Sfantul Maxim Marturisitorul

[Ekaterina]

"Sfantul Maxim s-a nascut la Constantinopol in anul 580, dintr-o familie nobila, si a avut parte de cea mai inalta educatie din vremea sa. Imparatul Heraclie (610-641) l-a randuit ca secretar al sau, dar dupa cativa ani el a parasit inaltele dregatorii de la curte si s-a facut monah intr-o manastire din Hrisopolis, in apropiere de Constantinopol. A fost apoi pus egumen al acelei manastiri.

In anul 627, Imparatul Constans a emis „Typosul” prin care se interziceau orice discutii despre una sau doua vointe si lucrari in Hristos. Dupa cum se stie, Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, precum si Sinodul al V-lea Ecumenic din Constantinopol condamnasera erezia monofizita. Cu toate hotararile sinodale si legiuirile drastice impuse de imparati, monofizitismul nu a disparut, ci s-a raspandit in Siria, Palestina, Egipt, Mesopotamia si Armenia – provincii ce s-au rupt de Imperiul Bizantin, iar bisericile lor de comuniunea cu Biserica Ortodoxa.

In veacul al VII-lea, Imparatul Heraclie, ce era de neam armean, si Patriarhul Piros au incercat sa atraga de partea lor populatiile monofizite prin exprimari teologice impaciuitoare cu felul lor de gandire, temandu-se sa nu piarda cu desavarsire din componenta Imperiului acele provincii rasaritene. Ca solutie de rezolvare a crizei, a fost nascocit monotelismul si, ca o consecinta a acestuia, monoenergismul. Atunci Serghie si Piros au redactat „Ekthesi”, un text cu continut monotelit, intentionand reunirea si realipirea bisericilor monofizite rasaritene la Imperiul Bizantin.

Sinodul de la Lateran, a condamnat monotelismul, iar Sfantul Maxim a fost reprezentantul cel mai de frunte din acel Sinod. Din aceasta pricina, el a fost arestat si dus la Constantinopol impreuna cu cei doi ucenici ai sai. A fost acuzat, fara dovezi, de complot politic si surghiunit intr-o cetate a Traciei, Vizia.

A fost rechemat in Constantinopol pentru noi cercetari si, dupa refuzul sau de a semna „Typosul”, Sfantul Maxim a fost trimis iarasi in exil, la Pervera. Dupa sase ani, a fost chemat din nou in cetatea imparateasca si, dupa ce a refuzat pentru a treia oara sa se supuna poruncii imparatesti, a fost anatematizat si torturat. Dupa aceea, a fost aruncat in temnita pe jumatate mort, iar a doua zi i s-a taiat limba de-Dumnezeu-inteleptita cu care a mustrat ratacirile ereticilor. Dar Dumnezeu, Cel ce „nebuni arata a fi pe cei intelepti” si „din gura pruncilor savarseste lauda”, i-a dat credinciosului Sau marturisitor darul de a vorbi, mai presus de fire, chiar si fara limba – mai limpede decat inainte.

Umplandu-se de rusine si manie, ereticii i-au taiat si mana cea dreapta, apoi l-au tarat asa prin toata cetatea, spre batjocura tuturor. Dupa aceea, l-au trimis iarasi in surghiun, fara purtare de grija, fara haine si mancare. In cele din urma, l-au inchis intr-o temnita din cetatea Shimaris. Dupa trei ani de suferinte, Sfantul Maxim si-a dat cu bucurie sufletul in mainile lui Hristos, pe Care L-a iubit din tineretile sale si pentru Care a suferit chinuri atat de grele".

extras din predica Parintelui Partenie, Staretul Manastirii Sfantul Pavel din Sfantul Munte Athos.

[Mihnea Dragomir]

Principala controversă a vremii, care a antrenat clerici şi laici şi care a polarizat viaţa politică aşa cum astăzi polarizează chestiuni precum "prin noi înşine" sau "prin Europa" a fost de domeniu christologic. Ca să o înţelegem, trebuie să o luăm un pic mai de departe, pornind de la controversa anterioară, aceea a chestiunii naturilor lui Isus. Al treilea Conciliu Ecumenic, ţinut la Efes, condamnase ca eretică viziunea lui Nestorie, potrivit căruia Isus ar fi suferit de un fel de dublă personalitate. Dar, aşa cum se întâmplă adesea, pendulul ajunsese acum în celălalt capăt al pendulării sale, astfel încât, o generaţie mai târziu, mulţi ajunseseră să creadă că în Isus există o singură natură, rezultată din sudura (sinteza) divino-umană. Adepţii acestei păreri erau numiţi "monofiziţi". Controversa a fost clarificată la Conciliul al IV-lea ecumenic de la Calcedon, unde părerea "Isus-o singură natură divino-umană" a fost anatemizată. Dar multe Biserici Particulare nu fuseseră prezente la Calcedon (deşi fuseseră invitate), astăzi numindu-se "Biserici non-calcedoniene" (sau "pre-calcedoniene"), precum sunt cele din Armenia, Siria sau Abisinia-Etiopia (copţii). Din această cauză, Conciliul de la Calcedon nu a avut efectul scontat, eşuând în misiunea lui de a concilia Biserica, fiind ţinut de cei care oricum erau convinşi mai dinainte. Văzând pericolul schismei, care putea antrena fractura Imperiului, împăratul de atunci şi cu patriarhul Constantinopolului de atunci au venit cu ingineria unei soluţii care se vroia de compromis: monothelismul. Aceşti împăciuitorişti susţineau că e posibil ca şi calcedonienii şi monofiziţii să aibă, fiecare, dreptate: în Isus ar fi două naturi împletite (divină şi umană), dar o singură voinţă. Asta era ceea ce, pe atunci, se considera a fi "corect politic". În această atmosferă, prietenul şi urmaşul lui Maxim la conducerea mănăstirii unde acesta fusese, pe nume Pirus, ajunge patriarh. Pirus este oscilant, dar este convins de Maxim, în cadrul unei sinaxe ţinute cu episcopi din Africa de Nord, asupra erorii monothelite. Din păcate, Pirus este depus din scaunul constantinopolitan în împrejurări neclare (şi, în orice caz, ilegitime) şi fuge, împreună cu Sf Maxim, la Roma. Acolo, papa Martin convoacă în jurul catedrei Romei (la Basilica Laterană) un conciliu în care 105 episcopi se pronunţă împotriva monotelismului. Probabil că Maxim este cel care a făcut redactarea actelor acelui Conciliu, fiind un priceput secretar încă din perioada sa laică. Dar braţul lung al împăratului îi ajunge şi acolo, astfel încât şi Papa şi Maxim sunt arestaţi. Papa este executat fără judecată şi nu a mai ajuns viu la Constantinopol, pe când Maxim apucă să fie "judecat" pentru "erezie diothelită" şi trimis în exil. După 4 ani, persistând în a susţine credinţa sa, este torturat, i se taie limba şi mâna, şi trimis în exil din nou, de unde nu se va mai întoarce: va muri şi va fi înmormântat. Dar la mormântul său se petrec minuni. Lumânările se aprind fără cauze naturale. Ajunge a fi loc de pelerinaj şi pietatea populară va face ceea ce împăratul şi patriarhul au încercat să sugrume: vor arăta justeţea credinţei Sfântului Maxim, care este credinţa noastră ortodoxă: aceea că, în Isus, coexistă o voinţă dumnezeiască şi o voinţă omenească, strâns împletite.