Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Sfanta Scriptura > Din Noul Testament
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #341  
Vechi 07.04.2018, 22:14:58
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Predică la Învierea Domnului : PATRIARHUL TEOCTIST ARĂPAȘU ( continuare)

Să ne îngrijim, mai stăruitor, de îndatoririle noastre de fii ai învierii, de plinirea lipsurilor celor aflați în sărăcie și nevoie: copii părăsiți, tineri aflați în derivă morală și spirituală, bătrâni neajutorați, lipsiți de îngrijirea necesară unei vieți demne, familii nevoiașe cu prunci numeroși. Să folosim prilejul sărbătoririi învierii Domnului pentru a înlătura ceea ce ne separă și ne îndepărtează pe unii de alții, de semenii noștri. Să regăsim drumul împăcării cu aceștia, sădind în suflete și în viața noastră de fiecare zi bobul dragostei și al bunătății. Să aducem în relațiile noastre cu semenii acele virtuți care să arate tuturor că viața trăită în Hristos reprezintă cea mai înaltă treaptă a existenței omenești. [...]
Mântuitorul Hristos Cel înviat a treia zi din morți să reverse asupra noastră și a lumii pacea și bucuria cu care i-a întâmpinat pe Apostoli și pe mironosițe în ziua învierii Sale, să vă ocrotească de orice încercare, prin purtarea Sa de grijă, viața, familia și gospodăriile tuturor.
Vă îmbrățișez, iubiții mei, cu multă și părintească dragoste în această sfântă și dumnezeiască sărbătoare a învierii Domnului, și vă adresez, încă o dată, tuturor, vestea mântuitoare:
Hristos a înviat!
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #342  
Vechi 13.04.2018, 07:52:22
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit

Frați creștini,
Ne aflăm încă în săptămâna luminată și în această saptamână ne întâlnim cu o sărbătoare deosebită, în cinstea Maicii Domnului — Maica Domnului care ne aduce un mare dar în viața noastră pământească, născând pe Mântuitorul Hristos, Dumnezeul întrupat; Maica Domnului, Mamă bună si preasfântă, care L-a ajutat cu multă dragoste pe Mântuitorul in viata Lui pământească și a suferit foarte mult, ca o mamă langa Pruncul—Dumnezeu…
Iisus a suferit foarte mult și ca prunc, de la nașterea Lui în Betleem, până la fuga în Egipt. Iar ea s-a apropiat cu foarte multă dragoste de El și în copilărie, dar și mai târziu, cand Iisus a ieșit să vestească Evanghelia Sa în mijlocul mulțimilor și îi învăța pe oameni ca nimeni altul. Și, odată, fariseii și cărturarii, foarte invidioși și geloși pe El, L-au scos din cetate și L-au urcat pe sprânceana muntelui, cu gândul să-L arunce în prăpastie. Dar Iisus a trecut foarte liniștit prin mijlocul acelei mulțimi tulburate de ură și a mers în pace, pe drumul Lui. Maica Domnului însă a leșinat de durere și de spaimă. Ea era de față și a înțeles că dușmanii voiau să-L distrugă pe Fiul ei iubit. Mai târziu, pe locul acela unde a leșinat sfânta Fecioară s-a ridicat o mănăstire numita mănăstirea Groazei , în amintirea acestui moment de groază adâncă din viața Maicii Domnului. Această durere, această groază a urmărit-o toată viața, căci a suferit cu amar, alături de Iisus, până la sfârșitul vieții Lui pământești.
In ziua Răstignirii toți ucenicii L-au părăsit pe Iisus. Au fugit de frică să nu fie arestați și ei, și asta a fost o mare durere și pentru Mântuitorul Hristos, și pentru Maica Domnului. Ea a rămas lângă El și L-a însoțit pe drumul Crucii, împreună cu alte femei credincioase Lui. Ea a fost martoră și atunci când Iisus a fost țintuit pe Cruce. Și a rămas acolo, lângă Cruce, ea și sfântul Ioan evanghelistul, ucenicul iubit al lui Iisus.
In biserica de pe Golgota, în Țara sfântă, sunt două icoane mari, în mozaic. Una Il arată pe Iisus jos la pământ, pe Cruce, și un călău care lovește cu ciocanul în cuiele din mâini. Cealaltă icoană o reprezintă pe Maica Domnului cu o sabie înfiptă în inimă. Această sabie este simbolul tuturor durerilor pe care ea le-a suferit pentru Iisus, așa cum îi spusese bătrânul Simeon în prorocie:
„ Prin sufletul tău va trece sabia“ [3] .
Sabia durerii – pentru că Maica Domnului a suferit din adânc toate durerile și toate insultele aduse Fiului ei.
De sus de pe cruce, Iisus privea la mama Sa și la ucenicul iubit și le-a spus acele cuvinte: „Femeie, iată Fiul tău” , iar ucenicului: „Iată mama ta” [4] . Adică, frați creștini, Iisus o lasă pe Mama Sa ca Mamă lumii întregi. Intâi pentru apostoli, pe care ea i-a mângâiat și i-a ajutat mult, și apoi pentru toți creștinii, cu care este întotdeauna bună și miloasă, ca o mamă adevărată.
Maica Domnului a dobândit foarte mult har de la Fiul ei și a fost înzestrată cu o mare putere de a face minuni. Despre o asemenea minune este vorba și în sărbătoarea de astăzi, numită Izvorul Tămăduirii.
Era pe la anul 450, în Constantinopol. Un prinț se plimba seara, în pădurea de lângă palatul său și întâlnește un orb însetat care voia să iasă din pădure, dar era cu totul slăbit din cauza setei. Nu era nici o fântână în apropiere și orbul, ars de mare sete, îl roagă pe prinț să-l ajute. Prințul, pe nume Leon, caută apă, dar caută în zadar. Nu reușește să găsească nici un izvor în pădure, și ar fi vrut să-l ajute pe orb. Și cum era el în această frământare, aude un glas dulce care-i spune așa:
„Caută, Leon, pentru că izvorul nu este departe de tine”!
Uimit și surprins, prințul continuă să caute, dar fără nici un succes. Și iarăși aude glasul acela dulce care-i spune:
„Impărate Leon, izvorul este foarte aproape de tine, caută în dumbravă, adapă-l pe orb și unge ochii orbului, spală ochii lui cu această apă, ca să vezi puterea lui Dumnezeu”!
Prințul mai face câțiva pași și găsește, într-adevăr, izvorul cu apă . Ia apă în pumni și potolește setea orbului, apoi cu aceeași apă îi spală ochii și orbul se vindecă îndată.
Desigur că lumea a aflat foarte repede de această minune și toți cei care aveau trebuință de vindecare au alergat la acest izvor care s-a dovedit a fi foarte bogat în minuni. Mai târziu, prințul Leon a ajuns într-adevăr împărat al Bizanțului, asa cum îi spusese acolo, în pădure, glasul dulce al Maicii Domnului: „împărate Leon”
– așa îi strigase ea, vestindu-i că va fi împărat al Bizanțului.
Impăratul Leon a făcut în acel loc o biserică pentru creștini, pentru cei care veneau să se vindece la acest izvor făcător de minuni. Chiar împăratul Iustinian cel Mare care a urcat pe tronul Bizanțului după mulți ani, s-a vindecat de o boală foarte grea, spălându-se și bând din acea apă minunată. Iustinian a refăcut biserica de lângă acest izvor care a devenit foarte popular, tămăduind bolile trupești și sufletești.
Frați creștini, noi totdeauna suntem bolnavi trupește, dar mai ales sufletește. Pentru bolile trupești ne sunt la îndemână medicii, care și ei au darul lor de la Dumnezeu. Pentru bolile sufletești însă, noi umblăm ca și când am fi deplin sănătoși și nu vrem să ne gândim cât de bolnavi suntem pe dinăuntru. Pentru bolile acestea sufletești, pentru vindecarea lor, în sfânta Biserică avem trei sfinte taine, lăsate de Mântuitorul Hristos: taina sfântului maslu, mai ales pentru bolile sufletești; taina sfintei spovedanii și taina sfintei Impărtășanii, pentru sfințirea vieții noastre. De aceea, când ne simțim bolnavi, este foarte bine să mergem la doctor, dar mai înainte de asta e foarte bine să venim aici, la biserica, frați creștini. Mai ales Maica Domnului are un rol foarte important în aceste vindecări — așa cum auzim noi cântându-sa la strană: „Maica Domnului, grabnic ajutătoare”.
S-au alcătuit în cinstea ei șapte acatiste foarte frumoase și trei paraclise. Este foarte bine să citim acesta rugăciuni, atât cât putem. Dar când citiți, de pildă, Acatistul Maicii Domnului, aveți grijă să fiți foarte atenți la fiecare cuvânt de acolo, să nu vă fie mintea în altă parte. Rugăciunea aceasta să fie făcută cu luare-aminte, cu lacrimi și cu toata încrederea, pentru că Maica Domnului este cu adevărat foarte aproape de noi și foarte grabnică în a ne ajuta. Ea este Mama noastră cea bună, Mama bătrânilor și a tuturor celor neputinciosi, „ajutorul celor fără de ajutor” — așa cum se spune în acatistul ei. Să nu uitati că ea este Mama lui Iisus — și are foarte multa putere de a ne ajuta.
Rugați-vă ei cu atenție și cu părere de rău pentru păcatele dumneavoastră și veți afla răspuns, fără îndoială, pentru că ea este cu adevărat Mama noastră a tuturor.
[1] Matei 25, 31-45
[2] Ioan 14, 6; dupa Ioan 14, 27.
[3] Luca 2, 35.
[4] Ioan 19, 26-27.
(din: Parintele SOFIAN , Editura Bizantina, 2007, Bucuresti
)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #343  
Vechi 04.08.2018, 22:20:30
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

Evanghelia de astăzi ne înfățișează pe un tată care avea un fiu bolnav, chinuit cumplit de un duh necurat. Aducându-l mai târziu la Apostoli, aceștia n-au putut să-i facă nimic băiatului. Adresându-se către Învățătorul dumnezeiesc să-l vindece, Iisus a certat demonul să iasă din acel bolnav și copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela.

La întrebarea directă a Apostolilor de ce ei n-au putut izgoni demonul, Mântuitorul le reproșează lipsa de credință. Deși le dăduse putere asupra duhurilor necurate (Lc. 9, 1), se pare că erau stăpâniți de îndoială. De aceea, le spune: „Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acesta: Mută-te de aici acolo! și se va muta și nimic nu va fi vouă cu neputință” (Mt. 17, 20).

Iubiți credincioși,

Fiindcă Îl auzim pe Hristos Domnul făcând elogiul credinței și arătând puterea ei, socotim că este de cea mai mare trebuință să vorbim astăzi de virtutea credinței creștine și importanța ei în viața omenească.

A crede, din punct de vedere creștin, înseamnă a te rezema pe cuvântul lui Dumnezeu și a trăi din adevărul Lui. Sau, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Credința este încredințarea celor nădăjduite și dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evr. 11, 1).

Credința este un har dumnezeiesc prin care noi, ajutați și călăuziți de Duhul Sfânt, ne încredem în cele ce ni le-a descoperit Dumnezeu și ne orientăm viața potrivit acestor lumini mai presus de lume.

Sfânta Scriptură ne prezintă nenumărate cazuri de astfel de încredințări în spusele Stăpânului ceresc. Patriarhul Avraam, la porunca lui Dumnezeu de a ieși din Mesopotamia, n-a șovăit o clipă, ci, lăsând toate, s-a dus în Canaan. Când i s-a cerut să-l jertfească pe unicul său fiu, era gata să-l junghie, căci „se gândea că Dumnezeu poate să-l învieze și din morți” (Evr. 11, 19). Tocmai pentru această credință, el a fost binecuvântat să fie părintele tuturor celor ce aveau să se mântuiască.

Tot astfel, Moise prin credință a ieșit cu poporul biblic din Egipt, fără a se teme de oștirile lui Faraon. În perioada petrecerii în pustiu, el a biruit „în nădejde, ca și cum ar fi văzut pe Cel nevăzut” (Evr. 11, 27). La aceste mărturii despre puterea credinței, amintite de Sfântul Apostol Pavel din Vechiul Testament, putem adăuga altele mult mai mari, luate din istoria creștinismului.

Când arhanghelul Gavriil a spus Fecioarei Maria că va naște pe Mesia, ea a crezut cele spuse ei de la Domnul și a zis: „Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38). În același chip, pescarii Galileei au urmat cu credință pe Iisus, devenind Apostoli și mărturisind până la sânge credința lor.

Așa au crezut și Mucenicii care au suferit prigoană și moarte pentru Evanghelie și apoi atâția creștini din toate timpurile și părțile lumii care, lăsându-se călăuziți de farul luminos al credinței, au ascultat cuvântul lui Dumnezeu și s-au jertfit pentru cauza Bisericii creștine.

Din aceste exemple, se vede clar că adevărata credință înseamnă convingere, nădejde, smerenie, ascultare, angajare totală a omului, acceptarea adevărului mântuitor și mărturisirea lui cu gura, dar și cu viața de fiecare zi.

Pentru creștin, credința este o legătură personală, vie și fierbinte cu Mântuitorul, o predare plină de încredere, întocmai cum se lasă un copil în grija iubitoare a tatălui său.

Domnul a spus că omul prin credință ar putea să mute munții. Aceasta pare o exagerare, dar din punct de vedere duhovnicesc este întocmai. Mulți dintre noi au în suflet munți de îngrijorare, munți de teamă și munți de suferință. Acei munți pot să ne copleșească și să ne paralizeze când ne lipsește credința.

Însă, acolo unde există încredere în Duhul lui Dumnezeu, prezent pretutindeni, noi putem spulbera munții răutăților și putem simți că Dumnezeu ne iubește și este alături de noi. „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?”, întreabă psalmistul David. Și tot el răspunde: „Tu ești Dumnezeu, Care faci minuni!” (Ps. 76, 13).

Credința dă o culoare minunată vieții noastre, pentru că cel ce crede va avea pace, bucurie și acea putere care biruiește lumea (Efes. 6, 16; I In. 5, 4-5).

Sunt unii care privesc la creștinătate ca la o religie imposibilă. Ei cred că Hristos stă pe vârful muntelui Everest, chemându-ne să luptăm cu stâncile ca să ajungem la El. Acești oameni trebuie să-și schimbe complet imaginea falsă despre Hristos. El nu stă pe culme, așteptându-ne să urcăm la El, ci coboară să-l întâlnească pe fiecare pe munte, să caute oaia pierdută. Ne întinde mâna ca lui Petru, ne ajută să ajungem la culme.

Fără El, noi nu am putea-o atinge niciodată, pentru că a zis: „Fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5). Cine are credință, rămâne în Hristos precum mlădița în viță. Prin credință, ne apropiem de Dumnezeu, primim harul Sfântului Duh, iertarea păcatelor, mântuirea și viața veșnică (Mc. 16, 16).

Așa atingem piscul însorit al desăvârșirii, unde am urcat împreună cu Hristos, „începătorul și plinitorul credinței” (Evr. 12, 2).

O femeie, cunoscută pentru încrederea sa profundă și pentru calmul sufletului, a fost întrebată de cineva care dorea să-i afle secretul: „Ești tu o femeie cu credință mare?”. Ea a răspuns: „Nu. Eu sunt o femeie cu o credință mică într-un Dumnezeu mare”.

Aceasta este adevărata credință care mută munții, căci „celui ce crede, toate îi sunt cu putință” (Mc. 9, 23). Când un creștin crede cu tărie și își ancorează speranța sa în puterea și bunătatea de sus, nu este problemă pe care el să n-o poată rezolva, nici povară pe care să n-o poată purta.

Credința eliberează sufletul de teama păcatului și a morții, ajutându-l să intre în stăpânirea harului divin (Mt. 10, 28; Lc. 12, 5). Din credință începe și se sfârșește mântuirea, căci „fără de credință nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6).

Credința menține în noi certitudinea fericirii veșnice, pe care o vom primi după trecerea din această lume. Prin credință, înaintăm cu speranță spre ținta finală.

Pe bună dreptate spune poetul George Coșbuc: „Credința-n zilele de-apoi/E singura tărie-n noi,/Că multe-s tari, cum credem noi,/Și mâine nu-s!”.

Iubiții mei,

Bietul om al vremii noastre! Sufletul său cel veșnic este copleșit de păcat, flămând de fericire, însetat după dreptate, adevăr și lumină. Numai întâlnindu-L pe Hristos prin credință și trăind întru El prin fapte de iubire, vom fi mulțumiți și împliniți, cum glăsuiește Fericitul Augustin: „Ne-ai creat după Tine, Doamne și neliniștită este inima noastră până nu se va odihni întru Tine!”.

În acest veac în care trăim, am învățat să explorăm puterea vântului, a mării, a soarelui și a atomului. Dar foarte puțini dintre noi am învățat cum să dezvoltăm deplin puterea credinței.

Noi trebuie să descoperim tăria ei formidabilă, spre a depăși deșertăciunea ideologică și tumultul lumii, ca astfel să ne bucurăm de darul cerului aducător de fericire.

Credința ajută pretutindeni unde genunchii se pleacă și gura se roagă Bunului Dumnezeu, precum a fost ajutat Iisus în timpul agoniei Sale din Ghetsimani (Mt. 26, 39). Credința este necesară ca aerul și ca hrana, pentru că dă scop vieții, biruință idealurilor și împlinire rugăciunilor noastre (Mt. 21, 22).

Datoria noastră este să fim tari în credință, să o mărturisim ca Sfinții și să o dovedim prin fapte bune (Ic. 2, 26). Așa vom primi, ca răsplată pentru credința noastră, cununa vieții nemuritoare de la Hristos, Care zice: „Cine crede în Mine, chiar de va muri, viu va fi” (In. 11, 25). Amin.
Arhiepiscop Irineu Pop de Alba Iulia
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #344  
Vechi 08.08.2018, 10:09:25
gpalama's Avatar
gpalama gpalama is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 14.02.2010
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.285
Implicit

Te intreb si eu.

Deosebit de frumoase predici. Frumoase la maxim.

Si totusi omul le aude, le simte si pleaca GOL. Iese fara nimic, se intoarce la ale lui si ... face in continuare ce a facut.


TE INTREB: CE LIPSESTE DIN PREDICI?

Cum trebuie sa fie o predica HRISTICA, una care sa mute multimile, sa disloce mii de oameni din inertia lor si sa-i aduca langa Hristos?

Cum poti sa fii apostol dupa Apostoli si apostol dupa Hristos ca sa muti muntii cu cuvintele? Este neputinta sau este nepricepere? Sau lene crunta si neasumare corecta a lui Hristos? Sau a muta muntii este un dar al lui Dumnezeu? Sau dupa ce te-ai mutat pe tine din loc pot sa-i muti pe altii.

Caut de mult timp raspuns la intrebarea asta: unde este decuplajul intre text, intelegere si actiune in toata retorica ortodoxa. Hristos a mutat muntii, noi nu mutam nici o scandura din loc.

Last edited by gpalama; 08.08.2018 at 10:14:03.
Reply With Quote
  #345  
Vechi 12.08.2018, 01:08:40
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

Sfanta si dumnezeiasca Evanghelie de azi ne arata datoria de a ierta pe cei ce ne gresesc. Domnul nostru Iisus Hristos, ne invata ca toata Legea si proorocii, se reazema pe doua porunci, adica sa iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru (Matei 22, 37-40).

Dragostea lui Dumnezeu catre noi se aseamana cu dragostea parintilor pentru fiii lor (Deuteronom 1, 37-45; Isaia 49, 15; 66, 13). Precum un tata si o mama buna isi iubesc pe fiii lor si, ori de cate ori ar gresi ei, daca se intorc si cer iertare, ii iarta si ii mangaie, asa este si dragostea lui Dumnezeu spre noi, care suntem fiii Sai (Ioan 1, 12) si asa ni se cuvine sa fim cu dragostea si cu mila fata de cei ce ne gresesc noua. Mantuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au rastignit spunand: “Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac“ (Luca 23, 34).

Fiul lui Dumnezeu venind in lume, din nemarginita Sa bunatate, cu dragoste si mila pentru noi (Efeseni 3, 18-19), a desfiintat deosebirea intre vrajmasi si prieteni si ne-a dat porunca sa iubim pe vrajmasii nostri, sa binecuvantam pe cei ce ne blestema, sa ne rugam pentru binele celor ce ne vatama si ne prigonesc si sa facem bine celor ce ne urasc (Matei 5, 44). Dupa marturia acestei invataturi nu avem voie sa uram pe nimeni, ci pe toti cei ce ne gresesc sa-i iubim si sa le iertam greselile, chiar daca ne-ar face cel mai mare rau.

Sa ne aducem aminte ca Dumnezeu din a Sa nemarginita bunatate “ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti, si rasare soarele Sau peste cei buni si peste cei rai“ (Matei 5, 45). De aceea suntem si noi datori a face bine tuturor si a ierta greselile celor ce ne gresesc (Matei 6, 12;

Asadar, fratii mei, aducandu-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu fata de noi, care pururea gresim inaintea Lui, sa ne silim si noi dupa a noastra putere sa iertam intotdeauna pe cei ce ne gresesc noua (Ioan 13, 34). Dragostea de Dumnezeu nu se poate arata intre noi fara de iubirea dintre noi si fara iertarea celor ce ne gresesc noua (I Ioan 3, 17; 4, 20-21).

Iubiti credinciosi,
Sa ascultam acum pe Sfantul Efrem Sirul, care, vorbind despre iertarea celor ce ne gresesc, de care atarna si iertarea pacatelor noastre, zice asa: " Tu iarta fratelui tau greselile lui si Eu iti iert pe ale tale! Si darul tau atunci il primesc cand te impaci cu cel ce iti vrajmaseste tie, cand nu ai vrajba asupra cuiva intru mania ta. Cand ai pace si dragoste catre toti, atunci rugaciunea ta este bine primita si prinosul tau bine placut si casa ta este blagoslovita si tu esti fericit. Daca tu cu fratele tau nu te impaci, cum ceri iertare de la Mine?

Cuvintele Mele le calci si ceri iertare de la Mine? Eu, Stapanul tau iti poruncesc si tu nu iei aminte? Apoi cum indraznesti sa aduci catre Mine rugaciune si jertfa? Caci precum tu iti intorci fata de catre fratele tau, asa si Eu despre rugaciunea ta si de la darul tau voi intoarce ochii Mei" (Cuvant pentru dragoste, tom III, pag. 31-33, M-rea Neamt, 1823).

Asadar, frati crestini, sa luam aminte cu toata frica de Dumnezeu la cuvintele acestor sfinti parinti, care se reazema pe cuvintele Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis in Sfanta Sa Evanghelie: “De veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc, iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru Cel ceresc nu va ierta voua greselile voastre“ (Matei 6, 14-15).

Fratii mei, daca credem ca acestea sunt cuvintele si poruncile Mantuitorului nostru Iisus Hristos, si ca niciodata gura Lui nu poate sa spuna neadevar, El fiind fiinta adevarului, apoi sa ne dam seama ca niciodata nu vom primi iertarea de la Dumnezeu, atata vreme cat vom fi invrajbiti cu oamenii si "nu vom ierta din toata inima pacatele si greselile fratilor nostri" (Marcu 11, 25). Nimeni sa nu creada ca, cu darurile sale sau cu slujbele ce le da la sfanta biserica, se va putea impaca cu Dumnezeu si va lua iertare de pacatele sale, mai inainte de a se impaca si a se ierta cu cei ce au fost invrajbiti.

Acest adevar ni-l arata Insusi Hristos Domnul cand zice in Sfanta Evanghelie: “De-ti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva asupra ta, lasa darul tau inaintea altarului si du-te de te impaca cu fratele tau, apoi vina si adu darul tau“ (Matei 5, 23-24).

Cand stati de va rugati, iertati tot ce aveti asupra cuiva, ca si Tatal vostru Cel din ceruri sa va ierte voua greselile voastre“ (Marcu 11, 25). Iertarea sta la temelia pacii din inima si a cunostintei fiecaruia dintre noi. Iertarea salveaza familia de divort si distrugere, salveaza rudele de cearta si judecati, salveaza lumea de razboaie, de ura si de moarte.

Insa nimic nu-i mai greu pentru noi oamenii decat sa iertam pe cei ce ne-au jignit, ne-au defaimat sau ne-au pagubit. De aceea nu putini mor certati intre ei, spre vesnica lor osanda. Ca dupa moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru mantuirea lui.



Iubiti credinciosi,
Cea mai mare virtute crestina este iubirea. Ea este viata noastra si avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfantul Evanghelist Ioan: Dumnezeu este iubire. Iar iertarea, impacarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea strainilor si altele asemenea sunt fiicele cele mai mari ale iubirii crestine.

Iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele, sunt poruncile cele mai mari din Sfanta Evanghelie care stau la temelia mantuirii noastre.

Daca aproapele nu vrea sa ne ierte, sa urmam sfatul duhovnicului, sa cerem iertare de trei ori si asa, daca nu ne mustra constiinta, ne putem impartasi cu Sfintele Taine. Iar daca inca suntem tulburati si ne chinuie gandurile de razbunare, sa amanam Sfanta Impartasanie, ca sa nu ne fie spre osanda. Smerenia si rugaciunea curata ne ajuta cel mai mult la impacare. Cine urmeaza calea aceasta, acela nu este departe de mantuire!

Sa rugam pe Dumnezeul dragostei si pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a rastignit pe cruce din dragoste pentru noi, sa ne impace pe toti in numele Sau, stiind ca dragostea nu moare niciodata! Amin.

Parintele Cleopa Ilie
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #346  
Vechi 08.09.2018, 23:22:53
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

Dreptmăritori creștini,

Sfânta Evanghelie citită astăzi ne amintește de acea preînchipuire a Crucii și a Jertfei Mântuitorului: Șarpele de aramă, înălțat de Moise pe un stâlp, în pustie, care izbăvea de moarte pe cei mușcați de șerpi veninoși (Num. 21, 8-9).

Minunea aceasta se repetă sub ochii noștri, a celor care, în pustia amară a acestei vieți, suntem mereu mușcați de ispitele și asupririle diavolului.

Sfânta Biserică ridică în mijlocul poporului dreptcredincios, Crucea lui Hristos, pentru ca tot omul care privește cu credință acest semn minunat să se vindece și să trăiască (In. 3, 14-15). Într-adevăr, dacă privim cu evlavie la Sfânta Cruce și o cinstim după cuviință, vom fi izbăviți de otrava patimilor și de rănile păcatelor, împodobindu-ne cu virtuțile creștine ale credinței, nădejdii și dragostei, prin care putem obține biruința mântuirii.

Iubiți credincioși,

Prin Jertfa de pe cruce, vina păcatului a fost ștearsă, iar prin Înviere, moartea a fost nimicită, deschizându-ni-se, astfel, porțile vieții veșnice. Împreună cu Hristos, omul cel vechi din noi s-a răstignit și s-a îngropat și tot prin El a înviat în noi omul cel nou, eliberat din lanțurile păcatului și de tirania morții.

Prin răscumpărarea făcută de Hristos, noi am devenit fii ai lui Dumnezeu, având dreptul și putința ca, sub umbrirea harului divin, prin faptele noastre izvorâte din credință, să dobândim Împărăția cerurilor.

Meditând la durerile răstignirii și la moartea pe cruce a Mântuitorului nostru, ne vom umple sufletele de credință, nădejde și dragoste și prin aceasta ne vom dăltui ființa noastră după chipul prea frumos și prea iubitor al lui Hristos.

Fericitul Augustin era inspirat de Duhul Sfânt atunci când vorbea despre folosul mare al amintirii Patimilor Domnului pentru viața creștină. Nici un fapt, nici una din predicile Mântuitorului n-au darul să cuprindă atâta bogăție duhovnicească precum îl are graiul Crucii.

Priveliștea Patimilor Domnului ne întărește, în primul rând, credința. Acum știm în Cine credem, cunoaștem pe Cel Ce-L adorăm. Este Domnul și Stăpânul lumii, Fiul cel de o ființă cu Tatăl și cu Duhul dumnezeiesc. Este Biruitorul iadului și al morții, Care pentru noi și pentru a noastră mântuire S-a răstignit, în vremea lui Ponțiu Pilat și a murit și S-a îngropat, dar Care, cu puterea ce sălășluia în ființa Sa, Și-a reluat viața și S-a înălțat întru slavă, de unde va veni iarăși să judece toate semințiile pământului.

Nu e de mirare că Mormântul gol din Ierusalim este locul cel mai sfânt din lume pentru pelerinaj și închinare. Nu e de mirare că în fiecare an, de sărbătoarea Paștilor, coboară lumina din cer asupra Sfântului Mormânt spre a ne încredința că suntem fiii Învierii. Dacă pe celelalte morminte de pe toată fața globului pământesc stă scris: „Aici zace cutare”, pe lespedea Mormântului de la poalele Golgotei poate fi săpată în granit inscripția: „Aici zace moartea!”.

Prin Cruce, păcatul, ca o îngroșare a trupului, ca închidere a lui în groapa fără orizont a vieții trecătoare, este slăbit, subțiat, oprit. Prin Cruce, trupul și viața pământească se fac transparente pentru Dumnezeu. Prin Cruce, se dă lovitura de moarte morții, egoismului. Prin Cruce, se arată victoria generozității, a iubirii, a vieții superioare. Prin Cruce, omul adevărat din noi învie întru viața fără de moarte, în Dumnezeu.

Gândul la durerea Domnului ne întărește, în al doilea rând, nădejdea că Dumnezeu nu îi părăsește pe cei ce suferă pentru Evanghelie. După întunericul încercării, răsare soarele bucuriei și al dreptății. A răsărit pentru Omul durerii, Iisus; se va arăta la fel pentru toți cei ce primesc necazurile cu încrederea că ele vin cu știința Tatălui ceresc și le poartă până la sfârșit cu răbdare și cu bărbăție.

Izvor de mare încredere și de îmbărbătare este pentru noi Jertfa de pe cruce și Învierea lui Hristos. Aceste daruri ale lui Dumnezeu ne dau puteri și curaj pentru a lupta contra păcatului și pentru înfăptuirea binelui.

Forță înnoitoare se naște în sufletele noastre, știind că virtutea lucrată cu credință și în duhul dragostei creștine duce la o viață binecuvântată pe pământ și ne ajută să dobândim viața veșnică.

Deci, Golgota este o mare școală de înțelepciune și izvor viu de virtute. Ascultați ce zice Fericitul Augustin: „Nu-ți pierde nădejdea! Nu te teme! Căci de aceea a băut Însuși Doctorul din el, ca să nu te mai temi. Iisus a luat tot paharul suferinței”.

Iar în cartea „Urmarea lui Hristos”, citim: „Hristos a primit să pătimească. Cum cutezi tu să te plângi de ceva? El a avut dușmani și bârfitori, iar tu vrei ca toți oamenii să te iubească? Cum putea-vei fi încununat, când nimic supărător nu ți s-a întâmplat? Deci rabdă cu Hristos, dacă vrei să împărățești cu El”.

În sfârșit, priveliștea suferinței și a morții Mântuitorului nostru are darul de a spori în inimile noastre dragostea noastră pentru El. Dacă am lua aminte mai bine la pricina care L-a pus pe Împăratul lumii pe lemnul crucii, vom cunoaște că adevărații vinovați n-au fost nici fariseii invidioși, nici Iuda vânzătorul de sânge nevinovat, nici lașitatea guvernatorului roman care, de frică, L-a dat pe Iisus mai-marilor sinagogii să fie răstignit, ci am fost noi, păcătoșii, cu răutățile noastre (cf. Is. 53, 2-5).

În Hristos, păcatul se mistuie în flacăra, în oceanul iubirii Sale dumnezeiești. „Acolo unde este jertfă, acolo este nimicirea păcatelor, acolo este împăcarea cu Stăpânul, acolo este sărbătoare și bucurie”, învață părintele nostru Ioan Gură de Aur.

Iar după Sfântul Chiril al Alexandriei, „la Tatăl nu se poate intra decât în stare de sacrificiu”. Starea de sacrificiu e și calea noastră, unii către alții. „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Și-a pus sufletul Său pentru noi; și noi datori suntem să ne punem sufletele pentru frați” (I In. 3, 16).

Patimile sunt o chemare la înnoirea vieții noastre creștinești prin pocăință și prin fapte bune, prin viețuire în comuniune cu Hristos, în Biserica Sa. Crucea Mântuitorului a arătat lumii marea alternativă: crucea morții, căreia îi urmează viața, sau egoismul, căruia îi urmează moartea sufletească.

Credința în Cruce se verifică prin fapte de iubire față de semenii noștri aflați în necazuri, lipsuri și strâmtorări

Iubiții mei,

La Nașterea lui Hristos, îngerii cântau că El va aduce pe pământ pace și între oameni bunăvoire (Lc. 2, 14). Pe cei ce au luat cunoștință că Hristos este Fiul lui Dumnezeu făcut Om și înviat, ca pârgă a învierii noastre, nimic nu-i mai tulbură.

Mărturisind credința în Hristos, vom rămâne tari și liniștiți în necazurile ce ni le va produce lumea, biruindu-le, iar siguranța că le vom birui ne-o dă pilda și puterea Lui: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea!” (In. 16, 33).

Eroul de pe Golgota, Hristos Domnul, a biruit lumea, nu înlăturând necazurile din ea sau făcând să nu apară ispite, ci arătându-Se mai tare decât ele, întrucât nu a fost doborât de ele. Iisus a lăsat firea Lui să sufere toate cele ce le suferă omul, pentru ca să o întărească chiar prin folosirea maximă a puterii ei de a nu se lăsa biruită de răutățile lumii. Această putere izvorăște din Crucea Sa pentru noi toți, precum arată Sfântul Efrem Sirul când spune: „Crucea este speranța celor disperați, Crucea este limanul celor înviforați, Crucea este mângâierea celor întristați”.

În Ortodoxie, Crucea este scăldată în raze și de sărbătorile ei, ea este împodobită cu flori. Astfel, suntem încurajați să privim spre Cruce și dincolo de Cruce, spre a vedea slava strălucitoare a Învierii și frumusețea înmiresmată a vieții veșnice.

De aceea, plini de recunoștință, dimpreună cu imnograful bisericesc, se cade să strigăm: „Bucură-te, Cruce, purtătoare de viață, semnul cel nebiruit al creștinătății, prin care a încetat blestemul, s-a înghițit puterea morții și ne-am înălțat de pe pământ la cele cerești”. Amin.
Irineu Pop Bistriteanul
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #347  
Vechi 29.09.2018, 22:03:55
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Duminica a 19-a după Rusalii

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !
Evanghelia de astăzi vorbește despre cel mai înalt fel de milă: iubirea față de vrăjmași. Hristos a dat porunca — nu sfatul, ci porunca — de a ne iubi vrăjmașii. Iar porunca aceasta nu e de împlinit ici și colo, în oarecare clipe rare de iluminare a legii, așa cum era, mai mult sfat decât poruncă, înainte de venirea Lui. Porunca iubirii față de vrăjmași este culmea Evangheliei lui Hristos.
Domnul a spus: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea.” Cu aceste cuvinte începe Evanghelia iubirii vrăjmașilor. La urma urmelor, dacă vrem ca oamenii să nu ne fie dușmani, să nu le fim nici noi lor. Dacă e adevărat faptul că oricine pe lumea asta are dușmani, atunci de bună seamă că și noi suntem dușmanul cuiva! Dar cum să-ți fie omul prieten dacă tu îi ești dușman? Smulge așadar rădăcina dușmăniei din inima ta, și abia după aceea numără-ți dușmanii. Cu cât mai desăvârșit ai să-ți smulgi din inimă rădăcina cea rea și toate vlăstarele care puiesc dintrînsa, cu atât mai puțini dușmani au să-ți iasă la socoteală. Dacă vrei, deci, ca oamenii să-ți fie prieteni, încetează mai întâi tu a le fi lor dușman, fă-te tu mai întâi prietenul lor. De îndată ce le vei fi semenilor tăi prieten, numărul dușmanilor tăi va scădea și chiar va dispărea cu totul.
Porunca lui Hristos de a face noi oamenilor ceea ce voim să ne facă și ei nouă este atât de firească, atât de neîndoielnic bună, încât e de mirare și e o rușine că ea nu este obișnuință de zi cu zi între oameni. Nimeni pe lume nu vrea să i se facă rău; să nu facă deci nici el rău altora! Oricine vrea să i se facă bine; să facă și el bine altora! Orice om vrea să fie iertat când greșește; să ierte și el pe alții! Fiecare vrea să-și împărtășească durerile și bucuriile cu alții; să se întristeze și el de durerile altora, să se bucure și el de bucuriile altora! Omul vrea ca alții să vorbească bine despre el, să-l cinstească, să-l hrănească dacă e flămând, să-l cerceteze dacă e bolnav și să-l apere dacă e prigonit; să facă și el altora toate acestea.
Lucrul acesta e valabil pentru persoane și pentru grupuri de oameni, pentru neamuri, națiuni și țări. Dacă toți ar face din aceasta o lege, toată răutatea și lupta între stări, între neamuri și țări ar înceta, ar înceta și luptele, și războaiele. Iată leacul tuturor bolilor, și altul nu este.
Și mai departe spune Domnul: „Dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Căci și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii același lucru fac. Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai.” Adică: să așteptați ca alții să vă facă vouă bine, ca să le puteți întoarce binele făcut, nu-i mare lucru. Oare Dumnezeu așteaptă ca oamenii să merite soarele de pe cer, ca să poruncească soarelui să strălucească? Nu lucrează Dumnezeu din dragoste? Dragostea e o virtute lucrătoare. Dumnezeu a arătat acest lucru de la întemeierea lumii.
De când e lumea, zi de zi, Domnul a revărsat, cu milostiva-I mână, daruri bogate peste toate făpturile Sale. Să fi așteptat să primească mai întâi ceva de la ele, ca să le dea? Dacă ar fi fost așa, nimic din câte sunt n-ar fi. Dacă iubim numai pe cei ce ne iubesc, nu suntem altceva decât niște neguțători care-și vând marfa. Dacă facem bine numai celor ce ne fac bine, nu suntem altceva decât niște datornici care-și plătesc datoriile. Mila nu e o virtute care acoperă datoriile, ci una care dă de la sine mereu. Și dragostea e o virtute care dă fără să aștepte să primească înapoi. Dacă dăm cui ne va da înapoi, ce-i cu asta? Mutăm doar banii dintr-o pungă în alta, pentru că ceea ce împrumutăm socotim că este încă al nostru, tot atât de al nostru ca și când s-ar afla în mâinile noastre.
《urmează 》
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #348  
Vechi 29.09.2018, 22:09:10
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit 《continuare 》

Ar fi o nebunie să credem că, prin cuvântul de mai sus, Dumnezeu ne învață să nu iubim pe cei ce ne iubesc, să nu facem bine celor ce ne fac bine. Doamne ferește! Vrea numai să spună că aceea e o treaptă foarte de jos a virtuții, care le e la îndemână și păcătoșilor. E cea din urmă măsură a binelui, care de fapt sărăcește lumea, îi constrânge pe oameni și-i împuținează la suflet. Dumnezeu vrea să-i înalțe pe oameni pe înălțimile virtuții, acolo de unde se pot vedea toate bogățiile lui Dumnezeu și ale lumilor Sale, acolo unde inima îngrădită și fricoasă a sclavului se deschide, se eliberează și se face inimă de fiu și moștenitor. Dragostea față de cei ce ne iubesc este numai prima literă din împărăția fără hotar a iubirii; facerea de bine către binefăcători este prima zi de școală în lungul șir al învățării faptelor bune; iar a împrumuta celor de la care știm că vom lua înapoi nu este nici bine, nici rău, ci doar un pas, cel dintâi, mic de tot, către binele cel mare, care dă fără să aștepte să primească înapoi.
Pe cine are în vedere Dumnezeu aici când zice: păcătoșii? Mai întâi pe păgâni, pe cei cărora nu li s-a dezvăluit plinătatea tainei adevărului și iubirii lui Dumnezeu. Aceștia simt păcătoși pentru că s-au întors de la adevărul și iubirea lui Dumnezeu și în locul lui Dumnezeu și-au luat drept legiuitor lumea, de la care au învățat să iubească numai pe cei care îi iubesc și ei, și să facă bine numai celor ce le fac și lor bine. Taina cea mare a adevărului și a iubirii lui Dumnezeu s-a descoperit din nou prin Mântuitorul Iisus Hristos, și s-a descoperit mai strălucitoare ca la începuturile creației. Întâi s-a arătat prin poporul israelit; prin ei, deși nu doar pentru ei, ci pentru toate popoarele pământului.
Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv.” Acestea sunt înălțimile la care vrea Hristos să-i ridice pe oameni! Iată învățătura nemaiauzită înainte de venirea Lui. Iată slava vredniciei omenești, la care nici n-au visat înțelepții lumii! Și iată iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, care topește inima într-o revărsare de lacrimi!
Iubiți pe vrăjmașii voștri. Nu zice: „Să nu întoarceți rău pentru rău", pentru că este prea puțin; înseamnă doar răbdare. Nici nu zice: „Să iubiți pe cine vă iubește", pentru că aceasta este iubire pasivă; ci zice: Iubiți pe vrăjmașii voștri; nu doar să-i răbdați, ci să-i iubiți. Iubirea este o virtute lucrătoare.
„Iubirea pentru vrăjmași”, zic alți obiectatori, „e atât de rară încât trebuie să o numim nefirească”. Atunci, și o perlă e nefirească, și diamantul, și aurul! Sunt lucruri rare, dar cine spune că sunt nefirești? După cum sunt plante care cresc numai într-un singur ținut, tot astfel și planta cea rară, iubirea cea rară, crește și înflorește numai în Biserica lui Hristos. Dacă ar vrea cineva să se încredințeze, nu are decât să citească Viețile apostolilor lui Hristos, ale părinților și mărturisitorilor credinței creștine, ale mucenicilor întru adevărul și iubirea lui Dumnezeu.
Făcând aceasta, mare va fi răsplata ta. Cine te va răsplăti? Poate și oamenii, într-o măsură, dar mai presus de toți, Dumnezeu. Și ce fel de răsplată vei primi? „Veți fi fii ai Celui Preaînalt”; îl vei putea numi pe Dumnezeu: „Tată; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 6). Dacă nu azi, atunci mâine; și dacă nu mâine, atunci la sfârșitul a toate, înaintea tuturor îngerilor și oamenilor. Este răsplată mai mare la care putem nădăjdui, decât să ne chemăm fii ai Celui Preaînalt, și să-L chemăm pe Dumnezeu Tatăl nostru? Cel Unul Fiu, și Singurul, al Celui Preaînalt este Iisus Domnul, și numai El până acum L-a chemat pe Dumnezeu Tată al Său.
Acum ni se promite și nouă aceeași cinste, așa rătăciți și păcătoși cum suntem. Ce este cinstea aceasta? Înseamnă că vom fi în veșnicie acolo unde este El (Ioan 14, 3), în slava în care este El, în bucuria fără sfârșit. Înseamnă că dragostea lui Dumnezeu ne însoțește mereu, în toate necazurile și durerile acestei vieți, înseamnă că totul e întors și îndreptat spre binele nostru din urmă. Nu vom rămânea în mormânt, vom învia. Vom învia așa cum a înviat Hristos. Pentru puțină vreme suntem aici pe pământ, în insula morții. În casa Cerescului nostru Tată ne așteaptă slavă și cinste. Cum e când un biet orfan e înfiat de un rege? Trebuie oare să mai pomenești ce bunuri îl așteaptă? „Orfanul acesta a fost înfiat de rege"; atât să spui, și toată lumea știe ce înseamnă. Noi însă nu suntem înfiați de oameni, ci de Dumnezeu, pentru că vom fi fii ai Celui Preaînalt, al Căruia Fiu este Domnul nostru Iisus Hristos: fii ai Regelui Celui fără de moarte, ai Regelui Regilor. Dumnezeu nu ne înfiază pentru vreun merit al nostru, ci pentru Unul-Născut Fiul Lui, cum spune apostolul: „Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Iisus” (Galateni 3, 26; cf. Ioan 1,12). Hristos ne primește ca frați ai Săi, de aceea și Dumnezeu Tatăl ne primește ca fii.
Cu adevărat nu este nici un chip de a ne câștiga prin vreun merit numele de fiu al lui Dumnezeu. Este de râs a crede că am putea, prin vreo faptă, fie ea și cea mai arzătoare iubire față de vrăjmași, să merităm și să plătim ceea ce Hristos a făgăduit celor ce-L urmează pe El cu credință. De-am da tot ce avem la săraci, de-am posti în fiecare zi, de-am sta noapte de noapte în rugăciune ca o candelă până la sfârșitul veacurilor, de ne-am despărți de trup în duhul nostru ca de o piatră rece iar cu sufletul de-am ajunge cu totul nepătimitori și nesimțitori față de lume, de ne-am da să fim călcați în picioare de lumea întreagă și mâncați de fiarele cele mai crude — toate acestea n-ar fi decât o prea neînsemnată câtime a prețului pentru toate bunătățile, slava și bucuria pe care le aduce cu sine înfierea noastră de Dumnezeu. Nici o iubire de pe pământ și nici o milostivire a omului muritor nu-l poate face fiu al lui Dumnezeu și locuitor al Cereștii împărății. Iar dragostea lui Hristos săvârșește ceea ce omului îi este cu neputință. Nimeni să nu se laude că s-a mântuit prin multa lui iubire, că și-a deschis singur porțile raiului!
În Zidirea cea Nouă, Domnul cere de la noi același lucru pe care l-a cerut de la Adam și de la Eva în rai: credință și ascultare. Credința că fiecare poruncă a Sa este spre mântuire, și ascultare desăvârșită de fiecare poruncă a Sa. Ne-a dat toate poruncile, în care se cuprinde și porunca iubirii vrăjmașilor, ca să avem încredere în cuvântul Lui și să-l ascultăm. De n-ar fi fost vreo poruncă a Sa bună și mântuitoare, oare ne-ar mai fi dat-o? El singur a știut dacă porunca a fost firească sau nefirească, posibilă sau imposibilă; pentru noi contează că ne-a dat această poruncă și trebuie să o împlinim, dacă vrem să ne fie bine. Așa cum bolnavul primește din mâna doctorului leacul — fie el amar sau dulce - cu credință și ascultare, așa și noi, cei slăbiți de păcat și întunecați la minte, suntem îndatorați a împlini cu credință și ascultare cele poruncite cu dragoste de Doctorul sufletelor și Mântuitorul vieții noastre, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. A Lui fie slava și lauda, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Nicolae Velimirovici
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #349  
Vechi 07.10.2018, 13:17:48
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Duminica a 20-a după Rusalii

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

Sfânta Evanghelie de astăzi ne istorisește că, pe când Iisus intra în cetatea galileeană Nain, a întâlnit un convoi mortuar care ducea la mormânt pe un tânăr, unicul fiu al unei văduve. Apropiindu-se de ea, i-a spus cu duioșie să nu mai plângă, după care, întorcându-se spre fiul ei, a grăit: „Tinere, ție îți zic: scoală-te!” (Lc. 7, 14). Și acesta a înviat.

Din această istorisire se vede clar că Hristos, „Începătorul vieții” (Fapte 3, 15), Care are „cuvintele vieții veșnice” (In. 6, 68), poate da viață celor morți. Domnul nostru, Care a înviat din mormânt, ne va învia și pe noi la sfârșitul veacurilor.

De aceea, cântăm în noaptea de Paști: „Că din moarte la viață și de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne- a trecut pe noi”.

Iubiți credincioși,
Creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, noi, oamenii, tânjim după o fericire mai înaltă decât satisfacțiile pe care ni le pot oferi stomacul sătul sau punga cu bani. Noi nu suntem animale, nici fire de iarbă, nici mașini vii, ci suntem copii ai Tatălui ceresc, zidiți pentru mărire și pentru întâlnirea de sus.

Cu astfel de convingeri zicem: „Aștept învierea morților”. Noi, care credem în Hristos și suntem mădulare ale Trupului Său tainic, mărturisim că, deși omul a murit, va reveni la viață și va exista dincolo de barierele mormântului.

Chipul de trecere din moarte la viață este învierea trupurilor, care va avea loc „în ziua de apoi” (In. 6, 54), la sfârșitul lumii.

Pentru cei ce nu cred că morții vor învia, relatez experiența lui Isaac Newton (†1727), marele fizician și astronom englez. Deși era un om foarte învățat, Newton, descoperitorul legii gravitației, era și un bun credincios. Odată, un grup de studenți l-au întrebat cum el, un om așa distins, poate crede că morții vor învia. Lor li se părea cu totul imposibil.

Atunci, Newton a luat un pumn de nisip, l-a pus pe masa laboratorului său, a adus niște pilitură de fier, a amestecat-o cu nisipul; apoi, i-a întrebat dacă mai pot alege pilitura de fier din nisip și toți au fost de părere că așa ceva e imposibil. Dar el a luat un magnet, l-a purtat pe deasupra nisipului și ceea ce lor li se părea imposibil, el a realizat, a extras pilitura de fier din nisip. Apoi, le-a spus că, dacă el a putut face asta, trebuie să credem că și Dumnezeu poate avea un magnet cu care să poată aduna toate particulele corpului nostru și să-l facă să învieze.

Cel Ce a adus omul din nimic la ființă, Cel Ce învie în fiecare primăvară bobul de grâu semănat în glie, bob care a murit, ne va ridica și pe noi, în primăvara învierii de obște, la starea în care am fost (cf. I Tes. 4, 14).

Minune a fost creația universului, minune va fi reunirea trupurilor cu duhurile fiilor lui Adam, la a doua venire a lui Hristos. Atunci, la sunetul trâmbițelor îngerești, toți vor ieși din morminte, din crăpăturile pietrelor, din mare și din toate locurile unde au putrezit miriade, toți cei ce au trăit cândva pe suprafața acestui glob. „Vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui; și vor ieși cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea judecății” (In. 5, 28-29).

Noi credem în înviere, pentru că „Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii” (Mc. 12, 27) și fiindcă Hristos Cel mort și îngropat a părăsit mormântul Său, a înviat, făcându-Se „începătură a învierii celor adormiți” (I Cor. 15, 20).

Domnul spune: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veac!” (In. 11, 25-26).

De ce trebuie să fie învierea morților? Fiindcă Dumnezeu a rânduit o zi de judecată, când binele va fi răsplătit, iar răul va fi pedepsit. Atât binele, cât și răul au fost săvârșite în trup. Deci, și sufletul și trupul trebuie să primească răsplata sau pedeapsa. „Noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Cor. 5, 10).

Vedem că aici, pe pământ, nu este o potrivire între faptă și răsplată, că ordinea dreptății nu e respectată.

Nelegiuitul Nero petrece la jocurile de circ, pe când ucenicii lui Hristos sunt sfâșiați de fiarele arenelor. De aceea, ideea dreptății absolute, pe mulți gânditori ai lumii i-a adus la credința în nemurirea ființelor omenești, în învierea morților.

Trupurile înviate ale drepților se vor asemăna trupului înviat și preamărit al lui Hristos (Filip. 3, 21), vor străluci ca soarele (Mt. 13, 43), vor fi nestricăcioase, fără nici un defect, și nemuritoare, vor avea și forma și substanța din viața aceasta (I Cor. 15, 42-52). „Trupurile transfigurate constau numai din manifestări luminoase, sonore, calorice, care nu se exclud una pe alta, nu se disting în mod egoist, ci sunt capabile de o reciprocă penetrație” (Vladimir Lossky).

Trupurile înviate ale păcătoșilor vor fi nestricăcioase, dar capabile să simtă chinurile. Vor avea o neputrezire în sens rău, ca o carne veșnic vie, trăind cu demonii într-o lume de umbre și halucinații.

Iubiții mei,

Astazi gandul meu se indreapta catre toti romanii din intreaga lume,catre tinerii care i.am vazut stand la coada de la mii de kilometrii pentru a vota...! Ne rugam pentru ei ,ii purtam in sufletul nostru si asteptam ziua cand Dumnezeu ii va intoarce acasa !!
Domnul Hristos le-a spus apostolilor: „Voi sunteți sarea pământului… Voi sunteți lumina lumii”. Matcei 5:13-14 Asta trebuie să fim. Tinerii credincioși trebuie să fie exemplu pentru ceilalți, cum spunea Domnul Hristos: “Așa să lumineze lu*mina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru cel din Ceruri.” Matei 5:16

Trebuie să fim exemplu, trebuie să fim model pentru ceilalți, nu si fim niște izolați, niște complexați și niște neînțeleși în socie*tate. Nu așa. Trebuie să fim modele vii pen*tru cei din jur, încât ei, văzându-ne, să-și do*rească și ei si fie așa. Trebuie să ajungem să fim creștini cu adevărat.

Să fim convinși că dincolo de groapă nu vor merge cu noi decât faptele noastre. Rudele și prietenii, după câteva lacrimi, elogii sau critici se vor gândi mai repede la ce-i așteaptă pe ei, decât la ce se întâmplă cu cel dispărut.

În fața morții, toate sunt zadarnice afară de Hristos, Care ne rămâne credincios și vine să ne întindă mâna Sa, dacă și noi am avut mâna noastră întinsă spre El, în cursul acestei vieți.

Așadar, să ne pregătim cu seriozitate pentru întâlnirea cu Domnul, ca să fim vrednici a rosti cuvintele pline de speranță: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”. Amin.
Dupa predica IPS Irineu Pop
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #350  
Vechi 14.10.2018, 01:50:06
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

In Evanghelia de astăzi, Îl vedem pe Semănătorul dumnezeiesc semănând sămânța cuvântului Său în ogorul inimilor omenești. Din nefericire, unii creștini sunt nepăsători față de învățătura sfântă, alții au inimi de piatră, încât sămânța se usucă, iar alții sunt copleșiți de bălăriile grijilor lumești care înăbușă cuvântul.

Numai unele inimi evlavioase sunt pământul bun care păstrează cuvântul și-l fac să rodească.

Din această pildă evanghelică, se vede cât de necesar este ca inimile noastre să fie curate pentru ca în ele să Se sălășluiască Hristos, Cuvântul Tatălui ceresc. El singur are învățătura desăvârșită și puterea deplină prin care poate mântui „pe tot omul, care vine în lume” (In. 1, 9). Inima care nu-L primește rămâne un ogor pustiu, pârjolit și fără rod.

Iubiți credincioși,

Cea mai mare răsplată pentru cei neprihăniți este vederea lui Dumnezeu. „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8), spune Domnul. Pentru ca să câștigăm Împărăția cerurilor ne trebuie o hotărâre sfântă să ne călcăm pe inimă, să uităm răul și să facem pace cu aproapele, să răspândim în jurul nostru puritate și iubire.

Trebuie să părăsim orice ambiție, toată răutatea și întinarea, ca să nu rămânem departe de inima lui Dumnezeu și să ne pierdem sufletul. Și așa, prin pocăință, trebuie să devenim o făptură nouă, care păzește Legea Domnului cu sfințenie.

Asta înseamnă că suntem pământul cel bun din Evanghelie, că ne onorăm numele de creștin și astfel, Îl preamărim pe Mântuitorul Hristos, Care ne-a dat acest nume.

Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă: „Iată cele ce sunt bune pentru mântuirea noastră: curăție sufletească, nepătimire trupească, purtare blândă, vorbă cumpănită și cu bună rânduială, cumpătare la hrană și băutură. Înaintea celor mai mari să aveți tăcere, înaintea celor mai înțelepți luare aminte, supunere celor bătrâni, dragoste nefățarnică pentru cei de-o măsură și pentru cei mici. De cei răi, pătimași și iubitori de trup să vă depărtați, cu rușinea să vă împodobiți, căutând cu privirea în jos și cu sufletul în sus. Iar cinstea acestei lumi drept nimic să o socotiți și, binele de-l faceți, plata s-o așteptați de la Iisus Hristos, Domnul nostru”.

Răsplata constă în aceea că, fiind pământul cel bun, Cuvântul lui Dumnezeu viețuiește și rodește în noi.

La începutul secolului trecut au fost descoperite razele X, care pot să privească prin trupurile noastre. Ele spun medicului ce este în interiorul nostru. Dacă cineva înghite o monedă, aceste raze arată doctorilor exact unde este, așa încât ei să o poată scoate afară.

S-au întâmplat lucruri amuzante cu razele X. De pildă, un bogat din Siria s-a îmbrăcat sărăcăcios când a plecat la doctor, așa încât să nu i se ceară prea mare taxă. Razele X au arătat că buzunarele sale erau pline de monezi de aur. Acestea puteau să spună medicului exact câți bani avea pacientul. În zadar se ascundea, căci razele X au demascat viclenia bolnavului și au scos la iveală adevărul.

Însă Dumnezeu poate vedea mult mai departe decât razele X. Ochii Lui atotvăzători pătrund chiar gândurile noastre și El știe păcatele noastre ascunse. Dumnezeu cunoaște ce este în om (cf. In. 2, 25), cunoaște inimile fiilor oamenilor (cf. Pilde 15, 11). Dumnezeu este Cel Care „știe ascunzișurile inimii” (Ps. 43, 23), Cel Care „cercetează inimile și rărunchii” (Ps. 7, 9; Ier. 11, 20; Apoc. 2, 23).

Când fiii lui Israel au avut trebuință de un rege nou spre a-l înlocui pe Saul, Dumnezeu a trimis pe profetul Samuel la Betleem să-l ungă pe unul din fiii lui Iesei. Samuel a privit la fiul cel mare al lui Iesei și a crezut că acest tânăr înalt și frumos trebuie să fie, în mod sigur, viitorul rege.

Dar Dumnezeu a zis lui Samuel: „Nu te uita la înfățișarea lui și la înălțimea staturii lui; Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la față, iar Domnul Se uită la inimă” (I Regi 16, 7). Dumnezeu l-a ales pe David să fie rege, deși acesta era un cioban tânăr care păștea oile. Lui Dumnezeu Îi plăcea inima curată a acestui israelit.

Într-adevăr, chiar în spatele unor aparențe urâte, se pot descoperi importante calități interioare și, tocmai ceea ce este în interior, aceea contează înaintea lui Dumnezeu, precum ne arată Mântuitorul nostru când spune: „Din inimă ies: gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om” (Mt. 15, 19-20).

Domnul a avut cuvinte aspre pentru farisei: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că voi curățiți partea din afară a paharului și a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire și de lăcomie. Fariseule orb! Curăță întâi partea dinăuntru a paharului și a blidului ca să fie curată și cea din afară” (Mt. 23, 25-26).

De multe ori, în noi se dă o luptă. Din lupta aceasta care se dă ca pe un câmp de bătălie înăuntrul meu, între Dumnezeu și diavol și persoana mea, încep a mă cunoaște.

În primul rând, constat că sunt o ființă tainică, greu de pătruns. Observ o continuă alternanță între Dumnezeu și diavol în mine. Constat o înclinare spre comoditate și spre păcat și, în același timp, o nestatornicie în lupta cu păcatul. Îmi dau perfect de bine seama că se cer în această luptă eforturi pline de eroism și perseverență; de aceea, nu mă pot încrede numai în puterile mele omenești. Constat că, din toată această luptă, umilința este rodul miresmatic al mântuirii. Însă, eu pot să mă sensibilizez cu Sfântul Apostol Pavel în această baie binefăcătoare a umilinței și să simt că „Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. 1, 15).

Hristos singur este Cel Ce ne poate da o inimă nouă, Cel Ce poate face din pietre fii ai lui Avraam și din păgâni mucenici.

Dacă ne-am pierdut frumusețea lăuntrică, să o redobândim prin căință și mărturisirea păcatelor, fără de care nu există iertare, nici înnoirea inimii.

Iisus n-a venit pentru păcătoși, pentru ca să le aprobe păcatul. El a venit pentru păcătoși, pentru ca ei să se îndrepte. Și numai aceia s-au bucurat de atenția Lui, care s-au îndreptat. Fără mărturisirea greșelilor nu este nici dezlegare eliberatoare și nici mântuire veșnică, căci Dumnezeu

Se uită la inimă. În clipa în care aceasta devine curată, ea rodește alese virtuți morale care dinamizează viața creștină și o conduc spre ținta ei supremă, spre sfințenie sau desăvârșire.

Sfințenia constă în a fi locuiți de Hristos. Suntem sfinți în măsura în care viața Sa ia locul vieții noastre. Aceasta se întâmplă când inima noastră e vindecată de păcat și îmbrăcată în mantia purității îngerești.

Iubiții mei,

Noi, adeseori, îi judecăm pe oameni după aparența exterioară, dar nu ca Dumnezeu, ai Cărui ochi privesc în inimă. Și când El privește în sufletul nostru vrea să-l vadă curat, pentru ca să-Și facă locaș întru el și să ne dăruiască fericirea cerească.

Bine spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Unde este Hristos, acolo este paradisul”. Dacă păcatele fac interiorul paharului nostru murdar, să le mărturisim lui Hristos, Care poate să ne curățească de toată întinarea și să împărățească pe altarul inimii noastre înnoite, ca să cineze cu noi și noi cu El (cf. Apoc. 3, 20).

Este bine și minunat să oferim Domnului jertfa lui Abel, jertfa unei cărni tinere și frumoase, jertfa unei inimi care nu-L iubește decât pe Dumnezeul Cel viu, jertfa unei inteligențe care se înclină în fața Înțelepciunii divine, jertfa unui suflet de copil, care nu are alt gând decât acela de a plăcea Mântuitorului.

Acest lucru este posibil dacă ne îngrijim ca inima noastră să nu fie pământ bătătorit, nici pământ împietrit sau înecat de mărăcini, ci să fie asemenea pământului afânat, în care cuvântul și harul lui Dumnezeu să aducă roadele faptelor bune.

Suntem datori să ne străduim, în toată vremea, a avea o inimă bună și curată și să împlinim cu perseverență și cu iubire voia Stăpânului ceresc, oricât ne-ar costa acest efort duhovnicesc.

În acest fel, vom trăi în comuniune intimă cu Hristos Domnul, precum El Însuși ne promite: „Dacă Mă iubește cineva, el va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și Noi vom veni la el și Ne vom face locaș la el” (In. 14, 23). Amin.

Înaltpreasfințitul Irineu Pop-Bistrițeanul
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare


Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
Predica despre iertare Ioana Amariucai Intrebari utilizatori 4 29.06.2012 12:08:05
o predica frumoasa marius.b. Generalitati 1 01.08.2011 00:18:41
Predica de pe Munte catalinabalhui Din Noul Testament 1 17.03.2009 17:58:46
Predica Hartford Despre Biserica Ortodoxa in general 3 06.02.2008 13:14:30