Psalmii nepotilor lui David.

[Moroco]

Psalm de umilinta.

Iata-ma Tata cat sunt de uituc. Am uitat sa-ti dau buna ziua.
Iata-ma mama cat sunt de nauc. Am atzipit cand se slujea liturghia.
Iata-ma surorilor cu inca un truc. Am ras vulgar cand va pazeati in ruga fecioria.
Iata-ma fratele meu mai mare si mai mic, sunt istovit, am trandavit framantand in masca toata prostia... si nebunia.

Acum daca m-am aratat cum sunt, o faptura obosita, incat nu mai pot spune nici macar un cuvant sa-mi alung neglijenta prea plictisita, va rog sa ma credeti ca nu glumesc atunci cand gandesc despre cat de mult sa-mi mai lungesc neputinta prea pripita.

Sigur ca ma tem, mereu ma tem ca se va deschide o poarta
Si ca dincolo de ea ma va lua cineva de toarta.

Sigur ca plang, singuratatea ma-ncearca,
Mi-e frica si strig in ascuns, in intuneric,
Strig fara glas spre abisul de sub barca.
Acolo strig si acolo mi-e frica, sa nu cumva sa fiu vazut de cineva,
Inghetat strig, ca un nepot cadaveric,
Acolo plang fara glas nu dupa surasul Giocondei sau al Heroshimei,
Sau dupa tacerea infricosatoare a Fatimei, vrand sa ma laud ori sa ma aplaud,
ci plang mult acolo un plans de nimic, aproape isteric... plang dupa puterea de a iubi, ca sa iubesc,
caci vreau sa iubesc iubind mult cu iubire si cu umilinta, dupa atata vreme buna risipita in stiinta.

Ca mutul la Cuvant plang fara lacrimi... deci plang ca sa iubesc, cu mila umilita plang, asa de simplu ca orisice faptura prea smerita, neinsemnata si amenintata, vazandu-si in oglinda crucii mintea rapitoare cea smintita, gonflandu-se mereu spre lucruri trecatoare, ce nu mai vrea sa-si recunoasca nici ziua in amiaza mare, pe tatal sau Lege si Credinta, pe mama sa o Carte Sfanta proorocind un bine vesnic pe o Cale stramta, daruind in zborul luminos al unitatii deofiinta o harnica slujire neinfranta, in neclintita pace de pe stanca... pentru mult dor si pomenire Sfanta.

Acolo unde nu m-aude Dumnezeu plang dupa El.
Acolo unde nu ma stie.

Oare as vrea de-acolo sa ma-nvie?

[Moroco]

Psalm de pocainta

Iata cazui, o Doamne a cata oara,
Cazui in dreapta, in ispita,
acolo unde frumuseti prea-dulci de tainica fecioara
imi incercara iubirea intinerita daca se mai poate tine cu intelepciune sus, in Cer pitita.
Si n-am putut, a nu stiu cata oara,
Cazui in dreapta, in frumusetea din ispita,
Si violente josnice indrazneli viclene, imi furara atentia si timpul indelung,
Dorintele imbatatoare, lascive amestecaturi amestecate cu placeri hoinare,
Imi ridicara energiile pripite, ca in loc sa plang de pangarire sa vreau sa curg, sa vreau sa spurc.
Si de atunci abea astept prilejul sa tot revad ce-am revazut cu dor natang,
al frumusetilor betie trecatoare ca sa profit si eu ca lumea profitoare de un pacat fugar, hoinar, ascuns sub umbre-nselatoare, ca sa ma dau si eu, asa ca lumea, mare, nepricepand ca-s doar un alt adulterin pripit, ce bea pelin in loc de vin... ca un smintit. Si Doamne cata durere si cat chin, O Doamne, cat blestem ”sublim”, in josnicie am cazut ca un cretin.

”Dar” iata, cazui acuma si la stanga, in silnicie si razboi, luptand ca prostul neintelegator si orb cu vesnicia, contrazicandu-ma cu armonia, pentru o brazda de noroi. M-au silnicit, ma chinuie si ma obliga, asa imi striga-ntruna rana mea. Vreau razbunare crunta ca-s victima nevinovata care-a fost pururi alungata in pierzare si am pe fata sudoare de la munca grea. Oare voirea imi e inselatoare, la fel ca si iluzia? Si fiind bagat cu ispitirea si cu sila adanc in aceasta inclestare surda, io m-am trezit, o Doamne, ce revelatie absurda, gasindu-ma pornit in contra Ta. Aprinderea, conflictul si nemultumirea, nelinistea ma urmarea, crestea, atingerea ma papusha, si prin programe complicate, ai zice, culmea, ca ma razbuna... o, Doamne, si pe cine, o, Doamne, pe Domnia Ta. Si-atunci de frica, dracilor si idolilor io m-am dat, placut elucubrat, mituit si anesteziat inaltandu-ma in relatia cu ei turnata ca o desfranare cu furie amestecata, urland de suparare m-am aliat ca haita intr-o fatidica demonizare profitoare duhnind a razbunare caci silnicit m-am rasucit tradandu-Te in inclestare si in presurizarea cea ametitoare din suspans mizat caci silnicit ma simt de cand ma stiu de dreptii cei mai ”drepti”, si toti cu Tine si cu voia Ta ma bat, si noaptea in ascuns si ziua in amiaza mare, cu Tine ei ma umilesc neincetat, ca sa ascult neprefacut, o, Doamne, din toata voia si din libertatea mea, de Cartea Ta. Si atunci m-am ridicat chiar fara niciun scut, caci am rabdat destul batjocura si rasul lor nepriceput, si te-am ranit, si te-am ucis, si te-am lovit mereu direct in rana, si-n locul cel mai iubit si viu, te-am prigonit din tabara vrajmasa, din adapost, din blana, ca lupii care mushca cu o flamanda apriga neobrazare din mielul cel mai pur, si te-am vanat, si te-am tzintit tragand sageata cea trufase si triumfatoare spre porumbeii Tai cu sange alb si minunat, nicidecum sur, si te-am urat, si te-am scarbit, o, Doamne cu nedreptatea mea ”inlacrimata”... si pismashe, mintind ca-s idiot, naiv, necopt facand pe prostul, lansand inflatia grozava-revolutionara a depunerii plangerilor puilor VIPeristi, pentru pamant si case, uitandu-mi rostul, Te-am amarat, si doar ca sa iti dovedesc ca pot sa fiu o pandemie prea amestecata daca ma tot silesti mereu sa iti spun Tata, prin ipocritii servii Tai care-ti lucreaza o luminare moarta, blestemata.

Deci am cazut asa, si-n stanga si in dreapta, de-atatea ori ca nici nu mai tin minte, ca patimile s-au latit in drum sa-mi faca punte, prin avalanse si troieni sa-mi faca cinste si partie, cu penitza scartaind ovatzii pe hartie in amurg, ca sa pot trece vrand s-ajung, si lustruit sunt la suflet ca s-alunec tot mai lesne, si poleit cu stiinte mi-e cuvantul tulburator ca sa ademenesc spre chinuri fetitele cam nataflete si puii Tai naivi ce mor, exact ca si un demiurg. Insa mi-e tare frig si-atat de jale caci capcaun lugubru ma simt ca un model si-as vrea sa se preschimbe dinlauntru, din mine, a mortii vale, sa nu mai cad lucrand doar in blestem, lucrarea aia neagra de care toti se tem... pentru durerea groaznica de shale si pentru sufocarea innecacioasa cu sputa, flegma ce astupa si necropsia postmortem.

Hai sus, ridica-te, imi spune Cineva oprindu-se pe Cale, nu te tot pierde recazand, zacand in mintzile-abisale, nu te intzeleni in musuroi, hai taie-ti panzele narcozelor mamoniacale, caci toti paianjenii sunt goi... si plini de usturoi se vand. Hai sus, ridica-te prin pocainta, regreta ce faci si ce-ai facut, rabdand in adevar ca o fiintza ca altceva nu poti decat sa cazi la greu in repetate randuri ca un bolnav handicapt, neputincios printre mormanturi, fara Credinta ce invartindu-se spre noapte se crede mare si se mai crede leu, sa nu zic zeu, un dumnezeu ce-nvarte soapte.

Si-atunci, m-a mangaiat, a dat sa ma mangaie vazandu-ma cu nasul implantat ca si o râie in gaura de sharpe, cu ochiul vanat de la nesomn si-nvartoshat de griji trupesti, lumesti, trudit de spaime si rusini ca nu cumva sa-mi julesc onoarea prin ascultari umilitoare si desarte facand cu nepasare victime colaterale cuprins de spasme... asa m-am aplecat tarziu, gasind un Crez, o Cruce si o Cale ca sa ma scoata cineva din jale, din ura si blestem, din silnicie, din terorismul si amenintarea care ar da din nou sa spurce, fiindca cica n-o las sa urce, nevrand ca sa mai reactzionez. Oare visez?

Si am ajuns cum am ajuns si reactionez asa cum reactionez!

A Ta e razbunarea Doamne Sfinte si doar ca Tine vreau sa ma razbun, sa-ndur si io toata bataia si sa mai cer apoi paharul, inca un rand si inc-un rand si reptarea de pe Cruce si reconstituirea ca sa ma-ncredintez ca doar pe Tine Te mai Cred, mai bun. Iubesc... si nu visez. Dar sa nu piara cei ce Te impung, o Doamne, a cata oara, ci sa se odihneasca linistiti fiindca de-acum nu-i mai blestem oricat s-ar incerca prea indelung cu spinii si cu ciulinii cu care dau sa reimpodobeasca Fatza Ta... si-a inimii. Asa as vrea sa cer Iubirii Tale dar cand desmeticit ma dumiresc, sau nu ma dumiresc oricat de tare ma plesnesc, ma vad la caldurica risipind comoara, de tot, pe jos, poate de frica si jucaush ca un pisoi cu ghemul, ca cioara cam schioapa si peltica, pe ce îi mai curat si-nnalt... ma tolanesc, sa las acolo croncanit si sfoara cu mult mai incalcita si urme aduse din zapezi si ploi, ca-ntruna ploua si ploua cu galetzi, torcand ca moara toata noaptea-nzapezita mutand si inmuind nametzi ca sa-mi ghicesc, o, Doamne, sa-mi ghicesc.

Io nu ma mai feresc, gresesc, si am ajuns cum am ajuns si reactionez asa cum reactionez!.. ”dar” nu cumva ma laud? Si nu cumva visez?

[Moroco]

Psalm VI

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"

Psalmul de taină

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul luminii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-insul locul mumii,
Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat brăţara la mâna casnica-a gândirii.
Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ figăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,
Si ţarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Si ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe;
Unde ţi mâinile să-ntoarcă în aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?
Si şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Si-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce nfiori pe șesuri plopii când treci din creştet la picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă calda de răcoare.
Tu ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumatate din vestminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
Carora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul luminii ca o săgeată fără ţintă,
Si frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pandi faptura
Si n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,
Ca să auzi, o! neuitată, izbavitorul meu indemn.

[Moroco]

Psalm bun, al constientzei

Am Doamne atatea in mine, puse acolo inauntru de Tine si as vrea sa le spun, sa le impartasesc.
N-o fac ca tradez. Nu-i frumos sa tredez fiindca ajung un tradator. O sa fiu ca tradatorii.... o sa ma simt un tradator ca tradatorii. Sunt constient ca nu-i bine sa fi gasit tradator.

Nu vreau sa mai raspund la nume mari si la virtuti. Nu se vorbeste despre mine. Ce bine. Viclenii naivi ma tooot striga lingushindu-ma. Dar Tu stii cu cine ai dea-aface. Ma cunosti mult mai bine ca mine. Iti dai seama cate parale fac. Ce poama sunt. Io am uitat toate informatiile despre mine. Nu mai stiu nici cine am fost si nici cine sunt. Nici cum sunt si ce fac nu mai stiu. Dar nici curios sa stiu d-astea nu mai sunt. Cred ca sunt bine asa chiar daca nu eu ci numai Tu esti bun.

Ma sperie totusi ceva, ma sperie mereu si de frica ma apuca furia. Nu pot sa rabd insistenta. E inadmisibil si inacceptabil sa vad o frica insistenta de care nu mai pot scapa nicicum. Atunci nu pot altceva si n-am cum sa nu ma razbun desi stiu ca nu e voie. Sunt ispitit, ma razbun. Ma ispitesc, ma razbun. Din pacate pe placul potrivirii cu ea. Ispita e insasi frica si frica de frica inaintea tuturor si disperarea si deznadejdea si neputinta ma ingrozesc si imi vine sa cedez si cand cedez stiu ca tradez, simt ca tradez ca tradatorii. Sunt constient de asta.

Am asa o dulce betie in relataia cu duhurile rele de parca as fi fericit de compania demonilor si a discutiilor interminabile cu ei. Ma bantuie ca mustele fara-ncetare. Stiu ca-i desfranare. Stiu ca tradez. Simt ca cedez si tradez in turnare, sunt constient ca tradez ca tradatorii. Relatile astea placute cu duhurile ma nevrozeaza si ma intristeaza pana nu mai is bun de nimic. Doar suparare posomorata, doar jale tacuta. N-as vrea sa aud intrebarea: Ce-ti mai pofteste sufletelul? Sunt constient ca mancand jertfe idolesti pacatuiesti. Imi dau seama ca trufind si laudandu-ma impreuna cu duhurile ma mandresc, ma semetzesc. Sunt oare io de laudat? Sunt io de inregistrat?.. de fredonat? Cat de destept si de puternic sa ma cred? Am io de aparat orgoliul trufiei? Am io de dat raspunsuri categorice, infailibile, am io pentru ce raspunde la apelative mari, la functii mari, la sefii si stapaniri mari? N-as vrea s-ajung sa ma bucur de revenirea lor, n-as vrea sa ma simt in largul meu in compania lor. Realizez ca tradez cand ma striga, cand ma apeleaza, cand pe tacute se infiltreaza. Simt ca-s tradator ca tradatorii. Daca-i primesc de drepti tradez. Daca-i primesc de prieteni tradez. Daca-i primesc de sefi parteneri de afaceri, de parinti, de sfinti, tradez, tradez, tradez. Daca-i primesc de zei, de dumnezei, tradez, tradez!!! Sfatul lor viclean, rascoala, revolutia, uneltirea, parvenirea tot mai sus pana-n mandria mandriilor nesfarsit de inaltate, sa vreau sa ma laud, sa doresc sa terorizez, sa fiu de frica adulat, e tradareeee!!! Si sunt constient ca tradand gresesc. Nu devin mai frumos. Ii alung, insa ei nu pleaca decat ca sa revina mai rai si mai cruzi si mai dulciferici in linguseli si desfranari ca sa ma plang si io ca ei de altii.

Am in mine atatea placeri bolnave ca ma ingrozesc la gandul ca vezi in interior, ca despre mine e vorba cand pomenesti pe cineva cu apelativul de tradator. Demonii ce ti se dau prieteni si apropiati se plang mereu de altii si plangandu-se, facand plangeri fara numar se mandresc. Sunt constient ca asa fac si eu. Cer ajutor. Sunt un hotz cersetor. Cad in starea de om naiv ce se plange, cad in starea de animal stiutor ce face multe plangeri din instict, din reflex, cad in starea de faptura ce depune plangeri bine calculate si demonstrate pe fapte, plangeri de altii. Am impresia ca orice eveniment ma afecteaza si atunci ma simt pierdut, ma simt invins, distrus si de durere incep sa fac plangeri. Sunt constient ca asta se numeste tradare. Sunt slab, sunt ingrozit de slabiciuni si dedandu-ma cedez si tradez pe oricine si pe orisicare, de frica si de putoare, si asa ma simt de rau cand cedez incat nici nu-ti poti inchipui, nici nu mai pot povesti, n-as mai vrea sa ma vad in interiorul interiorului, insa tot cedez, tradez cumva, prin ceva, cu cineva cu ceva pana la urma, si atunci simt, atunci simt ca tradez ca tradatorii. Sigur ca imi dau seama ca tradarea se numeste tradare si ca tradand sunt tradator insa nicicum nu-mi dau seama ca stiind atatea nu stiu fix ca tradez. Nu sunt constient ca nu stiu ca tradez... exact ca repetentii ce se cred premianti. Sunt constient deci de asta, ca nu stiu ca atunci cand stiu defapt nu stiu ca tradez. Am ajuns foarte greu sa fiu constient de asta si nu e meritul meu.

Sintetizand demonizarea trufiei cu orgoliul ei de aparat, de jigniri de exemplu, pentru victoria mandriei e ca si cum m-aș face sucenic infiat, pui, un jucaus jucator ce se joaca, vrand la caldurica in barsupui, ca sa-mi castig in joc pierzarea luandu-mi spor cu avantul prabusirea inturnarii ca sa-mi onorez orgoliul trufiei pentru victoria deznadejdii, fericit de catastrofe si calamitati pentru ca ne omoara pe toti ca sa musamalizam dezastrul ce apare de la incepatoria faptelor gresite din start sau deraiate.

E ca un potop cu dâre de viermi trufasi si orgoliosi care singuri isi tzes cu mandire matasea inveninata de care lipindu-se cu inima ca un pupic lipicios se fac prizonieri in chinuri.

Cand vine necredinta si neputinta de faci o ratiobascusumelibervrei sa te ia si te ia!... dracool! Iti alegi partea rea ca naivul pripit, trufia mamoniaca, ce vrea in brate la parinti, "bun" la "buni". Tu nu ceda si te intoarce rapid din sumerienizare-cuneiforma inaltzacioasa in desert.

[Moroco]

Psalmul puilor mari jucatori,

Ei sunt mici. Se joaca.
Sunt jucausi si se bucura jucandu-se. In lumea lor ei te fac fericit pentru ca vor sa se joace cu tine. De-aia sunt buni fiindca fiind mici ei intotdeauna pierd si tu castigand te poti lauda, te poti urca pe podium pe prima pozitie.

Desi se joaca, realizez ca joaca lor nu e defapt un joc pentru ca ei se joaca serios, uneori chiar foarte serios fiindca ei sunt atat de mici ca nu-si dau sema ca se joaca. Multi mor, se mutileaza, se ciopartesc in joaca asta devenind infirmi de parca a trecut drujba prin terenul lor de joaca unde bateau mingea in nestire fara nici urma de plictiseala sau de istov.

Am observat ca desi au trecut de cei 7 ani de acasa sau de pubertate sau chiar de majorat ei se joaca mai departe cu acelasi aplomb insa cu trecerea timpului joaca lor devine tot mai usuratica, incep sa se joace ca sa joaca, deci nimic nu mai e serios in joaca lor de parca cu timpul ar intelege ca jocul lor de zi cu zi si de la senectute nu ar mai conta. Asa ca de acum ei pierd mereu, gresesc mereu, asa ca niste pui ce ar vrea sa triseze, ca niste pui ce-si saboteaza propria echipa, propriul tzel... crezand ca zambetul larg intins pe fata in joaca le va tine de indreptare, le va tine de schimbare, le va tine de perna de aer cald in caderea lor oficioasa, mai mult ofticoasa, pentru ca incep sa tuseasca cand pierd asa ca o masca. ”A fost o joaca, asa ca ce-ti pasa?”, ma intreaba fericiti cand complet ametiti acesti pui de vipera nu pot realiza ca jocul lor de-a baba oarba e un fel de ruleta ruseasca pe mize de amaresteni, ca zambind dulce nu simt intinerire si fericire ci desfranare ingretosatoare, ca se joaca cu focul si vor face multe surprize in pat.

Deci puii crescand se joaca ca jucatorii ce se joaca jocuri jucand si cu cat imbatranesc in joaca cu atat jocul lor e mai retardat, mai lipsit de rost, mai plictisitor.

Tot ce conteaza pentru ei e veninul din ratari si de la final, cand in joaca se fardeaza cu intepaturi de tip botox bosumflat provocand pe altii la marea confruntare a grozaviei jocului pus in slujba trufiei copilariei, starea aia pierduta de pui iremediabil pierdut, proaspat iesit din ou ca sa dea din coada, ca sa piuie, ca sa macane, ca sa se joace cu jovialitate cu ceilalti pui sustinand ca totul e fericire in aceasta joaca nemuritoare pentru ca in joc nimeni nu te ameninta si nu te ataca find pazit ca vrajit caci jocul e doar un joc, asa ca un vis care e doar un vis, asa ca un film care e doar un film, asa ca intro poveste care e doar o poveste nemuritoare si ea.

Ma iarta Doamne ca pana azi te-am confundat cu jocul meu incat pana azi in loc sa cred in Tine io doar ma joc.. si tooot maturizandu-ma ani dea randul si ajungand la varsta senectutii vad si constat ca inca ma mai tot joc un joc si inca un joc ca un jucator inchis in jocurile lui ce cu cat se joaca mai mult cu atat jocul ii devine o joaca, o joaca tot mai neserioasa si zadarnica, incat iata, nu mai stiu cum sa ies din barna asta infipta in ochiul meu!.. ca sa nu-l mai deschid, ca sa nu mai ies din ou, ouale cezarilor, ouale mai marilor, ouale piramidelor, ouale babiloanelor, ouale oualelor... de paduchi, adica lindini... ce scarboss.

M-as cere afara din joc. As vrea sa fiu serios!
M-am saturat de jocoolizarea greselii.

As vrea sa mi se termine joaca tineretilor mele care fac atat de mult rau tuturor. Dar sunt deja prea batran ca sa pot sa nu ma mai joc. E ca o fatalitate. Jocul m-a prins si parca trebuie sa-l joc pana la capat... pentru eternitate.

Dar ce ma fac Doamne, fiindca io nu stiu sa pierd?
Nu stiu sa pierd frumos... in acest joc... in joaca...
nu stiu sa pierd... ca sa Te castig.

[Moroco]

Psalmio
Am junghiuri si ma dor nervii sciatici.
Sunt plin de pietre in cale, pietre de poticnire ca sa cad in ispita.
Fumam cand eram tanar 3 pachete de tzigari pe zi. Cred ca de frica.
Acum chiar dac-as vrea sa fumez, nu mai pot. Ma dor plamanii si parca-mi manca scrofitzele aripile. Ma doare ceafa, coloana, stau prea dus de spate. Mi s-a depus clisa pe burta si sunt dizgratios, oribil. N-as suporta sa ma vada cineva dezbracat. Ma doare gatul si in nas parca am mereu polipi, mi se infunda lichidul ca sa-mi salveze interiorul, sa-l sigileze. Problema e ca in astfel de situatii ma sufoc si ma-nnec. Atunci inghit foarte calm si incet, bland, caci altfel mi se declanseaza o explozie bronhoidala astmatica aproape mortala. Domnul m-a invatzat. In fiecare zi ma ridic foarte greu din pat de parca as fi fost la reanimare. Nu ma plang. Mi-e draga viata. Multumesc pentru fiecare zi, dar ce zic pentru fiecare zi, multumesc pentru fiecare ceas caci nu stiu daca prind seara la cate dureri mi se invart prin aparate si sisteme. Simt uneori ca-s plin de cancer, alteori ca sunt copt, putred, ca duhnesc a hoit, ca-mi iese din plaman, din inima, o rasuflare puturoasa. De aia ca-mi place sa trandavesc. Petrec mult timp atipind, dormitand. Nu mai pot face flotari, abdomene, tractiuni, genoflexiuni. Cand urc scara de la bloc prea repede simt ca mor ca ma ia cu lesin. Nu ma plang. Iubesc sa sufar, sa rabd. Imi place frigul. Iubec frigul insa acum nu mai pot sta in frig deloc fiindca imi ingheata sufletul, imi ingheatza plamanii, simt cum intru in hipotermie. Pe vremuri imi placea sa ma spal cu zapada, sa stau ore in sir in frig in zapada, descult, doar in chiloti. Iubesc frigul si mai ales iubesc gerul. As vrea sa-i dau caldura din caldura mea insa acum sunt stins. Simt cum ma ia moartea si trebuie sa fug la cadurica. Acolo imi revin si stau linistit. Nu manc mult insa totul se depune. Nu beau multa apa insa si ea adauga la greutate. Beau bere si vin..coniac. Ma rog. Sper. Nu stiu daca ce fac io se pot numi rugaciuni. Doar mila Divina ma duce inainte. Incerc sa uit de inapoi. Incerc sa scap de trecut. As vrea sa merg doar inainte fara sa ma mai uit inapoi. Foarte greu cred cand cred. In general n-am credinta ci indoilei, calcule, necredinta si spaima. Nu stiu daca-s bolnav psihic si nici nu vreau sa aflu. Sigur ca sunt bantuit de duhuri rele, simt mereu influente si atingeri, aud voci, simt ca-mi sta mereu cineva pe umarul stang, pe cap, ca ma trage deasupra in mandrie. Nu le vorbesc fiindca le-a raspuns Dumnezeu. Ziua stau pe calculator la lucru. Noaptea dorm. In wkend revad filme pe Netflix. Le-am vazut pe toate. Mari actori mari regizori. Niste hoti! Evit pornosagurile, inchid ochii la scenele erectice desi la varsta mea nu mai simt absolut nimic. Pot sa ma uit fara sa am cea mai mica pofta sau tresarire de parca as fi complet mort fatza de tar-fa. Problema mea cu pulumea-”fata” e cu inchipuirile. Energii si cuplaje, potriveli si neputinte, imbinari si razbunari hulicioase, sintagme porcoase mi se agatza ca intro stare de semisomn, intre realitate si stare vegetiva de leguma plictisita. Spun multe prostii. Parca joc mereu tot felul de personaje si tot felul de feluri de a fi incat nu mai stiu cum sunt eu insumi de parca m-am pierdut printre roluri. Bantui intre tiganii manelisti, intre boschetari pana la grozavii prosti ce-si permit orice cu tupeu, glume proaste, foarte proaste si nesimtite, sadice, negre, chiar nebune, mizerabile, indrznesc mult prea mult si toate indraznelile sunt nesimtite, ma prefac, ma transpun, chiar si in rolul meu intru usor jucandu-ma pe mine, una din varintele delasate, betive, parazite, istovite. Practic nu-s bun de nimic. Am inceput sa uit si nu prea mai tin minte nimic. Oricum n-am fost niciodata bun sa memorez. Intotdeauna uitam versurile, retineam foarte greu numele si uitam ce mi-a cerut cineva sa nu cumva sa uit si sa fac. N-as vrea sa creada cineva ca vreau sa ma laud sau ca ma plang. Io sunt foarte fericit asa. N-am nevoie de nimic in plus. Dumnezeu imi daruie intotdeauna tot ce ii cer. Io sunt om bun si nu-i cer altceva decat sa se faca voia Lui. Ne iubim. N-as putea sa fiu preot. Chiar cantor sa fiu mi-ar fi mult prea greu fiindca ma sperii, ma fastacesc, ma intimidez si iese prost, iese penibil, iese o tampenie mare fix in biserica. De aia incerc sa stau in banca mea ca sa nu-mi vina idei si sa fac o nefacuta, sa ma puna dracoolio sa indrznesc vreo grozavie, vrun giumbushluc sau un sir de giumbushlucuri caricaturale de tip caracter animat. Ma tin mai in spate si mai ascuns. Nu pot citi rugaciuni, nu pot intelege, mi-am pierdut vederea sanatoasa si neuronii la jocuri pe calculator. Am jucat AngryBirds si sah cu calculatorul zi de zi ani de zile. Ma bucur ca am doborat toate constructiile porcesti. Acuma imi astept pensia si dormitez. Mi-am pierdut viata in zadar lucrand la stat pe un salar insa cam atat. Ma simt batran, prea imbatranit si istovit. Nu-s suparat pe nimeni. Nu condamn pe nimeni. Nu ma plang nici de Dumnezeu si nici de parinti sau de frati. Sunt complet impacat si linistit. Am pace si dreptate de la Dumnezeu si nu imi doresc altceva. Am primit Adevarul. L-am inteles, L-am cunoscut, L-am iubit. Ma bucur de Adevarul Adevarat zi de zi, ceas de ceas si noapte de noapte. El ma face fericit. El ma calauzeste spre Tatal. Am probleme cu pita. Manc prea multa pita. As vrea sa nu mai manc deloc aluaturi. Pacat ca nu ma pot abtine. Zilnic cedez si manc pita care nu e sfintita si nu e de la biserica. Imi plac placintele, gogosile, pastele, toate aluaturile. Am renuntat la ele insa mereu reapar de undeva si poftind le mananc. Va trebui sa lupt cu pofta sa nu cad ca painea din cer, asa ca fulgerul. Uneori ma simt exact ca o pita, gras, umflat ca o pita dospita. Mi-e rusine, scarba si am o stare groaznica simtindu-ma asa gonflat, ingamfat. Omul pita, omul gogoase, omul plin de aluatiri martuite... in ulei. Rugati-va sa scap de pofta de pita. Imi ajunge cat ne da Duminica la Biserica. Nici cu apa nu vreau sa-mi umplu burta. Zicea cineva sa avem masura in toate. Io mi le-am pierdut. Sunt ca o pita mare de casa imbibata cu multa apa de mare. Nu-mi place starea asta. Ma simt un vierme inchis intrun mar. Ma simt un vierme betiv inchis intro pita. Pe prostul grozav si pe betivul imi place sa joc. Sau pe boschetarul murdar. Insa rolurile m-au capturat si acum au devenit esenta mea. Nu mai stiu cum se iese din starea vesela de joaca. Nu mai stiu sa revin la seriozitate si realitate. Cred ca dorm prea mult. Si acum am impresia ca dorm si ca scriu asa in vis. Desi n-as vrea sa ma laud tot ce fac e doar ca sa ma laud. Nu stiu de ce dar parca as fi o vedeta trista pe care n-o aplauda nimeni si ea insista sa se creada vedeta cea mai tare din parcare. Defapt sunt prea nepasator ca sa-mi pese de ceva si de aia ma sperie groaznic orice grija, orice datorie. Ma simt haituit, urmarit, silnicit, batut. Imi fuge mintea in permanenta sa se ascunda undeva in mine. Sunt disperat si neputincios, handicapat, mut, intro alergare zbuciumata fara cap, fara oprire. Ma alearga duhurile rele, demonii ma tin in stress, ma ameninta sa cedez, sa tradez, sa clachez. Simt ca innebunesc la fiecare informatie lumeasca, la fiecare grija am un stress groaznic, stresul tradarii fiindca sunt incapabil sa gestionez corect si drept evenimentele, datoriile, sarcinile, nevoile. Nu sunt bun de sef, nu sunt bun de manager. Sunt bun de vitel sa pasc pe pajiste. Sa miros florile si sa mugesc oftand cu dor dupa Pastor. Cred ca v-am mai zis ca nu-s bun de nimic. Nu-i smerenie afirmatia asta ci crudul adevar. Hai ca v-am pictist asa ca inchei. Va iubesc sincer. Mai ales pe cei care s-au gandit la Domnul Iisus in timp ce pierdeau vremea citind textul acesta fara culoare, un text deznadajduitor de lipsit de sens si de aport de credinta. Nu mi-am propus sa ajut pe nimeni. Doar am vrut sa ma confesez. S-a facut tarziu. Trebuie sa plec acasa. Nu-i asa ca sunt anost de neinteresant? Nu-mi raspundeti. Stiu asta si n-are rost sa ma loviti ca si asa sunt plin de rani. Mi-amintesc cat rau maxim mi-a facut cineva. M-a jignit. Io fiind cine? Nu stiu nici cine si nici ce rau mi-a facut. Imi amintesc intotdeauna invers sau pe jumate invers si ma nemultumesc cu furie si exclusivism din reflex. Mereu matur afara pe cel care sigur nu mi-a facut niciun rau, mai degraba io lui. Apoi regret si cer iertare cand raul a fost facut. Reactia s-a consumat ca o razbunare. V-am zis ca nu ma plang insa orgoliul trufiei nu doarme oricat ma stradui sa-i atarn o piatra de gat. Un fel de criptonita ca la Superban ca sa nu mai riposteze. Mi-e greu sa cresc sub terorism dar sa ma gandesc la copiii saraci, la cei aflati in scoala, in aramata, in serviciu cu sefi tiranici. Si ei sufera si cu toate astea rabda. Asa ca pot si io sa rabd desi ma doare o arsura in coaste de parca as avea bagat acolo un electrod de sudura. Imi sudeaza duhul rau indoiala de necredinta ca sa ma idolizez concentrat. Nu ma plang. Sufar si ma bucur ca am ce rabda. Erau vremuri cand n-aveam nici macar o suferinta. Era mult mai rau atunci. Nu spoream duhovniceste deloc. Ma lafaiam in toate bunatatile fara sa sufar nici cea mai mica trauma. Eram pierdut. Acum, cu atatea patimi si dureri multumesc Domnului ca s-a milostivit de mine ca sa strang si io un pic de suferinta aici pentru fericire in cer. N-am nicio lipsa si sunt foarte bine dispus. Sunt linistit si sincer. Ma simt bine si iubesc fiecare clipa de viata. Fiecare zi e o bucurie si o fericire chiar daca se repeta parca aceleasi lucruri de facut. Fiindca nu tin minte nimic nu-mi dau seama daca ceva se repeta. Tin minte doar pe Iisus si merg dupa El tot inainte. Stiu ca va fi bine daca nu mai aleg pacatul ci pe Dumnezeu. Tot ce vine de la El e drept si sfant. De asta Il iubesc si-L urmez. Nu prea mult ci doar atat cat vreau si cat pot. As vrea mai mult. Ma silesc mai mult insa n-as vrea sa ma silnicesc, sa ma distrug. Deci sunt bine mersi de intrebare.