ANDREI PLESU - Patimile cu acordul parintilor

[costel]

Un punct de vedere asupra Filmului "Patimile lui Hristos" de Mel Gibson. Sunteti de acord cu ceea ce spune Andrei Plesu?

"Mel Gibson a reusit sa faca un film despre Iisus Christos in care Dumnezeu lipseste. Transcendenta nu se manifesta decit vag meteorologic (nori, ploaie, cutremur) sau in varianta demonica. Din cind in cind, un vampir palid se strecoara printre protagonisti pentru a semnala nelamuritilor de unde vine raul. In rest, e vorba strict despre ce se poate face cu un corp omenesc, daca vrei sa provoci oroare. Insusi chipul lui Iisus e scos din scena cam dupa zece minute de la inceputul filmului: un ochi, umflat de bataie, se inchide, celalalt e inecat de singe. Portretul e inlocuit cu o fleica descompusa care, la rastimpuri, geme. Biciuiri prelungi, in care pielea explodeaza spectaculos, dezvaluind, in sectiune, intreaga anatomie subepidermica, lovituri indesate, cu scule ingenioase sau cu pumnul, detalii de crucificare duse pina la pedanterie, totul inghesuit intr-un prim-plan obscen, totul “documentat” cu exactitate. Singele tisneste gros, tendoanele crapa sub piroane prost ascutite, asistenta – evreiasca si romana – jubileaza grotesc, cu rinjete stirbe si priviri cleioase. Iisus nu e “victima” misiunii Lui, nu sufera din cauza pacatelor omenesti. E pur si simplu un om cumsecade care are ghinionul de a incapea pe mina unor sadici. “Strategia” regizorala e transparenta: se face o reconstituire riguroasa si amanuntita a faptelor, asa incit spectatorul sa priceapa cit de mult a suferit Iisus si sa se umple de o mila infinita, respectiv de o credinta reimprospatata. Ideea subiacenta este ca ne-am pierdut credinta pentru ca am incetat sa ne mai reprezentam durerea teribila pe care o provoaca un cui batut in palma (sau la incheietura ei). In aceasta logica, orice nefericit care face fata unei torturi fizice trebuie sa devina obiect de cult. Iar relatia cu Dumnezeu este de tipul compasiunii oripilate pe care o stirneste contemplarea, la morga, a unui trup sfirtecat salbatic.

Ambitia exactitatii este, de la bun inceput, un mod de a suspenda problema credintei. Adevarul celui care crede nu este o ecuatie, iar Evangheliile nu sint reportaje. Refuzul sistematic al lui Iisus de a face minuni e tocmai refuzul de a reduce transcendenta la dimensiunile demonstrabilului. Religia este, prin definitie, relatia omului cu inevidenta, asumarea unui mister care nu se poate nici analiza, nici clasa, nici dovedi stiintific. Evangheliile – si cartile sacre, in general – practica nu intimplator minimalismul, expresia laconica, elipsa. Revelatia nu e locvace, drept pentru care “adevarul” ei nu poate fi documentat gazetareste. A fi exact in acest domeniu e a respecta litera textului revelat, nu a face reconstituiri muzeografice pe cont propriu. Iar textul revelat, cind e vorba de rastignire, e sec pina la abstractiune: “dupa ce [Pilat] L-a biciuit, L-a dat sa fie rastignit”. Se aminteste scurt de bataie si batjocura, dar accentul nu cade pe cruzime, ci pe sminteala si pe ordinea pre-scrisa a evenimentelor. In versiunea Ioan, se povesteste ca lui Iisus nu i s-au zdrobit, dupa obicei, fluierele picioarelor “ca sa se plineasca Scriptura: Nici un os nu I se va zdrobi”. Decizia de a muta istoria sacra din registrul Realului semnificativ in acela al realitatilor anecdotice sfirseste, inevitabil, in derizoriu si trivial. Las la o parte capcanele, grotesti, in care cade exigenta preciziei. In filmul lui Gibson se vorbesc aramaica si latina. Dincolo de obiectiile pe care le pot face (si le-au facut) filologii, e imposibil sa nu te amuzi cind Pilat, jucat de un excelent actor bulgar, etaleaza o latina cu un delicios accent slav. Nici minunata noastra Maia Morgenstern n-a fost bine sfatuita. I s-a spus, probabil, ca fiind sfinta si avind pre-stiinta sau intuitia trans-umanitatii lui Iisus, ea nu trebuie sa perceapa atrocele Lui suferinte cu un banal patos lumesc. In consecinta, o vedem afisind mereu un soi de indispozitie sobra, pendulind intre stupoare si insensibilitate.

Mel Gibson pare sa creada ca principala isprava a lui Iisus e capacitatea de a incasa. Faptul ca El e Fiul lui Dumnezeu se vede mai cu seama din uriasa Lui, supraomeneasca, rezistenta la durere. Se poate spune ca filmul ilustreaza felul de a se raporta la transcendenta al unui ins (si al unei epoci) pentru care carnea a devenit cer, singurul cer accesibil. E o optiune riscanta. Rastignirea era o procedura greu de suportat, dar nu e sigur ca nu s-au inventat, “in zbuciumata noastra istorie”, proceduri de tortura cel putin la fel de sinistre. Sint oameni, oameni oarecare, a caror “Golgota” a fost inimaginabila. Nu in ascutimea durerii stau sensul si unicitatea rastignirii lui Iisus, ci in identitatea amutitoare a Celui rastignit. Cel rastignit e Dumnezeu insusi si El o face din prima zi a intruparii Sale pina astazi. Nu trupul si singele, ci trupul devenit piine si singele devenit vinul vietii, acesta e misterul crucificarii. La acest mister, Mel Gibson nu are acces. Baiat istet (si prostut), el a esuat rapid in eficacitate comerciala. Aud ca aduna bani seriosi vinzind cópii (exacte) dupa piroanele rastignirii, montate pe un lant de pus la git.

Daca e sa rezum enormitatea demersului sau regizoral intr-o fraza, as observa ca, in multe tari, filmul e interzis minorilor. Nu-mi pot imagina o mai pacatoasa dracovenie, decit sa faci un film despre Iisus pe care copiii n-au voie sa-l vada".

Andrei PLESU, Dilema Veche

[Florin-Ionut]

Meseriash Plesu asta. Stie sa bata la clape.

[Mihailc]

Onoarea Bisericii

Am scris, cu cîţiva ani în urmă, articolul de mai jos despre proiectul Catedralei Neamului. Zvonuri, dezbateri pregătitoare şi o serie de imagini noi îmi lasă impresia că tema a revenit vertiginos în actualitate. Simt nevoia să reiau, în ceasul al doisprezecelea, argumentele iritării mele de atunci. Cu o notă în plus de exasperare.


Cît de departe va merge pactul cu lumea al ierarhiilor noastre bisericeşti? Nu spun al Bisericii noastre, pentru că se găsesc întotdeauna alfabetizaţi de ultimă oră ai teologiei autohtone care să-mi atragă atenţia că Biserica sîntem toţi. Că nu-ţi poţi lua distanţe faţă de o comunitate din care faci, în chip nemijlocit, parte. Biserica instituţională are voie să spună că „intelectualii“ i-au întors spatele, are voie să se refere la mine ca la un înstrăinat. Dar eu nu pot răspunde că n-am cum să-mi întorc singur spatele, cîtă vreme sînt una cu ea.
Biserica poate hotărî, în numele meu, cînd e vorba de trebile comunităţii; dar nu-mi cere părerea şi, dacă mi-o spun, nu ţine cont de ea. Va să zică, în acest caz, nu sînt mădularul ei legitim. De îndată, însă, ce vocea mea nu se mai uneşte cu a ei, mi se reaminteşte, mai mult sau mai puţin mieros, că n-am dreptul să mă pronunţ căci sînt inclus, sînt „înlăuntru“. A fi în Biserică înseamnă, aşadar, a fi de acord cu ierarhiile ei. Trebuie să fiu solidar, fără deliberare, cu oficialităţile ecleziastice, în vreme ce ele nu sînt ţinute să mă ia în seamă. Lotul meu e supunerea necondiţionată. Laicii trebuie să facă ascultare. Clericii, nu. Cu alte cuvinte, o parte a Bisericii se substituie întregului, amintindu-şi de cealaltă parte (pentru a o chema la ordine) doar cînd e contrariată, sau cînd trebuie să facă discursuri despre „poporul credincios“. Aşa s-a întîmplat, recent, la dezbaterea despre „catedrala neamului“. Reprezentanţii societăţii civile, ai Comisiunii Monumentelor Istorice, ai clasei politice au avut serioase rezerve faţă de un proiect gigantesc, care, aşa cum e conceput, nu poate fi decît o întruchipare necuviincioasă a „slavei deşarte“. Dacă Biserica sîntem toţi, glasurile acestea aparţin, cu deplină îndreptăţire, Bisericii. Mai mult: sînt glasuri de vază ale ei. A nu pleca urechea la spusa lor echivalează cu a le excomunica.
Îşi pot permite ierarhiile aşa ceva? În numele a ce? În numele cărei autorităţi morale, în numele cărei isprăvi civice, în numele cărei păgîne jurisdicţii? Cum poate Biserica să suspende libertăţile şi responsabilităţile membrilor ei? Cum altfel decît idolatrizîndu-şi oficialităţile ca pe un „detaşament de avangardă“ al tuturor credincioşilor? Detaşamentul acesta de avangardă şi-a făcut o vocaţie, în ultimii cincizeci de ani, din a se lăsa biruit de lume. A linguşit crimele unor apostaţi, a consimţit la temeneaua omagială şi la demolarea barbară a unor lăcaşuri de neînlocuit. A găsit justificări meschine şi grandilocvente pentru a îngădui minciuna naţională, mizeria trupurilor şi siluirea sufletelor. Cîţi dintre marii noştri ierarhi, confruntaţi cu demonul dictaturii, s-au gîndit dacă nu la martiraj, măcar la o retragere smerită în pustie? Au preferat să se socotească indispensabili, să-şi ambaleze laşităţile în discursuri pioase despre răbdare, înţelepciune şi compromis salvator. Au supravieţuit semi-adormiţi, împăcaţi cu ei înşişi, în aburii unor chilii bine încălzite. Iar acum, după ce decenii întregi au refuzat să apere onoarea Bisericii, se ocupă brusc de pompa ei lumească. Vor gloria imanentă ca răsplată pentru o îndelungă lipsă a curajului. Vor să-şi încununeze demisia printr-un triumf. Asemenea cărturarilor şi fariseilor, vor să cureţe partea din afară a blidului, lăsînd neatinsă necumpătarea dinăuntru (Matei, 23, 25). Rezultatul e previzibil. „Catedrala neamului“ va arăta „ca mormintele văruite“, nici măcar destul de frumoasă pe dinafară, iar pe dinăuntru „plină de oasele morţilor şi de necurăţie“ (Matei, 23, 27).

Andrei Pleşu - DILEMA VECHE mai 2010

[andreicozia]

Plesu are dreptate, Gibson a ramas fidel tipologiei de film singeros, de psihopat razbunator pe care l-a creat mereu, vezi Patriotul, Mad Max, si altele.

Vestul foarte rar poate iesi din cercul vicios al filmelor violente sece, ce de? pentru ca Iubirea descrisa in Scripturi (si care ocupa cea mai mare parte din Evanghelii) NU SE VINDE prea bine, in schimb violenta crucificarii( care este descrisa pe scurt in citeva fraze) umple salile.

[Marius22]

"Patimile lui Hristos" este un film care nu reuseste sa nasca in tine intentia de al revedea. Acest lucru spune multe despre succesul real al filmului.

[andreicozia]

Bine spus Marius, de cite ori m-a incercat gindul de a-l vedea, ma cuprinde un sentiment de oroare.
Cui ii trebuie sa FIE SCOLIT in tehnicile de tortura si bataie bestiala a ROMANILOR?
Mie categoric nu!

[Ioana-Andreea]

eu am vazut un vid care exlica ce subliminale anti oribile are filmul asta.Mel asta e un ipocrit

[krabu]

Imi place mai mult decat Isus din Nazareth al lui Zefireli. Si contine mai putine blasfemii.

[Norina]

Mel Gibson eu cred ca a vrut sa arate dintr-o alta perspectiva finalul vietii de pe pamant a lui Iisus.Si pentru ca toti ceilalti regizori (in fiecare an au aparut filme noi de Pasti) au pus accentul pe Credinta si Dumnezeu tot chinul indurat de El pentru noi era trecut undeva pe planul secund...cateva secunde pe finalul filmelor.De data asta Gibson intra in detalii si ne oripileaza voit ca sa intelegem cu adevarat cat de mult a indurat pentru noi si mai ales cat de mult a indurat FARA sa piarda Credinta.Vrea sa fie si o lectie pentru cat de putin suntem noi dispusi sa induram de la ceilalti si cum ripostam imediat prin comparatie...

[MariS_]

Si mie mi se pare ca filmul lui Mel Gibson se vrea o completare a filmului lui Zefirelli (scuze daca n-am scris corect numele), dar din alta perspectiva. Filmul lui Gibson scoate in evidenta culmea rautatii umane si culmea suferintelor indurate de Mantuitor pentru noi, in timp ce filmul lui Zefirelli pune mai mult accentul pe latura vicleana, mult mai subtila si prefacuta a firii omenesti. Rautatea pana la sadism si viclenia pana la perfidie, iata doua aspecte ale firii omenesti cazute, cele care L-au osandit pe Mantuitor. Ambele filme merita vazute.
Har, smerenie si jertfa de sine.