07.2016
Mesaje: 1.458
Implicit

Citat:
În prealabil postat de ioan67 Vezi mesajul
Când și când, Karamazovii respiră ca oameni adevărați, întâlnindu-se. Aceasta se face însă doar când se înalță peste patimile care îi despart.
Departe, încă, de vreo întâlnire și de înălțare, deocamdată Dmitri Karamazov gonește în noapte cu troica... Zboară spre "regina sufletului" său, căreia voiește să-i aducă un ultim omagiu al "iubirii" în contul acelei unice ore de dragoste...
Psihopatologia își găsește în acest capitol ("Eu vin!") și în cel intitulat "Delirul" câteva pagini de referință. Sunt zugrăvite magistral exaltarea, gonflarea caricaturală a eu-lui, ieșirea din minți a celui îndrăgostit nebunește, precum și stările maniacale alimentate de dispoziția obsesivă.
Patima îl poartă pe Mitia în goana spre sinucidere și iad. Nu doar caii aleargă nebunește tăind întunericul nopții (splendidă metaforă a simțămintelor scăpate de sub control ale lui Mitia), ci și sufletul protagonistului care caută cu disperare încetarea chinului lăuntric. Neîmplinit în iubire, Dmitri se cufundă (teatral, totuși, revărsînd demonstrativ magnifice dovezi de mărinimie - mezeluri de tot soiul, stridii și melci, șampanie, vin, dans și coruri etc....) în moarte. Întunericul nopții învelește la sânul său un alt întuneric, cel am minții pe cale de destrămare deplină a îndrăgostitului....

Sentimentele intense și amestecate ale eroului scenelor de aici aduc, la un moment dat, în prim plan patologia maniacală și discordanța unui rugător alienat:
El se ruga cu detașare de sine și șoptea ca un apucat, doar pentru el:
- Doamne, primește-mă cu toate fărădelegile mele, dar nu mă judeca. Ferește-mă de judecata Ta...
Nu mă judeca, pentru că eu însumi mi-am dat sentința; nu mă judeca, pentru că eu Te iubesc, Doamne!
Sunt mârșav, dar Te iubesc!
Dacă mă vei trimite în iad, Te voi iubi și acolo, și de-acolo voi striga că Te iubesc în vecii vecilor... Însă lasă-mă și pe mine să iubesc până la capăt... aici, să iubesc chiar acum, când au mai rămas doar cinci ore...


Sărmanul crede că se jertfește pe altarul iubirii...
Adio și să uiți de jertfa mea, să nu-ți mai faci nicio grijă în legătură cu mine!" își încheie, apoteotic, rugăciunea.

O mică demonstrație în legătură cu înșelarea, nebunia, patima, iubirea narcisistă și solitară, în jocul atroce al alăturării patimilor oamenilor. Fiecare, înșurubat în patima lui, pare incapabil de a mai stabili vreo legătură cu altul, cu celălalt, cu zidirea și cu Ziditorul.
Cu sufletul său, mai întâi, care și-a retras luminile mereu mai departe, departe...
Să mai fie, oare, vreo scăpare pentru acest nebun? Inima lui inocentă este oare cu totul pătrunsă de întunericul patimii? Mintea lui e doar o jucărie care slujește definitiv morții?...
Dostoievski se îndură și ne spune, în roman mai departe, cum poate curge misterioasa poveste a omului și a iubirii.
Reply With Quote
  #167  
Vechi 10.12.2016, 01:10:32
ioan67 ioan67 is offline
Banned
 
Data înregistrării: 30.07.2016
Mesaje: 1.458
Implicit

Deși crescuți de același tată, în aceeași casă și în același oraș, deși se închină amândoi Aceluiași Dumnezeu (măcar că ambii sunt mădulare ale Bisericii), cei doi frați - Mitia și Alioșa, traversează complet diferit una și aceeași noapte. Ne-am aștepta, în virtutea faptului că sunt frați, să aibă reacții asemănătoare față de pierderile majore pe care le suferă fiecare.
Unul își vede pierdută "iubirea", altul își pierde Starețul.
Primul trăiește cu disperare și exaltare pierderea fericirii pământești.
Celălalt se clatină, chiar se prăbușește o clipă, sub lovitura dată de moartea celui care îl călăuzea spre Cer.
Alioșa, rămas acum orfan și zdruncinat de evenimentele petrecute la moartea lui Zosima, ajunge atât de dezgustat încât caută "răul" cu dinadinsul. Se pedepsește, primind cârnați și vodkă ba, mai mult - voiește să se cufunde cu totul în lumea răsturnată a Grușenkăi (așa cum o credea el atunci)... Durerea și deruta tânărului ne fac să credem, o clipă măcar, că Alioșa e și el pierdut. Nu doar fratele său, dar și el voiește să sfârșească cu viața... Trăind-o, însă, de acum pe cea aidoma Starețului!
Ce izbândă, ce salt măreț face sufletul lui Alioșa în ceasul marii ispite! Se leapădă de sine, pentru totdeauna, voind astfel să rămână în veci cu învățătorul lui! (Deși corpul starețului putrezește rapid, spre smintirea unora deja smintiți, Alioșa găsește calea de a-și "salva" iubirea: se leapădă de sine însuși, de ultimele rezistențe ale egofiliei și naivității, făcînd astfel saltul, definitiv, în lumea Starețului. Care nu e alta decât iubirea întregii Zidiri, îndeosebi a oamenilor.)
În Alioșa este ceva care îl face să găsească la Grușenka nu atât "răul", pe care îl căuta cu nesaț iluzoriu spre pedeapsa de sine, ci iarăși dragostea - o dragoste chinuită, strivită, siluită...
Mila dumnezeiască din inima lui și înclinația hotărâtoare spre frumusețe și rost bun, îl fac să vadă în teribila Grușenka pe fetița inocentă care fusese acoperită, vai, de noroiul vremurilor lumii. Vedere care o zguduie pe tânăra femeie, o tămăduiește, o reînvie...

Dimitri, însă, are altă înrâurire deocamdată. Nu tristețea după cele de Sus îl copleșește pe el acum, ci nenorocul celor întâmplate pe pământ. Deși curat încă la inimă, cum îi spun unii dintre cunoscuți numindu-l "copil", el se vădește lipsit de acel altoi pe care fratele său mai mic îl primise, deja. El nu se arată dispus să renunțe la ale sale pentru a trăi jertfelnicia, ci alege să mimeze jalnic jertfa pentru a păstra, fie și doar o clipă, iubirea. Iubirea trecătoare, frumusețea pieritoare ca floarea câmpului...

În ciuda asemănărilor inevitabile dintre cei doi frați Karamazov, reacțiile (deciziile și hotărârile) lor sunt radical diferite: unul se leapădă de sine pentru a rămâne în iubirea veșniciei, altul leapădă veșnicia osîndindu-se de dragul unei clipe.

Poate că aici e unul dintre cele mai bune exemple din literatură privind diferența dintre psihologia omului lumesc și psihologia omului duhovnicesc la confruntarea cu durerea pierderii din planul omenesc. Pe unul, durerea îl desfigurează, îl scoate din minți, tinde să îl omoare. Pe celălalt, durerea îl preschimbă, îl curățește, îl renaște. El se mută în Cer, viețuind îngerește pe pământ, printre semeni.
Durerea primului te rănește, prin urmările ei; aduce simțăminte de jale, poate chiar de silă, de adânc refuz... Durerea celuilalt te uimește și te încântă, te învață și te înalță.

Dar lucrurile nu rămân chiar atât de simple, de schematice și definitive. Sufletul celor doi frați va cunoaște și alte prefaceri... Dostoievski pare hotărât să ne arate încă mai departe, cât de uluitoare - prin dinamica imprevizibilă datorată multor resorturi nebănuite - sunt sufletele oamenilor și cât de tainică este, cu adevărat, viața omului.
Scriitorul rus ne dezvăluie astfel o psihologie de mare clasă, unde nu ne este îngăduit să venim cu formule preconcepute sau cu anticipări certe, fie ele cât de savante. Iar dacă încercăm, totuși, să spunem câte ceva în jurul acestei lecturi, e, poate, doar din imboldul de a nu rămâne sub seducția adeseori înșelătoare a "înțelepciunii" tăcerii... Mai bine un cuvânt prost, deocamdată, decât o tăcere care mimează pacea tâlcurilor ultime și deliciul steril al supremei admirații.
Reply With Quote
  #168  
Vechi 10.12.2016, 04:31:28
ioan67 ioan67 is offline
Banned
 
Data înregistrării: 30.07.2016
Mesaje: 1.458
Implicit

Aceste scurte și, probabil, naive/superficiale trimiteri la cartea lui Dostoievski au fost făcute pentru a evidenția, atât cât îmi stă acum în putință, că scriitorul rus se dovedește a fi un foarte bun cunoscător al sufletului omenesc (desigur, nu sub accepțiunea obiectualistă a acestuia, ci în maniera cunoașterii tainice, participative). Deși nu se considera pe sine psiholog și chiar preciza că este "doar realist", în sensul de a sonda cât mai adânc sufletul omenesc, el dovedește capacități excepționale în a sugera, de fapt, insondabilul omului. Nefăcînd, deci, altceva decât face orice psiholog autentic, de la un nivel al "cunoașterii" mai departe.
Cu infinit mai multă profunzime și rafinament decât am reușit eu să schițez prin câteva note și considerații foarte anemice, Dostoievski reîmprospătează problema omului și nu lasă nici un personaj "epuizat" în taina lui de necuprins.
Prin subtilele sale investigații sufletești (întemeiate, desigur, pe o putere de observație și imaginație ieșite din comun - imaginație în cadrul căreia includem și o excepțională empatie -, precum și pe propria experiență de viață plină de durere și contradicții - anii de temniță, condamnarea la moarte și grațierea, crizele de epilepsie, viața dezordonată, orgoliile, pasiunea patologică pentru jocurile de noroc etc.), D. avea să deschidă drum larg noului roman, existențialismului și ... psihanalizei.
Ambivalența sentimentelor (extrem de dureroasă și cu urmări imprevizibile), dorința de putere bine disimulată sub diverse măști, conflictele care mocnesc în inconștientul personajelor sale precum și în inconștientul colectiv - toate aceste teme abordate de el, și încă altele fac din D. un precursor al psihanalizei de mai târziu și al artei romanului modern.
Personajele lui își pun problema filosofică centrală a sensului vieții și o caută ardent, uneori cu totul exaltat, febril. Lumea romanelor lui D. nu pare una a păcii, a urcușului spre îndumnezeire, ci a unui travaliu mai degrabă cantonat statornic în subteran și săgetat, în răstimpuri, cu fulgi de luminoasă speranță...

De aceea, cu atât mai mult ne putem mira că el ar putea fi comparat cu un autor care înfățișează viața sufletului omenesc din cu totul altă perspectivă, una infinit mai "luminoasă" - este vorba despre Sfântul Isaac Sirul.
Și totuși, eu cred că pot fi comparați foarte bine și că se pot găsi chiar o serie de legături între operele lor, ceea ce ridică noi întrebări privind relația dintre psihologie, la maniera în care a practicat-o Dostoievski, și opera de sorginte și expresie duhovnicească așa cum apare la Sfântul Isaac Sirul.

Pentru început, din nevoia de a sesiza mai întâi specificul "Cuvintelor despre sfintele nevoințe" (la noi Filocalia X), voi reaminti că sfântul și-a centrat opera pe 4 teme principale (nevoința, smerenia, "simțirea" și liniștea).
După un rezumat pe care voi îndrăzni (să fiu iertat) să îl fac la "Cuvinte...", cu scopul de a reaminti specificul central al lucrării, voi încerca să desprind unele posibile legături între abordările celor doi autori.
Sper să îmi fie îngăduită și această neverosimilă îndrăzneală. În fond, nu e decât o ipoteză subsumată ideii centrale că psihologia nu este ceea ce pare ea azi, că nu poate fi considerată o tendință demonică în cunoaștere și viețuire concretă și că nu avem motive reale să o înjosim mai mult decât a ales, din luciditate smerită, să se minimalizeze singură - prin sublinierea, de fapt, a tainei omului și prin cultivarea neîncetată, în spiritul Evangheliei, a dorinței de a contribui, cu "instrumentele" ei specifice și între limite indiscutabile, la ceea ce ne lipsește cel mai mult: pacea dinlăuntrul sufletelor noastre și dintre noi.

Last edited by ioan67; 10.12.2016 at 04:44:27.
Reply With Quote
  #169  
Vechi 10.12.2016, 15:50:16
ioan67 ioan67 is offline
Banned
 
Data înregistrării: 30.07.2016
Mesaje: 1.458
Implicit

Mi-am asumat, Dumnezeu va fi știind de ce, o sarcină ingrată: aceea de a face un rezumat al scrierilor Sfântului Isaac Sirul, pentru ca apoi să continui desfășurarea ipotezei mele că psihologia are o vastă respirație, atingînd deopotrivă pământul și Cerul...
Căci omul, zidirea din urmă a Domnului, e hărăzit deopotrivă pentru pământ și Cer. Sufletul lui le îmbrățișează pe toate, uneori extrem de dureros... Când psihologia se ține în zona acestei taine de necuprins, ea se arată cât se poate de folositoare. De tinde, cumva, mai departe - devine jalnică.
Legat de asta, m-am simțit ispitit să comentez și eu (alăturîndu-mă miilor de opinii care vor fi curs între timp) moartea Starețului și putrezirea corpului său... Evenimentul care avea să îl năucească pe Alioșa, pentru a-l azvârli mai apoi, ca o trambulină, în asumarea deplină a iubirii.
Nu știu ce a gândit Alioșa, până la capăt. Nu-mi e îngăduit nici să îmi imaginez ce a simțit - o experiență ca a lui nu am avut, încă. Iar Dostoievski se limitează, firește, să sugereze că a avut loc o prefacere decisivă în sufletul tânărului, fără însă a o epuiza în descrieri ori explicații ciopârțitoare.
Eu presupun că Zosima a iubit cu putere Zidirea. Putrezirea corpului său o văd ca pe ultima jertfă adusă iubirii de oameni. Îmi place să îmi închipui că Domnul i-a ascultat ruga și că l-a lăsat pe Zosima să se contopească, deplin, cu lumea pe care, cândva, o trădase dar pe care, mai apoi, printr-un lung exercițiu al iubirii o recuperase.
Zosima voiește să rămână aici. Se voiește cu abandonare deplină parte din țesătura lumii, neîndurînd să plece din ea decât odată cu sfârșitul definitiv al acesteia. Pentru că a recuperat iubirea pentru Creație și pentru că voiește să participe în sens invers păcatului său din tinerețe, Starețul se smerește întratât încât alege să rămână definitiv (în limitele vieții lumii) în afara Cerului. Până la venirea Cerului Nou!...
Atât de mult a iubit Dumnezeu Zidirea Lui, atât de mult a iubit omul, încât a ales să Se întrupeze și să moară pe Cruce.
Atât de mult a recuperat Zosima iubirea, încât a ales să se contopească cu toată Zidirea.
Gestul lui se asociază, la o scară mai mică, cu Taina Euharistiei.
El își urmează, în felul său, Învățătorul. Permițînd, printre altele, ucenicului său să îl urmeze mai departe. În pământ cu trupul, în Cer cu sufletul, Zosima urmează și se lasă urmat.
Un învățător exemplar, un semn al dragostei desăvârșite pe fața îmbujorată, mereu, a lumii. O lacrimă vie, fertilă, a pocăinței asumate definitiv.
Reply With Quote
  #170  
Vechi 12.12.2016, 07:14:29
ioan67 ioan67 is offline
Banned
 
Data înregistrării: 30.07.2016
Mesaje: 1.458
Implicit

Prefața și comentariile Pr. Prof. Dumitru Stăniloae la Filocalia X sunt un ajutor indispensabil pentru cel care se apropie de cartea Sfântului Isaac Sirul. Le voi folosi și eu, în mare măsură, pentru a nu rătăci prea mult în oceanul deschis de textul ascetului siriac.

În prefață, la pag. 11, Părintele Stăniloae scrie:
Dar o rezumare satisfăcătoare a operei sfântului Isaac este greu de înfăptuit.
Aproape fiecare rând din ea este un fulger
care pune în lumină adâncimi bogate de gânduri și viață
care se cer pe larg expuse și comentate.

Așa stînd lucrurile, în mod fatal suntem siliți să ne limităm la câteva considerații foarte schematice avînd rolul nu atât de a expune miezul lucrării (așa ceva se face doar lucrînd temeinic ogorul cărții, de către fiecare în parte) cât de a aminti unele conținuturi care pot contura ipoteza noastră - că avem de-a face cu o psihologie foarte specială, a omului duhovnicesc. Psihologie, iar nu altceva! Totuși, una altoită și astfel, transfigurată, cu Harul lui Hristos.

Sfântul scrie, așadar, despre liniște, smerenie, rugăciune, simțire, despre iubirea celui dăruit/abandonat prin propria voință lui Hristos.
Liniștea omoară simțirile din afară și trezește pe cele dinlăuntru. (Cuvântul LXXXV)
În lucrarea liniștii participă în modul cel mai intens simțirile interioare.
Un travaliu care solicită psihismul omului la maxim? O concentrare fără egal, pe care o pot aproxima oarecum doar stările patologice extreme sau actele din activitatea creativă de excepție? Despre așa ceva să fie vorba, oare?

Cred că ar fi o greșeală să credem că nebunia sau creația sunt aceeași condiție a sufletului ca liniștirea! Părintele Stăniloae și Sfântul Isaac ne sar imediat în ajutor pentru a opera distincția dintre aceste tipuri radical deosebite ale intensității și ordinii vieții psihice: "...prin Duhul, mai bine zis așa de mult prin Duhul, că omul nu mai simte nici o grijă, nu mai face nici un efort pentru menținerea acestei stări." - scrie Părintele D.S. Și imediat adaugă: "Aceste simțiri, sau mai bine zis, Duhul Sfânt prin ele, sesizează la culme adâncurile lui Dumnezeu."... (pag. 8, op. cit.)

Cum se ajunge la liniște, la această condiție cu totul excepțională a vieții omenești? Ne-o spun toate cărțile asceților... Găsim și aici descrisă aceeași cale: pe de o parte prin curățirea de patimi, pe de altă parte prin rugăciune neîncetată, acestea fiind la rândul lor indisolubil legate. Căci mai ales prin rugăciune se îndepărtează omul de patimi sau uită de ele. (pag. 9, ibid.)
Deci la limanul liniștii se ajunge călătorind cu bărbăție pe marea aspră a nevoințelor sau practicînd o cățărare extrem de tenace spre piscuri tot mai înalte ori o scufundare în adâncuri...
Nu este așadar o încremenire, o stagnare într-un gol neutru, ci "o mișcare" a sufletului sau, poate, mai exact o călătorie aventuroasă prin mișcări cu o dinamică extrem de specială, care aduce nenumărate schimbări ale sufletului după asemănarea luminoasă cu Soarele dumnezeiesc.
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare