Casatoria cu o persoana divortata

[Ekaterina]

În prealabil postat de N.Priceputu

La versetele de mai sus mă gândeam și eu.
Gândul că o căsnicie „nu merge spre mântuire” consider că este o ispită. Dacă nu merge, trebuie să te străduiești „până la sânge”, cum spune tot Apostolul, atât cât ține de tine, dar nu să încerci o alta. Este unică.

Parintele Paisie Aghioritul aprecia persoanele jertfelnice ce aveau noblete duhovniceasca. Pentru a ne face sa intelegem la ce anume se refera, povestea Parintele despre o femeie pe care sotul o insela. Acesta ajunsese la atata nesimtire incat isi aducea amantele acasa. Femeia il acoperea in fata copiilor si le spunea acestora ca doamnele sunt prietene de familie. Copiii ajunsesera sa se mire de numarul mare de prietene.

Dupa un timp in care a trait in acest fel, o boala grea a venit peste barbat incat a ramas la pat. Toate amantele l-au parasit si n-au mai vrut sa stie de el, doar sotia i-a ramas alaturi si l-a ingrijit. Dragostea si bunatatea sotiei l-au trezit pe barbat din starea in care se afla, s-a pocait pentru greselile sale si a murit impacat cu Dumnezeu. Nobletea, dragostea si jertfa femeii i-au salvat sufletul.

[Yasmina]

În prealabil postat de guardian knight

Cred ca ,a te casatori cu o persona divortata reprezinta un mare risc de esec viitor al relatiei respective !!!

Mie personal,statutul acesta de persoana divortata,imi inspira cea mai profunda neincredere si suspiciune din mai multe puncte de vedere .

In orice caz o astfel de persona poate fi banuita de mai multe defecte, printre care putem aminti :

1). pe primul plan se afla prostia sau lipsa de minte in alegerea partenerului cel mai potrivit, astfel incat sa nu se ajunga la divort .(multi isi aleg partenerul numai dupa impresia pur fizica, neglijand multe aspecte ale caracterului care pot trezi suspiciuni : inclinatie spre violenta, bautura, minciuna sau curvie !)
2). lipsa de seriozitate, lipsa de implicare, caractere usuratice

Nu am deloc incredere in copii ai caror parinti sunt divortati. Cred ca si ei trebuie foarte tare evitati ca si parteneri ! Mai devreme sau mai tarziu vor cadea in obiceiul vazut in famile (doar au acolo exemple stralucite ),si se mai stie si ca : aschia nu sare niciodata prea departe ...!!!

Sunteti foarte dur,ca intotdeauna :)
Inafara extremelor pe care le punem in discutie,oare nu ne vin in minte si exemple din lumea inconjuratoare,de la prieteni,rude sau cunostiinte ?
Nu ati vazut si cazuri in care cel divortat este fortat sa ajunga acolo,chit ca el ar fi luptat sa salveze relatia?Oare nu cumva este nevoie de 2 pt o casatorie reusita?Daca celalalt are o alta optiune si isi doreste sa iasa din uniunea respectiva I te poti opune?
Cu toate dramele,lacrimile si rugile din lume,drumul lui este liber,caci liberi suntem sa ne croim viata cum dorim-chair daca suntem total neinspirati in alegerile noastre.

Cat despre copiii celor divortati,ar fi ideal sa editati randurile.
Nu numai ca ei sunt victimele colaterale ale problemelor parintilor,mai ii etichetati si dvs ca fiind persoane de "ocolit".
Dar este parerea dvs si daca vreti sa-i ocoliti nu aveti decat,nici ei nu prea au prea multe de pierdut din asta,se gasesc alti doritori la o adica.

[Yasmina]

În prealabil postat de AGabriela

Hristos a inviat!

Vin si eu cu o intrebare ce ma framanata in ultimul timp (nu sunt in situatia aceasta ci pur si simplu m-am gandit mai mult la ea): oare este pacat sa te casatoresti cu o persoana divortata, daca acel divort a avut loc datorita neintelegerii in fostul cuplu (exclus adulterul)?

Multumesc anticipat pentru parerile dvs.
AGabriela

Depinde,daca "neintelegerile" ascundeau de fapt gravitati de genul pericol de moarte,batai repetate sau pericol de incest ,motivele divortului pot fi justificate.

A spune ca nu ai fost inspirat sa te casatoresti cu persoana potrivita nu este neaparat un adevar;oamenii pot adopta obiceiuri proaste pe parcursul vietii insemnand ca nu au fost dintotdeauna rai,sau vicerversa.

Strabunicul meu,Domnul sa-i ierte inima buna,a fost un afemeiat si un violent pana cand a avut un accident greu,care a coincis si cu o strafulgerare spirituala.Chiar atunci s-a pocait si a murit pt lume,traindu-si toti anii vietii in post si lacrimi.
Asa il stiu eu,plangand tot timpul pt pacatele lui si a altora.Cum ajungea vestea la el ca cineva a pacatuit ,se punea pe un plans sora cu moartea si se ruga pt persoana respectiva.

A fost un sot rau poate in tinerete dar in timp a devenit o persoana a carui figura a facut centrul si interesul intregii familii.Bunatatea dansului cat si pacea interioara au devenit arhicunoscute.
Desi ramasese cu o majora infirmitate dupa accidentul cu pricina,era nelipsit Duminica de la slujba si avea de mers pe jos foarte mult.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de AGabriela

Hristos a inviat!

Vin si eu cu o intrebare ce ma framanata in ultimul timp (nu sunt in situatia aceasta ci pur si simplu m-am gandit mai mult la ea): oare este pacat sa te casatoresti cu o persoana divortata, daca acel divort a avut loc datorita neintelegerii in fostul cuplu (exclus adulterul)?

Multumesc anticipat pentru parerile dvs.
AGabriela

Dacă este o experienţă prin care treceţi, cred că răspunsul trebuie dat de duhovnic.
Dacă nu, ce să zic... Nimic. Oricum ar fi flecăreală pe marginea unei teme sfinte.

P.S. Din câte ştiu (iar acum încep să flecăresc), Taina Cununiei nu se dezleagă pentru neînţelegeri... Practic, a te căsători cu un om divorţat pentru neînţelegeri (situaţie frecventă, omenească, dar în nici un caz treabă bisericească), înseamnă a trăi experienţa adulterului. Aşa îmi pare...

[AlinB]

În prealabil postat de AGabriela

Hristos a inviat!

Vin si eu cu o intrebare ce ma framanata in ultimul timp (nu sunt in situatia aceasta ci pur si simplu m-am gandit mai mult la ea): oare este pacat sa te casatoresti cu o persoana divortata, daca acel divort a avut loc datorita neintelegerii in fostul cuplu (exclus adulterul)?

Multumesc anticipat pentru parerile dvs.
AGabriela

La modul absolut abstract e f. greu sa primesti un raspuns potrivit.
Situatia concreta in detaliile ei, este cea care face diferenta.

Daca cineva a dat-o in bara cu prima casatorie, ce te face sa crezi ca nu o va face a doua oara?
Desigur, poate nu e neaparat vina persoanei in cauza, dar cum poti sti sigur?
Cel care face pocinogul de obicei este f. talentat si in a-si acoperi urmele.

[cezar_ioan]

Aş mai face o completare care nu cred că e offtopic, deşi voi începe cu o generalizare: multe subiecte care ţin, prin natura lor, de relaţia cu părintele duhovnic, sunt expuse discuţiilor pe forum.
M-am întrebat de multe ori ce poate să însemne aceasta...
M-am întrebat inclusiv care să fie explicaţia pentru faptul că mă implic eu însumi în astfel de situaţii...

Mă refer strict la situaţiile care, în mod evident, ţin de ascultare şi de Taina Spovedaniei.

Am crezut că pot identifica mai multe explicaţii posibile.
Dar cred că, poate, cea mai importantă şi mai gravă eroare (că despre asta cred că-i vorba) constă în gândul de genul: "ce să mai merg la duhovnic, că ştiu oricum ce o să-mi spună... mai bine întreb pe alţii, că am auzit că pe forum sunt uniii mai înduhovniciţi decât restu lumii..."

Acestui gând eu îi opun un altul: e mare deosebire între "a şti" ce spune duhovnicul şi "a experimenta" sfatul duhovnicesc. E cam aceeaşi diferenţă între a şti despre Dumnezeu şi a fi în Dumnezeu.

A şti ce spune duhovnicul este un act psihologic care ţine de memoria fiecăruia, cu tot ce implică subiectivismul ei şi relativa ei fidelitate. Îmi amintesc că în situaţiile trecute duhovnicul meu a spus aşa şi aşa... Pare evident că va spune din nou acelaşi lucru, deci, logic, la ce bun să merg din nou ca să îmi spună acelaşi lucru?

A experimenta Taina Spovedaniei este un act duhovnicesc, iar nu doar psihologic.

Aceasta e deosebirea centrală, îmi pare mie acum.

În solitudinea cugetului meu care gândeşte şi simte în baza datelor furnizate de memorie eu mă aflu în cu totul altă situaţie decât în relaţia duhovnicească.

Eu, unul şi acelaşi om, sunt cu totul altul atunci când mă aflu în relaţie cu duhovnicul, la Spovedanie.
Nu numai psihologia individuală e diferită de psihologia relaţiilor interpersonale, ci cu atât mai mult ea e diferită de Taina Spovedaniei.

Dar noi credităm mai mult solitudinea independentă a eului personal decât Taina întâlnirii duhovniceşti. Poate pentru simplul motiv că Spovedania ne solicită eul, mai precis narcisismul eului, platoşa aceasta groasă a suprafeţei pieritoare a sufletului nostru.

În Taina Spovedaniei, eu cel solitar mor.
Frica de această moarte mă îndeamnă să caut întărire efemeră în alte euri, la fel de solitare şi înfricoşate.

Cu trupul nu e de glumit! Măcar că are oase tari.

[Mihailc]

Ce îmi place în mod deosebit la topicul ăsta este senzaţia că fiecare, cu excepţia lui Alin care rămâne fidel rolului de procuror-şef la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dialoghează de fapt cu sine, încercând să-şi consolideze fundalul de motivaţii pentru situaţia în care se află. Nu e foarte greu de descifrat contextul fiecăruia: tânăra pură formal şi ritual care refuză să se mânjeacă iubind un lepros(= divorţat), femeia familistă a cărei opţiuni duhovniceşti nu sunt pe deplin împărtăşite de consort, bărbatul hotărât să reziste muceniceşte într-un mariaj, pesemne, ameninţat de faliment, divorţatul retras într-o pustnicie urbană fragilă încercând să reziste orientându-şi viaţa după principii cât mai aspre, soţia nemulţumită moderat de postmoderna amorţeală a căsniciei......toate însă având un numitor comun: o acută lipsă de comunicare în viaţa de dincoace de tastaturi, absenţa prietenilor de încredere, aşteptarea unei stări de comuniune fertile, a liturghiei de după liturghie. Încerc să înţeleg suferinţele exprimate printre rânduri, din interiorul durerii mele care, dacă-mi permiteţi o indiscreţie, are, sau a avut cândva, conţinuturi asemănătoare cu fiecare caz în parte. Citind postările voastre, am recunoscut etape ale vieţii mele, cu întreaga lor ţesătură de sentinţe teoretice, impasuri insolubile, nădejdi aproape disperate, adăpostiri pasagere în acreală şi scârbă de viaţă, încordări idealiste de muşchi duhovniceşti insuficient antrenaţi şi atâtea alte încercări de a face faţă examenelor existenţiale ratate ale vieţii. Cel puţin un lucru am învăţat din toate astea: de pe buza prăpastiei, de la belvedere, nici nu-ţi poţi imagina cum e să zaci în abisurile ei.

[tabitha]

În prealabil postat de Mihailc

Ce îmi place în mod deosebit la topicul ăsta este senzaţia că fiecare, cu excepţia lui Alin care rămâne fidel rolului de procuror-şef la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dialoghează de fapt cu sine, încercând să-şi consolideze fundalul de motivaţii pentru situaţia în care se află. Nu e foarte greu de descifrat contextul fiecăruia: tânăra pură formal şi ritual care refuză să se mânjeacă iubind un lepros(= divorţat), femeia familistă a cărei opţiuni duhovniceşti nu sunt pe deplin împărtăşite de consort, bărbatul hotărât să reziste muceniceşte într-un mariaj, pesemne, ameninţat de faliment, divorţatul retras într-o pustnicie urbană fragilă încercând să reziste orientându-şi viaţa după principii cât mai aspre, soţia nemulţumită moderat de postmoderna amorţeală a căsniciei......toate însă având un numitor comun: o acută lipsă de comunicare în viaţa de dincoace de tastaturi, absenţa prietenilor de încredere, aşteptarea unei stări de comuniune fertile, a liturghiei de după liturghie. Încerc să înţeleg suferinţele exprimate printre rânduri, din interiorul durerii mele care, dacă-mi permiteţi o indiscreţie, are, sau a avut cândva, conţinuturi asemănătoare cu fiecare caz în parte. Citind postările voastre, am recunoscut etape ale vieţii mele, cu întreaga lor ţesătură de sentinţe teoretice, impasuri insolubile, nădejdi aproape disperate, adăpostiri pasagere în acreală şi scârbă de viaţă, încordări idealiste de muşchi duhovniceşti insuficient antrenaţi şi atâtea alte încercări de a face faţă examenelor existenţiale ratate ale vieţii. Cel puţin un lucru am învăţat din toate astea: de pe buza prăpastiei, de la belvedere, nici nu-ţi poţi imagina cum e să zaci în abisurile ei.

Foarte bună observația acestor dialoguri interioare și cititul printre rânduri. :)
Ca de obicei, mă bucur să te citesc, Mihai, și îmi place când lași un pic și tu garda (mai) jos.

[fallen]

Sper sa nu am o judecata prea ingusta, e doar o parere; nu cumva Mantuitorul a zis "singura pricina pt care barbatul isi poate lasa femeia este adulterul"? Nu a zis nimic despre pricipnile pt care femeia isi poate lasa barbatul (violenta, amenintari, alcoolism, etc). Si acum pe bune, cam astea sunt cele mai frecvente situatii care duc la parasirea barbatului de catre femeie, poate chiar mai frecvente ca adulterul ("necomplicat").

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de AGabriela

Hristos a inviat!

Vin si eu cu o intrebare ce ma framanata in ultimul timp (nu sunt in situatia aceasta ci pur si simplu m-am gandit mai mult la ea): oare este pacat sa te casatoresti cu o persoana divortata, daca acel divort a avut loc datorita neintelegerii in fostul cuplu (exclus adulterul)?

Multumesc anticipat pentru parerile dvs.
AGabriela

Adevarat a inviat !

Eu nu am intalnit, nici in Biblie, nici in Sfanta Traditie, conceptul de divort ca disolutie facuta de om a legaturii casatoriei facuta de Dumnezeu. Prin urmare, persoanele divortate continua sa fie subiect al legaturii casatoriei, legatura care isi exercita efectele "pana ce moartea ii va desparti".

Prin urmare, intrebarea dv se reduce la "oare este pacat sa te casatoresti cu o persoana deja casatorita, care nu se intelege bine in fostul cuplu?".
Raspuns afirmativ: da, este pacat.

Inca din vremea misiunii publice a lui Isus poligamia, permisa o vreme in perioada Vechiului Testament, fusese deja abolita. Sfanta Biserica nu a permis poligamia nici chiar daca a fost vorba de regele Henric al VIII-lea. "Prefer sa pierd Anglia decat sa imi pierd sufletul" ar fi spus Papa de atunci.