Caut duhovnic

[anita]

În prealabil postat de AGabriela

Impietrirea inimii, gandire pur rationala, fara simtire cu sufletul. Nu simt cand ma rog, nu simt cand cineva se bucura, nu simt cand cineva se intristeaza. Tristete, nerabdare, manie. Ma simt duala, fatarnica, ipocrita in ceea ce priveste relatia mea cu Dumnezeu.

Incercati sa ajutati pe cei in nevoi
Stiu un tanar care cand isi ia o placinta cumpara una si pt o batranica ce sta la metrou
Aceasta o ia cu bucurie si nici el nu mai judeca cersetorii de meserie
Acest tanar nu este prea credincios dar are suflet milostiv si nu se stie ,Dumnezeu il va milostivi cu darul credintei

[cezar_ioan]

În prealabil postat de AGabriela

Impietrirea inimii, gandire pur rationala, fara simtire cu sufletul. Nu simt cand ma rog, nu simt cand cineva se bucura, nu simt cand cineva se intristeaza. Tristete, nerabdare, manie. Ma simt duala, fatarnica, ipocrita in ceea ce priveste relatia mea cu Dumnezeu.

Aţi precizat mai multe aspecte care ţin de latura afectivă a sufletului nostru precum şi despre percepţia/imaginea de sine.
Încerc, cu modestie, să vă spun ca sprijin, că starea noastră afectivă are legătură nu doar cu mersul credinţei ci şi cu alte aspecte ale vieţii noastre ca fiinţe biologice, psihice, sociale iar nu doar spirituale.
Uneori duhovnicii colaborează cu medicii şi cu psihologii, deoarece o tulburare a cugetului şi a inimii poate avea rădăcini de altă natură decât cele duhovniceşti. Şi, chiar dacă totul se reduce la cele duhovniceşti până la urmă, e de folos uneori şi medicul, şi psihologul şi grupul de oameni între care trăim şi care să fie suportiv, mângâietor.

Chiar serviciile Patriarhiei includ şi centre de ajutor medical şi psihologic. Aşadar, nu cred că arătaţi necredinţă/mândrie dacă apelaţi şi la un control medical (poate fi o problemă endocrină ascunsă sau ceva de altă natură cu efect în planul vieţii emoţionale) sau/şi psihologic. Ci respect pentru sănătatea lăsată de Dumnezeu şi, desigur, smerenie - adică realism şi dreaptă cugetare.

Am cunoscut deja mai mulţi oameni care aveau o perioadă plină de necazuri şi de nemulţumire în cele duhovniceşti dar, după ce au primit ajutor medical şi/sau psihologic au trăit o îmbunătăţire a vieţii de credinţă.
Nu vă supăraţi că v-am atras atenţia şi la aceste aspecte, e posibil să fie de mult folos un paleativ, deşi în cultura noastră românească postdecembristă e atât de desconsiderat uneori (sau, dimpotrivă, exagerat de lăudat).

[florentina26luca]

În prealabil postat de AGabriela

Hristos a inviat!

Poate par superficiala sa pun un subiect atat de important aici, insa am nevoie de ajutor. Momentan am un duhovnic, un om extraordinar, insa simt ca nu sporesc spovedindu-ma la dansul. De ceva vreme (si nu putina) am devenit tot mai razvratita in ciuda faptului ca duhovnicul meu este bland si incearca sa ma scoata din starea aceasta. Simt ca imi fac rau si mie si lui, caci este raspunzator de starea si mantuirea mea, si nu as vrea sa patimeasca pentru nebuniile si pacatele mele. Este omul care stiu ca inu ma va tine legata de dansul, de aceea m-am gandit sa caut alt duhovnic, caci starea mea nu-mi este de folos nici mie, nici dansului.
Bineinteles ca parintele Arsenie Papacioc nu poate fi pus in balanta cu nimeni, insa il dau ca exemplu ca sa aveti idee ce caut: un duhovnic bland, care sa nu dea canoane celor razvratiti (caci mai rau m-as razvrati), care sa ma lase sa fiu asa cum simt si prin care Dumnezeu sa lucreze cu dragoste.
Daca imi puteti da exemple de asemenea duhovnici in zona Ploiesti-Bucuresti (nu trebuie sa fie foarte cunoscut ci pur si simplu sa aibe dragoste; poate sluji si intr-un sat oarecare), v-as fi recunoscatoare
AGabriela

Adevarat a inviat!Daca sunteti din Ploiesti puteti incerca sa schimbati cateva vorbe cu parintele Anton Savelovici,eu vi-l recomand cu toata caldura sufleteasca.Il puteti gasi la Biserica Maica Precista.Va pot da numarul dumnealui de telefon.

[AGabriela]

În prealabil postat de cezar_ioan

Uneori duhovnicii colaborează cu medicii şi cu psihologii, deoarece o tulburare a cugetului şi a inimii poate avea rădăcini de altă natură decât cele duhovniceşti. Şi, chiar dacă totul se reduce la cele duhovniceşti până la urmă, e de folos uneori şi medicul, şi psihologul şi grupul de oameni între care trăim şi care să fie suportiv, mângâietor.
...
Nu vă supăraţi că v-am atras atenţia şi la aceste aspecte, e posibil să fie de mult folos un paleativ, deşi în cultura noastră românească postdecembristă e atât de desconsiderat uneori (sau, dimpotrivă, exagerat de lăudat).

Incerc sa tratez de ceva vreme si psihologic problema cu care ma confrunt. Nu ma supar si va multumesc frumos pentru sfat

Foarte bune sfaturi am gasit aici:

Despre raceala si impietrirea inimii

,,Nu rareori se întâmplă ca oamenii care merg pe calea bunei vieţuiri creştineşti, brusc şi, după cât se pare, fără nici un motiv, să inceapă să simtă în ei o paralizie a tuturor puterilor sufleteşti, în urma căreia le apare răceala faţă de toate nevoinţele duhovniceşti de până atunci. Celor ce se întreabă cum şi de ce se întâmplă acest lucru şi cum să lupte cu el, preasfinţitul zăvorât le scrie:
Acest lucru li se întâmplă tuturor din când în când. Despre el pomenesc aproape toţi cei ce scriu despre viaţa duhovnicească. Sfântul Marcu Ascetul pomeneşte trei vrăjmaşi de acest fel: neştiinţa împreună cu uitarea, lenevia împreună cu nepăsarea şi nesimţirea împreună cu împietrirea.


În rugăciunile lui scurte nu i-a uitat nici Sfântul Ioan Gură de Aur: “Izbăveşte-mă de neştiinţă, de uitare, de melancolie [aceasta însemnând lenevie împreună cu nepăsare] şi de nesimţire”. Mijloacele de izbăvire nu sunt foarte complicate: a răbda şi a te ruga.


Este posibil ca Dumnezeu Însuşi să trimită acestea pentru învăţare de minte – să nu ne punem nădejdea în noi înşine. Câteodată luăm multe asupra noastră şi aşteptăm mult de la eforturile, mijloacele şi ostenelile noastre. Dar, iată, Domnul ia Harul şi ne lasă singuri, spunând parcă: ”Poftim, încearcă-ţi puterile”. Cu cât există mai multe daruri naturale, cu atât mai necesară este această învăţare de minte. Dacă înţelegem acest lucru, să răbdăm. Acestea sunt trimise şi ca pedeapsă pentru pornirile pătimaşe, îngăduite şi neosândite de noi şi neacoperite de pocăinţă. Pornirile acestea sunt pentru suflet exact ceea ce este pentru trup hrana proastă, care ori îngreuiază, ori slăbeşte, ori îndobitoceşte.



Trebuie să cercetăm cu atenţie şi să vedem dacă nu cumva există aşa ceva în suflet şi să ne pocăim înaintea Domnului şi să hotărâm ca pe viitor să ne păzim.
Cel mai mult nesimţirea şi răceala vin în urma mâniei, a nedreptăţii, a supărării, a osândirii, a trufiei şi a celor asemenea lor. Un singur lucru ne rămâne – să ne rugăm pentru izbăvirea de această uscăciune şi de nesimţire alături de împietrire. În perioada răcelii şi a nesimtirii, în minte sunt greu de tinut cuvintele rugăciunii totuşi este posibil. Trebuie să lucrăm împotriva sinelui. Tocmai ostenirea sinelui va fi mijlocul de a-L îndupleca pe Domnul spre milă şi de a înapoia harul. Dar nu trebuie nicicum să renunţăm la rugăciune.


Sfântul Macarie spune:

Domnul vede cât de sincer îţi doreşti binele acesta şi ţi-l trimite. Iar rugăciunea împotriva răcirii inimii, cu cuvântul tău, înainte de pravilă şi după pravilă şi în continuarea ei lui Dumnezeu să I-o ceri, ca şi cum aducând înaintea fetei Lui un suflet mort: “Vezi, Doamne, cum este sufletul meu! Zi, aşadar, un cuvânt şi se va vindeca!” Cu aceleaşi cuvinte şi în timpul zilei să I te adresezi mai des lui Dumnezeu.

Cel mai important este să nu lăsaţi sufletul să se răcească. Aveţi grijă ca lumânarea să ardă şi căminul sufletesc să fie cald. Puneţi mai des lemne de foc în el. Adică tineti gândurile sfinte în minte şi simtiţi-le în acelaşi timp, în inimă.


Răceala este o stare amarnică şi primejdioasă. La Domnul ea stă în rândul mijloacelor de călăuzire, învăţare şi îndreptare. Însă poate fi şi ca pedeapsă. Cauza acestui lucru este păcatul vădit, dar, atunci când nu îl puteţi vedea, trebuie să căutaţi pricinile în simţămintele şi dispoziţiile lăuntrice. Nu cumva vi s-a strecurat îngâmfarea că nu sunteţi ca ceilalţi? Nu cumva aveţi de gând să păşiţi singuri pe calea mântuirii şi să ajungeţi sus numai prin mijloacele voastre? Nu cumva vă mulţumiţi cu rânduiala de viaţă pe care o duceţi şi v-aţi culcat pe o ureche spunând că nu mai trebuie să vă îngrijiţi de nimic? Gândurile acestea şi cele asemenea lor vă duc la nepăsare, iar nepăsarea este primul pas către răcire. De aceea osteniţi-vă să vă adunaţi gândurile mai mult pe ideea că încă nu aţi început lucrul. Apoi adăugaţi convingerea potrivit căreia, chiar dacă aţi ajunge pe trepte înalte, nici una nu este sigură faţă de cădere. Iar calea către acest vrăjmaş o aşterne nepăsarea – insoţitoarea răcelii. Adunând, aşadar, aceste gânduri provocatoare, să nu credeţi că vă veţi aprinde singuri pe voi înşivă.



Domnul vă va aprinde când va veni vremea. Iar lucrul vostru este osteneala şi iar osteneala. La această osteneală lăuntrică să adăugaţi rugăciunea către Domnul, anume pentru izbăvirea de această rană. Lăsaţi toate celelalte lucruri şi păstraţi numai această rugăciune împotriva răcelii. Şi să nu vă daţi pace până când nu vă veţi încălzi. Incălzirea vine prin atingerea Domnului de inima voastră, iar căldura neîncetată este vederea Domnului în inimă. Să vă dăruiască Domnul acest bine. Nu fiţi nepăsători şi nu vă descurajaţi.
Cineva a spus: “Pune-te în situaţia celui muribund … ” Iar altcineva a adăugat: “Mai bine pune-te în momentul judecăţii tale, când este gata să iasă din gura lui Dumnezeu ultima sentinţă pentru tine”. Nu se poate să nu fiţi de acord cu faptul că aceste lucruri, realmente, au puterea să înmoaie inima împietrită.


Iată cuvântul Sfântului Isaac Sirul – în cazul răcelii şi al nesimţirii: “Nu fi tulburat în cuget şi nu încuraja slăbirea sufletească, ci rabdă, citeşte cărţile învăţătorilor, sileşte-te la rugăciune şi aşteaptă ajutor. El va veni atât de curând încât nici nu-ţi vei da seama“.


Eu cred că faţă de răceala voastră trupul are vina lui. Nu vă propun excesul, ci îndestularea. Dar şi această îndestul are îndobitoceşte simţământul duhovnicesc şi reduce energia. Osteniţi-vă să disciplinaţi această sclavă lăsată slobodă ca să nu vă devină stăpână. Cum? Cred că ştiţi! Acest lucru se referă şi la hrană, şi la somn, şi la celelalte privilegii. Faceţi ca trupul să simtă că o mână grea se află peste el. Ură şi duşmănie neîmpăcată faţă de trup să aveţi şi voia lui să o persecutaţi.


Îndată ce trupul slăbeşte, simţământul duhovnicesc învie. Foarte mult înseamnă să nu-l lăsaţi să se prăbuşească, să ţineţi în bunăstare toate mădularele lui prin încordarea lăuntrică a muşchilor. Acest lucru menţine cu putere vioiciunea duhului şi ajută sufletul să stea în stare de trezvie.
Puneţi-vă ca lege: să plecaţi de la masă puţin înfometaţi. Sclava cea rea – trupul – va simţi că asupra sa se află o mână puternică. Faptul că aţi pus capăt beţiei este minunat. Acesta este cel mai bun ajutor pentru trup ca să fie vioi, treaz şi curat. Mare lucru este acesta.
Nimic nu este spre plăcerea trupului, ci numai pentru sănătate, căci trupul niciodată nu este sătul. Binevoiţi să vă alegeţi o măsură pentru mâncare şi băutură, aşa cum au făcut toţi sfinţii.''
(Sfantul Teofan Zavoratul – “Sfaturi intelepte” Ed. Egumenita, 2006)

http://www.apaceavie.ro/despre-racea...trirea-inimii/

Când Domnul se retrage, sufletul se pustieşte

,,314. Petrecerea sufletului cu Domnul, şi care face toată fiinţa lucrării lăuntrice, nu atârnă de noi. Când Domnul cercetează sufletul, el este cu Dumnezeu, cântă în faţa Lui şi se încălzeşte la sânurile Lui. Dar îndată ce Domnul pleacă, sufletul se pustieşte şi el nu mai are deloc putere să şi-L întoarcă pe Oaspetele cel bun al sufletului. Domnul se retrage, ca să încerce sufletul, uneori însă pleacă şi în semn de pedeapsă nu pentru ceva din cele din afară ale lui, ci pentru ceea ce a primit sufletul înlăuntru. Când Domnul se depărtează, ca să pună la încercare sufletul, atunci acesta de-L va chema, repede El se întoarce. Dar când se va retrage ca pedeapsă, atunci nici întoarcerea nu e prea grabnică, atâta timp cât sufletul nu-şi va recunoaşte păcatul şi nu se va căi şi nu-L va plânge şi nu-şi va îndeplini epitimia, plusul de răscumpărare.


315. Ceea ce este de căpetenie este răcirea. Aceasta este o stare amară şi primejdioasă. Domnul o numără printre mijloacele cele de povăţuire, de înţelepţire şi de îndreptare. Dar se întâmplă să fie şi pedepsitoare într-un anumit fel. Pricina este un păcat vădit, dar cum în dumneata el nu se vede, atunci cauzele trebuiesc căutate în simţămintele lăuntrice şi stările sufleteşti. Nu cumva se va fi furişat întru tine bune păreri de sine, că nu ai fi ca alţii? Nu cumva eşti gata s-o porneşti singur pe calea mântuirii şi să te ridici spre cele înalte prin propriile tale mijloace?


316. Faci atâta osteneală dar „nu întotdeauna o împlineşti cu tragere de inimă, ci mai mult din silă“. Aşa este doar şi legea: să te împotriveşti fiinţei tale, cânde vorba de cele rele şi să te sileşti pe tine însuţi când e vorba de cele bune. Tocmai aceasta arată cuvintele Domnului, Care spune: că Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin silă şi silitorii o răpesc pe ea. De aceea, urmarea lui Hristos este un jug. Dacă toate acestea s-ar face cu tragere de inimă, ce fel de jug ar mai fi acesta? De altfel, către sfârşit, vine şi o stare, când totul se face cu plăcere şi uşor.
„Când te năpădeşte o stupidă nesimţire, nu eşti decât un automat, nu ai nici gânduri, nici simţăminte“.
Uneori suntem încercaţi de o stare asemănătoare în semn de pedeapsă, pentru că tu te-ai lunecat cu gândul şi cu învoirea ta spre ceva rău, dar alteori, este un semn de învăţătură, semn mai ales de învăţătură a smereniei, ca omul să se deprindă şi să nu mai aştepte nimic de la puterile lui, ci toate numai de la unicul Dumnezeu. Câteva experienţe de acest fel curmă încrederea de sine, dar izbăvirea din această stare grea arată de unde vine ajutorul şi în cine trebuie să ne punem nădejdea în toate. O asemenea stare este apăsătoare şi rea, dar trebuie s-o îndurăm cu gândul că noi nu suntem vrednici de alta mai bună, noi o merităm. E starea noastră. Un mijloc împotriva ei nu este, trebuie s-o purtăm neluând-o în seamă; s-o lăsăm în voia lui Dumnezeu. E nevoie totuşi, să ne înfăţişăm şi să strigăm către Domnul: Fie voia Ta! Miluieşte-mă! Uşurează-mă! Prin urmare, să nu ne dăm deloc bătuţi, oricare ar fi slăbănogirea noastră; altminteri e ceva distrugător şi pieritor. La Sfinţii Părinţi astfel de stări se numesc răcire, secetă şi toţi le socotesc de neînlăturat în viaţa trăită după Dumnezeu, căci fără ele repede ne îngâmfăm.


317. În timpul uscăciunii trebuie să ne cercetăm, dacă nu se află ceva în suflet, şi să ne căim înaintea Domnului şi să ne hotărâm ca pe viitor să ne păzim.
De cele mai multe ori asta vine din pricina mâniei, nedreptăţii, înciudării, mândriei şi celorlalte păcate asemănătoare. Leacul este să ne întoarcem din nou în starea harică. Cum însă, darul se află în voia lui Dumnezeu, atunci nu rămâne decât să ne rugăm, pentru izbăvirea din această uscăciune şi din nesimţirea împietrită.


318. Trupul este creat numai din ţărână. El nu a fost trup mort, ci un trup viu cu suflet, cu făptură într-însul, un suflet animal. În acest suflet a fost suflat duhul – duhul lui Dumnezeu – cel care are menirea să-L cinstească pe Dumnezeu şi în El să-şi afle toată mulţumirea sa, dar în nimic altceva decât în El.


319. De îndată ce-ţi vei trece încetul cu încetul nădejdea de la Dumnezeu, atunci toată lucrarea ta se va strâmba; fiindcă Domnul atunci se retrage ca şi cum ar spune: rămâi dar cu acela în care îţi pui tu nădejdea. Dar aceasta, oricum ar fi, este cu desăvârşire fără mare însemnătate.
320. Încearcă şi vezi cât e de rece fără de har, şi cum sufletul lâncezeşte şi cum stă încremenit faţă de tot ce este duhovnicesc. În starea aceasta se află păgânii cei buni, cei care sunt credincioşi legii iudaice şi aceasta este şi stare a creştinilor, celor care trăiesc o viaţă dreaptă, dar care nu se gândesc la viaţa lăuntrică şi nici la rostul acesteia faţă de Dumnezeu. Dar ei nu încearcă chiar o lâncezeală, aşa cum o încerci dumneata, pentru că n-au încercat simţirea, care năpădeşte sub acţiunea harului. Iar cum din când în când mai cade în partea lor şi câte o mângâiere duhovnicească, firească, ei rămân atunci netulburaţi. Prin ce anume, se păstrează în suflet darul? Prin smerenie. De ce anume, se retrage? Dintr-o oarecare pornire spre mândrie, spre părerea de sine şi spre încrederea în sine. De îndată ce darul simte înlăuntru ceva din mirosul acela urât al mândriei, se şi retrage.


321. Răcirea are ca înainte mergător un fel de lipsă nelămurită a inimii de ceva, o anumită stare de îngrijorare, de supărare, de desfătare a simţurilor şi de risipire a gândurilor! Fereşte-te de toate acestea şi vei avea mai puţine răciri. Inima! Dar unde este viaţa dacă nu în inimă?


322. Ţi-ai fost singur prea binevoitor, îngăduindu-ţi să petreci puţin, dar n-ai fost cu băgare de seamă; nu ţi-ai păzit nici ochii, nici limba, nici gândurile. De aceea, a fugit căldura, iar dumneata ai rămas gol. Aşa ceva nu foloseşte la nimic. Grăbeşte-te dar să nu-ţi statorniceşti din nou rânduiala lăuntrică, care se cuvine să fie în inimă, sau cere-o prin rugăciune, închină-te şi roagă-te, mereu să citeşti despre rugăciune, până când luarea aminte se va uni cu Dumnezeu în inimă şi până când se va instala acolo duhul zdrobit de umilinţa, care propriu-zis trebuieşte să-şi hotărască dacă te afli în rânduiala proprie sau ai ieşit din ea. Îmi pare că dumneata judeci despre luarea aminte ca despre o asprime de prisos, pe când ea, dimpotrivă, este rădăcina unei vieţi duhovniceşti lăuntrice. De aceea, vrăjmaşul se înarmează împotriva ei, mai mult decât împotriva altor virtuţi, de aceea, îşi urmează el din toate puterile în faţa ochilor sufleteşti nălucile sale de înşelăciune şi de aceea strecoară gânduri de îngăduinţă şi petrecere.


323. „Nu este nici o izbândă“ şi nici nu va fi niciodată atâta vreme cât este încântarea de sine însuţi şi cruţarea de sine. Cruţarea de sine şi încântarea de sine însuţi mărturisesc direct că în inimă stăpâneşte „eul“, iar nu Domnul. Iubirea de sine nu este decât păcatul, care vieţuieşte în noi şi de unde se trage şi toată decăderea şi care îl face pe om păcătos în întregime, din tălpi până în creştet, atâta vreme cât acesta şi-a găsit locul în inimă. Dar când întreg omul este păcătos, cum va veni spre el darul? Nu va veni, aşa cum nu va veni albina acolo unde e fum. Hotărârea de a lucra pentru Domnul are două căpătâie: unul este lepădarea de tine însuţi, al doilea este: „vino după Mine…“ Întâiul cere o înlăturare a egoismului, sau a iubirii de sine şi prin urmare neîngăduirea încântării de sine însuţi şi a cruţării de sine, – nici în cele mici, nici în cele mari.


324. Cel dintâi vrăjmaş al vieţii trăită în Dumnezeu este grija de multe; iar grija de multe este pârghia care pune în mişcare activitatea de sine mişcătoare şi lumească. De dimineaţa şi până noaptea târziu, în fiecare zi, ea îi zugrăveşte pe întreprinzătorii lumeşti de la un lucru spre altul şi nu le dă nici un moment de odihnă. Ei nu au timp să se întoarcă spre Dumnezeu şi să petreacă cu El într-o înălţare pătrunsă de rugăciune către El. Această grijă de multe nu are ce căuta printre monahi. Apoi cei ce îşi dau seama de starea lucrurilor, tocmai de aceea intră în mănăstire ca să scape de această tirană şi scapă, dar după căderea grijii de multe, mintea şi inima rămân cu desăvârşire libere şi nu întâmpină nici o piedică în faptul de a petrece cu Domnul şi să se bucure în Dumnezeu. Cei ce-şi conduc lucrarea lor monahicească cu pricepere, repede sporesc în ea şi se întemeiază în scopul ei. Apoi rămân să se păzească această comoară. Fiecare călugăr sau călugăriţă au de îndeplinit un anumit program, în cutare şi cutare lucru în 24 de ore. Cum însă aceste lucruri sunt obişnuite, ele nu cer o luare aminte deosebită şi se întâmplă ca atunci, când mâinile lucrează, mintea să stea de vorbă cu Dumnezeu şi cu aceasta hrăneşte inima. O asemenea normă de rânduială lăuntrică a prescris-o încă Sfântul Antonie cel Mare. Vezi, prin urmare, că şi la cei ce au intrat în monahism, există o viaţă activă, care se aseamănă cu viaţa mirenilor; numai că în vremea îndeplinirii acestor lucrări, ei nu au grijă de multe care îi roade pe mireni; ci fiind liberi de ele, potrivit cu rânduielile vieţii de mănăstire, au putinţa să-şi atingă scopul sau să petreacă fără ieşire cu Dumnezeu şi în Dumnezeu.


Va urma.

Continuare:
325. „Te-ai risipit“! Aceasta este cea dintâi năvală ce se dă din partea vrăjmaşului şi se îndreaptă asupra rânduielii lăuntrice. Îngrijeşte-te să intri în aşa chip în legătură cu alţii şi să-ţi aranjezi astfel treburile cu ei, încât – odată cu ele – să-ţi aminteşti şi de Domnul şi tot ce faci şi vorbeşti să-l faci cu conştiinţa că este aproape şi toate să le îndrepţi spre buna lui plăcere. Pentru aceea, când întâmpini ceva în cale, să te pregăteşti de mai înainte ca în aducerea mai departe a lucrării să nu te depărtezi de Domnul, ci să fi în prezenţa Lui şi să te rogi Lui pentru aceasta. Aceasta o poţi preface într-o deprindere, numai să te hotărăşti, ca de aici înainte să lucrezi întotdeauna aşa. Al doilea duşman al petrecerii lăuntrice este lipirea inimii de ceva şi robirea de ceva în vremea întipăririi simţurilor sau în vremea cugetării asupra vreunui lucru. Acesta este mai rău. Dumneata nu l-ai avut pe acesta şi te-ai întors repede la vechi. Dar dacă inima dumitale s-ar fi lipsit de ceva, atunci multă vreme te-ai fi chinuit. Atunci ar fi trebuit ca mai întâi să smulgi din lucrurile de care s-a lipsit şi să ai un dezgust pentru ele. Binevoieşte să ai în vedere acest lucru şi să te păzeşti pe toate căile de risipire, cât – şi într-o măsură mai mare – de robirea inimii. Mijlocul este mai sigur: să nu dai înapoi cu luarea aminte din faţa Domnului şi de la conştiinţa prezenţei Lui. Pentru ce eşti trist după o lungă convorbire cu cineva? Pentru că în vremea convorbirii dumneata te îndepărtezi cu luare aminte de Domnul. Acest lucru nu este plăcut Domnului şi El ne face cunoscut acest lucru prin mâhnire. Binevoieşte să te deprinzi să fi cu Domnul fără abatere, orice lucru ai face şi totul să-l săvârşeşti pentru El, stăruindu-te să te cumpăneşti cu poruncile Lui.


326. De câte ori îţi dai seama de datoria pe care ţi-o insuflă conştiinţa, să fii cu Domnul, să nu preferi nimic în locul Lui. Amintirea acestei datorii într-adevăr nu pleacă de la dumneata! Să fie dar şi acest lucru în putere la dumneata! Că doar aici stă scopul nostru. Când noi suntem cu Domnul, atunci şi Domnul este cu noi. Şi totul este luminos. Într-o cameră, când toate ferestrele sunt deschise şi soarele luminează, este foarte luminos. Dar încearcă să închizi o fereastră şi ai să vezi că se întunecă, iar când vei închide toate geamurile, va fi beznă deplină. Tot aşa se întâmplă şi cu sufletul. Când el este îndreptat spre Domnul cu toate puterile şi simţirile întru sine, totul este luminos, bucuros şi liniştit. Când însă îşi întoarce atenţia şi simţirea spre altceva, în afară de Domnul, această lumină se micşorează. Pe măsură ce mai multe lucruri ocupă sufletul, în aceeaşi măsură intră mai mult întunericul. Iar mai târziu, se face întuneric beznă şi întunecă nu atât gândurile, cât simţirile; o scurtă răspândire a simţirilor nu face cât face o împătimire către ceva. Mai mult decât orice, întunecă păcatul făcut cu fapta."


(Sbornicul – Lucrarea Mintii. Culegere despre rugaciunea lui Iisus, vol. I)

Sursa:
http://www.apaceavie.ro/despre-racea...trirea-inimii/

Intrucat ai ridicat cu sinceritate o problema foarte importanta in viata duhovniceasca, am considerat ca e bine sa aflam si sfaturile unor duhovnici incercati. Sa ne fie de folos tuturor.

Imi cer scuze pentru citatele anterioare lungi, dar am simtit ca trebuie sa beneficieze de toata atentia, deoarece contin leacuri duhovnicesti.

[Florin_cj]

În prealabil postat de antoniap

Intrucat ai ridicat cu sinceritate o problema foarte importanta in viata duhovniceasca, am considerat ca e bine sa aflam si sfaturile unor duhovnici incercati. Sa ne fie de folos tuturor.

Imi cer scuze pentru citatele anterioare lungi, dar am simtit ca trebuie sa beneficieze de toata atentia, deoarece contin leacuri duhovnicesti.

Imi cer si eu scuze pentru commentul scurt si nu foarte sugestiv, dar mi-a placut: Like :)

[zaharia_2009]

În prealabil postat de AGabriela

Impietrirea inimii, gandire pur rationala, fara simtire cu sufletul. Nu simt cand ma rog, nu simt cand cineva se bucura, nu simt cand cineva se intristeaza. Tristete, nerabdare, manie. Ma simt duala, fatarnica, ipocrita in ceea ce priveste relatia mea cu Dumnezeu.

Ei , vedeti ? Pt. asta am spus ca va trebuie un duhovnic versat . Un medic de suflet ! Un duhovnic care sa stie sa va recufunde in multimea faptelor dvs. de zi cu zi pe care le marturisiti(dar si dvs trebuie sa aveti deja formata deprinderea unei ample si coprecte spovedanii , mergind pina la gindurile cele mai ascunse , care sunt izvorul faptelor noastre) si sa poata observa, sa depisteze, unde este raul care a generat legaturile ce va tin .
Ori asta nu se gaseste in orice sutana .
Daca medicul sufletului (adica duhiovnicul , sa nu intelegeti altceva) este neputincios in a cauta faptele nedrepte , neputincios in a le recunoaste ca fiind nedrepte/pacate, nu poate face/stabili relatia cauzala cu raul dvs.aparent ca si cu cele conexe posibil de generat si daca nu stie sa va dea canonul potrivit si sa va invete sa traiti altfel decit pina acum , veti duce aceasta neputinta cu dvs. cit va voi... Dumnezeu (asta fara a cadea in extrema : ei lasa, ca si asa tot se intimpal numai cum vrea Dumnezeu !).
Asta trebuie sa stie si sa si poata (sunt si cazuri de duhovnici care stiu sa diagnosticheze dar nu stiu sa te faca bine , paradoxal , dar exista !) un duhovnic adevarat !
Daca duhovnicului XY ii spui ca ai furat si el te linisteste "sa nu mai furi", daca ii spui ca minti , iar el iti raspunde "sa nu mai minti", daca ii spui ca nu poti sau nu mai poti sa te rogi si el concluzioneaza "roaga-te cum poti tu si cum sti tu ", daca i te plingi ca sufletul tau este virtos si impietrit iar el te invata ca "se va despietri cind va veni vremea", s.a.m.d. si dupa toate acestea te trimite sa te impartasesti , atunci cu siguranta se aplica ceea ce spune agheronul Cleopa "... cu un asemnea duhovnic , te duci cu el de git cu tot tocmai in fundul iadului !"
Fiecare moment al tainei spovedaniei (marturisirea ampla, din strafundurile ascunse ale sufletului,cainta izvorita din caldarile sufletului , hotarirea necurmata de a o rupe cu pacatul, primirea canonului cu convingerea ca astfe revi la viata curata, te vindeci de vatamatura pacatului, implinirea nestramutata a canonului) este deosebit de important in primul rind pt. tine si apoi pt. tot neamul tau .
Din aceasta cauza parintele Arsenie Boca , ca si toti duhovnicii imbunatatiti, statea la prima spovedanie a unui penitent 4-5 ore , iar apoi 40-45 de minute , pe cita vreme duhovnicii mireni spovedesc de cind incepe utrenia (sau la vecernia din seara anterioara)si pina la momentul inceperii Sf. Liturghii cite 30-40 de mireni.
Si mai nimeni nu se vaita ca este insuficient ascultat-intrebat sau dintre cei care totusi nu sunt multumiti , mai nimeni nu face nimic ca sa se indrepte lucrurile . Mai nimeni , am spus asa deoarece totusi un numar extrem de mic abandoneaza acest sistem si merg sa-si caute mintuirea in clinicile mari de oblojire ale sufletului .

Unul din marii sfinti, din vremea de inceput a monahismului , si care ajunsese la harisma de a vedea diavolii si de a putea vorbi cu ei , a intrebat intr-o zi pe unul daca in iad sunt oameni asa ca el (el era duhovnicul si staretul minastirii). Acela a raspuns ca NU !
Nedumerit, intr-o alta zi, cind s-a intilnit din nou cu ispititorul , a intrebat iarasi daca in iad sunt oameni imbracati in negru si cu partafir de git, dar a primit acelasi raspuns .
Nu era multumit deoarece avusese ocazia sa vada si preoti duhovnici care nu respectau canoanele si nu invatau oamenii cu staruinta sa traiasca in Hristos, si se gindea ca ar fi posibil ca acestia sa piarda Raiul stiind ca daca esti preot si mai ales duhovnic , cu atit este si mai greu sa te mintuiesti !
Fiind tot nedumerit , altadata, a intrebat din nou pe vrasmas daca in iad sunt preoti duhovnici ?
Atunci , necuratul a raspuns : "... vrednice parinte , in iad preoti duhovnici nu exista , dar dintr-acestia , imbracati asa ca dumneata, in negru si cu epitrafil , este plin iadul !"

Asadar, daca doctorul nu poate gasi cauzele bolii tale si implicit nici nu stie sa-ti dea leacul potrivit , ci doar se tinguie linga si impreuna cu tine , veti sfirsi in abisurile nemingiierii .
Parca Mintuitorul a zis : "... orb pe orb calauzind , amindoi pica in groapa !" ? Sau poate acestea le-oi fi auzit eu la cursul de psihologia socializarii ? Cine stie ? NU mai tin minte !

In orice caz , nu faceti nimic, dar nimic, fara binecuvintare , oricare ar fi acel lucru . Lucrurile facute fara ascultare (ca de aceea va-ti pus de buna voie sub ascultarea duhovnicului) nu sunt de la si nu slujesc lui Dumnezeu ! Nu va folosesc cu nimic !
Este o propunere ! NU este musai sa faceti astfel ! Ati primit multe sfaturi. Poate veti descoperi si unele folositoare printre ele !