Fiecare iubeste altfel pe Dumnezeu, iar credinta este o lupta zilnica

Iata ce spune Psalmul 102 despre binefacerile venite inspre noi de la Dumnezeu:


1. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui.
2. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui.
3. Pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale;
4. Pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări;
5. Pe Cel ce umple de bunătăţi pofta ta; înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale.
6. Cel ce face milostenie, Domnul, şi judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate.
7. Cunoscute a făcut căile Sale lui Moise, fiilor lui Israel voile Sale.
8. Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult-milostiv.
9. Nu până în sfârşit se va iuţi, nici în veac se va mânia.
10. Nu după păcatele noastre a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre a răsplătit nouă,
11. Ci cât este departe cerul de pământ, atât este de mare mila Lui, spre cei ce se tem de El.
12. Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre.
13. În ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El;
14. Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem.
15. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori.
16.Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.
17. Iar mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul,
18. Şi dreptatea Lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc legământul Lui
19. Isi aduc aminte de poruncile Lui, ca sa le faca pe ele. Domnul in cer a gatit scaunul Sau si imparatia Lui peste toti stapaneste.
20. Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui, cei tari la vârtute, care faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui.
21. Binecuvântaţi pe Domnul toate puterile Lui, slugile Lui, care faceţi voia Lui.
22. Binecuvântaţi pe Domnul toate lucrurile Lui; în tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.


sophia, citind cele de mai sus, cine mai indrazneste sa puna semnul egal intre Dumnezeu si om?

[sophia]

În prealabil postat de cristiboss56

Greu este sa fim normali . . . !
Spui , sa faci multe impotriva voii si ratiuniii tale !Pai , asta trebuie sa facem zi de zi pe cararea asta ingusta a pocaintei , caci alta cale nu-i , sau poate e , dar n-are legatura cu credinta ortodoxa ! Totusi nu inteleg de ce spui ca trebuie sa fi lipsit de suflet , de viata , pentru a fi pe drumul cel bun ?Cum vine treaba asta ? ? ?

Pai citeam pe aici pe forum, poate chiar prin citatele voastre ca omul profund ortodox trebuie sa renunte la sine, la lume, la tot. Sa nu mai fie el, sa se predea lui Dumnezeu cu totul. Asa am inteles eu.
Ori toate astea pentru mine inseamna...sa nu mai fie om, ci sfant, duh, dumnezeu.

Oare numai sfinții au fost chemați la sfințenie? Nu toți ar trebui să fim? Iar până nu suntem sfinți suntem păcătoși, adică despărțiți de Dumnezeu. Putem fi și într-o altă stare?

[sophia]

În prealabil postat de Miha-anca

Ai citit in viata vreunui sfant ca se dadea lupta dintre voia lui si a lui Dumnezeu? NU! Lupta se da cu propria voie.
Credinta nu e usoara pentru cel fara credinta. Pentru cel cu credinta, propria fire e cea problematica. Pe aceasta trebuie sa o slefuim si sa o curatim de ceea ce e propria parere, egoism, placere, mandrie.
Nu e usor, dar nu e imposibil.
Imposibil e doar pentru cel, care se crede mai destept si mai bun decat Dumnezeu, de isi permite sa Il contrazica si sa nu tina cont de voia LUI.

E posibil ca omul indragostit sa uite de Dumnezeu, pentru simplul motiv ca isi divinizeaza partenerul, despectiv partenera. Unul dintre Psalmi ne spune ca Dumnezeu are intelegere pentru anii tineretii, dar ca toate se platesc. Acum, ca suntem indragostiti la tinerete, e de inteles, caci este vremea procreerii, dar imaturitatea unora ii face sa se simta tineri si la anii batranetii - vedem actori si actrite de peste 70 ani, chiar de peste 80 ani, casatorindu-se pentru scurt timp cu tineri la jumatatea varstei lor, ceea ce denota mai mult inclinatia lor spre placere, decat ca semn de dragoste, caci sunt gata sa schimbe partenerul de cate ori se iveste ocazia. Oare cand mai au timp de a se gandi la Dumnezeu? Nu au. Daca ii intrebi pe acestia, ei il iubesc pe aproapele; paractic, insa, ei se iubesc pe sine insisi.
Dragostea de Dumnezeu nu se identifica cu dragostea fizica, orice ar spune unii... Dragostea fizica ne rapeste capacitatea de a-L iubi pe Dumnezeu. Asta ne-o demonstreaza sfintii, prin viata lor de renuntari. Renuntand noi, Ii dam lui Dumnezeu. Iar El, nu numai ca ne da noua din ale Lui, dar se si salasluieste in inima noastra. Atunci nu mai traim noi, ci traieste El in noi. Ce poate fi mai minunat?
De aceea te intreb: cum sa faci cuiva o nedreptate, iubind pe Dumnezeu? Este absurd. Omul primind pe Dumnezeu, devine mai bun, lucru care se face simtit si altora din preajma lui.

In ceea ce il priveste pe fiul cel mic, nu stiu ca acesta sa piarda ceva prin revenirea fiului risipitor, caci ale lui sunt toate, cate sunt ale tatalui sau.

Nu te supara, dar nu te inteleg si vorbim in paralel.
1. Nu stiu ce lupta sa da la sfinti, dar stiu ca nu au voia lor. Nu le este permis...Nici nu stiu de fapt daca se da vreo lupta. Ei sunt supraoameni, ca altfel n-ar ajunge sfinti, in sensul ca au puteri deosebite. Putini sunt cei chemati pentru sfintie.

2. Te cam contrazici: pana la urma nu e usor nici pentru cel cu credinta. Am bolduit ce ai scris tu.

3. Oamenii care iubesc pe aproapele il iubesc si pe Dumnezeu. Au timp. Sunt doua feluri de iubiri. Nu stiu de ce te referi exact la persoanele care iubesc oameni mult mai tineri, ei fiind la varste inaintate. N-am inteles.
Si in general oamenii pot iubi la orice varsta si se pot simti tineri. Si pe sotii lor apropiati de varsta. Iubirea nu are limite.
Sigur ca anumite situatii nu le inteleg nici eu si nu le agreez. Ei sustin ca se iubesc totusi...
Nu stiu ce intelegi tu prin dargoste fizica. Sex, sau iubire omeneasca?

Repet noi oamenii ne iubim intre noi intr-un anume fel: sufleteste, platonic, trupeste (fara sex), si in fine sexual.

Pe Dumnezeu il iubim altfel. Nu stiu sa explic cum. Dar nimic din cele omenesti. Nu inteleg ce vrei sa spui tu.
Eu spun ca pe Dumnezeu il avem in suflet tot timpul, chiar si cand iubim oameni. Invers nu stiu. Aici este problema.

4. Eu am scris ceea ce ne-a spus si preotul la predica: dreptatea omeneasca nu e la fel cu cea a lui Dumnezeu. De multe ori nu putem intelege dreptatea lui Dumnezeu, sau ni se pare ca este nedreptate, pentru ca noi oameni judecam altfel.

Fratele fiului risipitor:

"Fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat."

Dupa dreptatea omeneasca, tatal ar fi trebuit sa se poarte altfel, sa fie drept cu ambii fii. Fiul risipitor si-a pierdut partea de avere pe care i-o daduse tatal lui. Cand s-a intors a fost primit asa cum celalalt fiu nu fusese tratat niciodata (dupa cum zice el).

Dupa dreptatea lui Dumnezeu fiul risipitor este primit mai cu bucurie pentru ca simbolizeaza pe cel pierdut si revenit in credinta (tatal fiind Dumnezeu). Celalalt fiu reprezinta pe omul bun credincios, care nu a plecat niciodata.

De altfel undeva, in alta parte Iisus chiar a fost rugat sa faca dreptate intre doi frati care-si imparteau averea tatalui lor. Si i-a refuzat cu pilda bogatului caruia i-a rodit trarina in belsug.

Eu n-am spus nicaieri ca trebuie confundat Iisus cu omul.
Dimpotriva am spus ca ii iubim pe fiecare in alt fel si chiar putem sa-i iubim in acelasi timp.

Ceea spun eu este ca este greu la judecata este greu de delimitat intre Voia lui Dumnezeu si cea a omului. Uneori nu se potrivesc. Intre credinta si viata umana cotidiana. Si ma intrebam chiar daca exista aceasta delimitare, daca trebuie sa vedem chiar totul prin credinta.

Si da uneori facand un lucru pe placul lui Iisus este posibil sa nu facem pe placul omului si sa-l ranim. Tocmai pentru ca omul altfel percepe si altceva cere.
Uite tocmai toate renuntarile alea de care tot se spune, pentru credinta, inseamna sa neglijezi pe aproape pentru a-l iubi pe Dumnezeu.
Ex.: mergand la biserica, rugandu-te, postind, traind pentru credinta/Dumnezeu, inseamna ca totusi il mai neglijezi pe sot/sotie, sau chiar parinti, copii, prieteni.

Si sunt multe situatii in care vrei sa faci un bine, in Voia lui Dumnezeu si totusi cu el ranesti fara sa vrei un om sau altul, sau mai multi. Fiindca nu toti vad Voia lui Dumnezeu, sau nu o vad in acelasi fel.

Ma gandeam si la viata credinciosului casatorit. Ai zice ca este o incompatibilitate. Si este foarte greu sa delimitezi, sa cuprinzi doua feluri atat de diferite de a iubi. Poate parea mai usor monahismul, pentru ca te poti izola si iubi numai pe Dumnezeu. Dar si acolo sunt atatea situatii in care ai de ales: ranesti omul de langa tine pentru a urma cuvantul Domnului, sau invers (te porti rau cu fratii tai monahi, sau cu mireni care vin la tine pentru ajutor si ii alungi, sau le vorbesti urat, sau esti aspru cu unii sau altii).

Doar ca Dumnezeu spune ca El este si in aproapele tau si daca il iubesti pe acesta, il iubesti si pe Dumnezeu. Deci s-ar putea gasi solutia.

[sophia]

În prealabil postat de N.Priceputu

Oare numai sfinții au fost chemați la sfințenie? Nu toți ar trebui să fim? Iar până nu suntem sfinți suntem păcătoși, adică despărțiți de Dumnezeu. Putem fi și într-o altă stare?

Eu cred si asa inteleg, ca sfintii sunt si alesi de Dumnezeu. Nu toti sunt chemati. Au o putere speciala pe care Dumnezeu le-o da. Imi spunea asta si un preot.
Nu stiu daca toti trebuie sa fim sfinti. Daca asa am fost prevazuti de Dumnezeu.
Numai unii au chemare pentru preotie, sau monahism, numai unii au haruri deosebite de la Dumnezeu (clarviziune, vindecari etc.)

As indrazni sa spun ca exista si alta stare. Sfintia este extrema pozitiva, pacatosenia este extrema negativa. Poate ca totusi sunt oameni care nu sunt sfinti, dar nici foarte pacatosi. Putem fi cu Dumnezeu si daca nu suntem perfecti.
Ne straduim si El ne vede si ne stie. Nu toti suntem sfinti, dar nici criminali sau diavoli. Mai facem pacate mai marunte. Si ramanem totusi cu Dumnezeu.
E greu de pus un marcaj.
Talharul acela de pe cruce, de langa Iisus, numai cu un cuvant a ajuns la alta stare. Era pacatos, a ajuns in Rai. Nici n-o fi fost asa de rau, ca altfel nu s-ar fi schimbat. Caci cel rau era celalalt talhar.

De acord că există o gradație, că putem fi mai mult sau mai puțin păcătoși, însă chemarea la sfințenie ne-o adresează Mântuitorul tuturor: “Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este! (Matei 5, 48), dar încă din Vechiul Testament ne adresase Dumnezeu chemarea: „Fiți sfinți, precum sfânt sunt Eu”.

De altfel, sfințenia este starea de înviere, iar Hristos pentru asta a venit: ca să fim vii. Atâta vreme cât ne opunem sfințeniei, ne opunem Vieții celei adevărate, nu o primim, alegem să rămânem în moarte.

Monahismul și preoția sunt, într-adevăr, două chemări specifice, nu sunt pentru toată lumea, pentru că nu toți trebuie să fie preoți și nu toți sunt chemați să se sfințească în singurătate. Ceilalți trebuie să se sfințească în lume - cu familie sau fără, dar lucrând și trăind după voia lui Dumnezeu.

Atâta vreme cât trăim după voia noastră, refuzând sistematic chemările lui Dumnezeu, nu ne vom sfinți și nu vom învia. Iar dacă nu înviem acum, nu vom învia nici în veci.

Ai spus bine: „ne străduim”. Dacă într-adevăr suntem sinceri în strădania noastră de a ne asemăna lui Dumnezeu, suntem pe calea cea bună, chiar dacă moartea ne va găsi nedesăvârșiți. Dar dacă ne mulțumim cu starea noastră mediocră și nu mai căutăm să ne împotrivim păcatului, nu ne vom mântui, fiind deja morți sufletește, căzuți în nesimțire duhovnicească.

Cum spui în titlul topicului, fiecare Îl iubește altfel pe Dumnezeu. Sfințenia tocmai asta înseamnă: să-L iubești pe Dumnezeu. Și nu doar din gură, evident, ci cu întreaga viață. Dacă-L iubești nu vei suferi păcatul, care I se opune, care te desparte de El, care este ne-iubire, moarte.

Dar tocmai în asta ne constatăm cel mai mare păcat, când ne dăm seama că nu-L iubim, de fapt. Și nu-L iubim pentru că nu-L cunoaștem. Iar de vrem să-L cunoaștem, asta o facem și citind cuvintele Lui, și rugându-ne (adică dialogând cu El), și, mai ales, lucrând după voia Sa („lumină poruncile Tale sunt”).

De aceea, mântuirea nu este un dar care ne așteaptă sau nu la sfârșitul vieții, ci este comuniunea cu Dumnezeul cel Viu, care trebuie realizată acum și aici. De aceea „în ce stare vei fi găsit (la sfârșitul vieții), în aceea vei fi judecat”: vom fi găsiți vii – ne vom mântui; vom fi găsiți morți – așa vom fi pentru veșnicie, incapabili de a mai spori în iubire, pentru că ne-am oprit demult.

În prealabil postat de sophia

Nu te supara, dar nu te inteleg si vorbim in paralel.

Nici tu sa nu te superi, sophia, dar cred ca tu nu intelegi, pentru ca nu vrei sa intelegi.

[AlinB]

În prealabil postat de sophia

1. Este aproape imposibil de delimitat ce tine de credinta si ce nu. Si aici exista cele doua opini legate de Dumnezeu: liber arbitru sau totul este de la El, cu stirea si Voia lui. Si aici este lupta exterioara: sa nu faci rau altuia, sa respecti, sa iubesti. Asa cum a spus El.

Asta o spui din perspectiva celui care nu vrea sa cunoasca pe Dumnezeu ci prefera sa se plaseze intr-o nebuloasa a unor convingeri personale, a unui Dumnezeu "personalizat" ad-hoc in stil neoprotestant.

2. Lupta intre omenesc si dumnezeiesc. Dreptatea omeneasca este altfel decat cea de la Dumnezeu, se spune. Exact nu stiu si nu pricep. Aici este lupta interioara: sentimentele si gandirile tale versus credinta.

Omul se poate pune in armonie cu Dumnezeu, daca vrea lucrul asta.
Elementul de dezacord, care introduce opozitia, este in esenta unul singur: pacatul.

În prealabil postat de sophia

Pai citeam pe aici pe forum, poate chiar prin citatele voastre ca omul profund ortodox trebuie sa renunte la sine, la lume, la tot. Sa nu mai fie el, sa se predea lui Dumnezeu cu totul. Asa am inteles eu.
Ori toate astea pentru mine inseamna...sa nu mai fie om, ci sfant, duh, dumnezeu.

Si sfantul, cat este in viata, este tot om, nu duh.
Ai intalnit in calea ta un om, care e duh?!?

[AlinB]

În prealabil postat de sophia

Eu cred si asa inteleg, ca sfintii sunt si alesi de Dumnezeu. Nu toti sunt chemati. Au o putere speciala pe care Dumnezeu le-o da. Imi spunea asta si un preot.
Nu stiu daca toti trebuie sa fim sfinti. Daca asa am fost prevazuti de Dumnezeu.
Numai unii au chemare pentru preotie, sau monahism, numai unii au haruri deosebite de la Dumnezeu (clarviziune, vindecari etc.)

Confuzi latura "miraculoasa" a sfinteniei cu sfintenia care este in esenta, desavarsire morala sau in orice caz, drumul catre aceasta.

"Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este."
Matei 5:48

As indrazni sa spun ca exista si alta stare. Sfintia este extrema pozitiva, pacatosenia este extrema negativa. Poate ca totusi sunt oameni care nu sunt sfinti, dar nici foarte pacatosi. Putem fi cu Dumnezeu si daca nu suntem perfecti.

Discutabil.
Daca te complaci in asta, nu.
Iar topicul asta pana la urma despre asta se pare ca este: complacere, autojustificare.

Ne straduim si El ne vede si ne stie. Nu toti suntem sfinti, dar nici criminali sau diavoli. Mai facem pacate mai marunte. Si ramanem totusi cu Dumnezeu.

Pai da, poti fi hot sau mincinos, atat timp cat nu esti criminal sau diavol, e bine, nu?
Ramai alaturi de "Dumnezeu". Unul imaginar.

E greu de pus un marcaj.

Cand nu vrei, da.

Talharul acela de pe cruce, de langa Iisus, numai cu un cuvant a ajuns la alta stare. Era pacatos, a ajuns in Rai. Nici n-o fi fost asa de rau, ca altfel nu s-ar fi schimbat. Caci cel rau era celalalt talhar.

Pana in acel moment, rai erau amandoi.
Pe urma, unul din ei a luat o decizie care i-a schimbat viata, si anume si-a recunocut pacatele.
Tu se pare ca esti pornita mai degraba sa le justifici.