|
#1
|
|||
|
|||
E pacat daca imi doresc sa mor?
Nu sunt o fiinta depresiva, nu imi urasc viata, imi iubesc extrem de mult familia, insa mi-ar placea sa ma intorc acasa in Rai, abia astept acest lucru pentru ca stiu ca acolo e mult mai bine, acolo o sa ma intalnesc cu bunicii mei pe care ii iubesc mai mult decat orice pe lumea asta, ma voi intalni cu Dumnezeu, voi fi inconjurata de iubire pura si sincera , de lumina..Cand spun aceste lucruri celor din jur acestia se uita la mine ciudat, ba imi spun ca sunt nebuna, ba ca pacatuiesc. Vreau doar sa stiu daca e un pacat sa imi doresc sa ma intorc in Rai?
|
#2
|
||||
|
||||
Citat:
Sa ne ajute Dumnezeu spre buna intelegere,si si fapte chivernisite. |
#3
|
||||
|
||||
Intr-un alt topic de pe forum numit Cuvant pentru suflet, am citit o marturisire cutremuratoare a Mitropolitul Antonie al Surojului. Ceea ce m-a impresionat in mod special si m-a determinat sa privesc intr-o alta optica experienta mortii, au fost cuvintele pe care le-am subliniat in text.
"Timp de trei ani mama mea a suferit de cancer. A fost operată fără succes. Doctorul m-a informat, adăugând: „Dar... bineînțeles că nu îi veți spune mamei dumneavoastră." I-am răspuns: „Bineînțeles că îi voi spune." Și așa am și făcut. Îmi amintesc că m-am apropiat de ea ca să-i spun că medicul a telefonat să mă anunțe că operația nu a reușit. Am rămas tăcuți, după care mama mi-a spus: „Așa că voi muri." I-am răspuns: ..Da.’’ Apoi am rămas într-o tăcere adâncă, împărtășindu-ne unul altuia tot ceea ce trăiam, fără să spunem un cuvânt. Nu am căutat în nici un fel să examinăm situația. Ne aflam în fața unui intrus care apăruse în viața noastră și bulversase totul. Nu era o fantomă, nu era un rău, nu era o spaimă. Era ceva definitiv, pe care trebuia să-l primim, fără să știm cum se va sfârși. Am rămas amândoi fără să rostim vreun cuvânt atâta timp cât ne-au cerut sentimentele. Apoi viața și-a reluat cursul ei. În consecință s-au întâmplat două lucruri. Primul a fost că în nici un moment, nici mama, nici eu nu ne-am împotmolit în vreo minciună, obligați să jucăm o comedie, dar nici nu am rămas dezarmați. Niciodată n-am simțit nevoia de a intra în camera mamei cu un zâmbet fals pe buze, spunând cuvinte lipsite de adevăr. Niciodată nu am jucat comedia vieții învingătoare asupra morții, nici n-am pretins că boala e în declin sau că lucrurile stau mai bine decât în realitate, când amândoi știam prea bine că nu era așa. În nici un moment nici unul dintre noi nu s-a simțit lipsit de sprijinul celuilalt. Erau clipe când mama simțea că are nevoie de ajutor. Atunci suna clopoțelul, eu soseam și vorbeam despre moartea ei, despre durerea mea, despre durerea despărțirii de ea. Iubea viața, o iubea profund. Cu câteva zile înainte de a muri ea a spus că ar fi gata să trăiască 150 de ani în suferință, dar să trăiască... Iubea frumusețea primăverii, care tocmai se apropia. Ne iubea pe noi. Gândul despărțirii o umplea de durere. Oh, să poți atinge această mână care nu mai este și să auzi sunetul unui glas care a tăcut! (Tennyson). Au venit și alte momente, când durerea despărțirii era insuportabilă, și atunci stăteam și discutam cu ea despre asta. Ea, la rândul ei, îmi oferea tot sprijinul, consolându-mă pentru moartea sa. Relația noastră a fost profundă și adevărată. Nu exista nici umbră de minciună în ea. Tocmai de aceea relația noastră era marcată de adevăr până în adâncul ei. Și apoi mai era și un alt aspect, pe care l-am mai pomenit. Pentru că moartea era pe aproape, pentru că ea putea surveni în orice dipă și atunci ar fi fost prea târziu de îndreptat ceva, trebuia ca totul să exprime în fiece moment, în modul cel mai deplin și desăvârșit, prețuirea și iubirea de care relația noastră era marcată. Doar moartea poate să umple de măreție și de sens ceea ce în aparență este mărunt și nesemnificativ: felul în care pregătim o ceașcă de ceai pe o tavă sau așezăm o pernă la spatele unui bolnav, tonul vocii noastre când îi vorbim, modul în care ne mișcăm - totul poate fi expresia profunzimii legăturii sufletești. Dacă se percepe vreo notă falsă, dacă apare vreo fisură, dacă ceva distruge armonia, totul trebuie reparat pe loc. Cea mai mică îndoială poate fi dezastruoasă, cea mai mică amânare lasă timpul să treacă fără întoarcere. Moartea îl pune pe om față în față cu adevărul vieții la o intensitate și într-o transparență de neegalat." |
#4
|
|||
|
|||
Citat:
|
#5
|
|||
|
|||
Trolish topic.
Nu incercati sa faceti pe duhovnicii in astfel de cazuri, ca nu o sa va mearga. Lasati oamenii sa vada specialistii (daca problemele chiar sunt reale).
__________________
Suprema intelepciune este a distinge binele de rau. |
#6
|
|||
|
|||
Nu are cum sa fie pacat. Dar parintele Porfirie spune foarte apasat sa nu ne dorim sa vina moartea ca sa traim in Imparatia Cerurilor ci trebuie sa traim in ea de acum.
|
#7
|
|||
|
|||
Citat:
Trecand peste asta, daca nu e vorba de o depresie si dorinta de a muri, e chiar bine ca poti gandi asa, majoritatea oamenilor se tem sa moara. Sfintii isi doreau sa ajunga in Rai, stiind cum este acolo. |
#8
|
|||
|
|||
Să nu spui…
Să nu spui „Tată”, dacă nu te comporți ca un fiu. Să nu spui „Nostru”, dacă trăiești închis în egoismul tău. Să nu spui „Care ești în ceruri”, dacă ești preocupat numai de lucrurile pământești. Să nu spui „Sfințească-se numele Tău”, dacă nu îl respecți. Să nu spui „Vie împărăția Ta”, dacă o confunzi cu succesul material. Să nu spui „Facă-se voia Ta”, dacă nu o accepți când e dureroasă. Să nu spui „Pâinea noastră cea spre ființă, dă-ne-o nouă astăzi”, dacă nu te gândești la cei înfometați, la cei însetați, la cei fără carte, fără adăpost, fără mijloace de supraviețuire. Să nu spui „Ne iartă nouă păcatele noastre”, dacă nu te-ai împăcat cu aproapele tău. Să nu spui „Nu ne duce pe noi în ispită”, dacă ai de gând să păcătuiești în continuare. Să nu spui „Mântuiește-ne de cel rău”, dacă nu te împotrivești răului. Să nu spui „Amin”, dacă nu iei în serios cuvintele din Tatăl nostru. Sursa: http://jurnalspiritual.eu/sa-nu-spui/ Ai mai jos doua indreptare de spovedanie. Fa o spovedanie amanuntita si accepta voia li Dumnezeu, nu incerca sa-I impui tu lui Dumnezeu regulile tale. Stii ce ceri? De unde stii ca locul tau e in Rai? Asta e mandrie, iar cei mandri merg in alta parte. Cei din inchisorile comuniste rabdau chinuri mari spunand ,,ori de murim, ori de traim, ai Domnului sa fim!'" Noi cersim un loc in Rai, dar nu-l meritam, nu ni se cuvine. Mantuirea se obtine si cu stradanie, dar mai ales prin marea milostivire a lui Dumnezeu. Ce garantii ai ca decedatii din familia ta sunt in Rai? Poate ca ei asteapta din partea ta niste sarindare (pomenice pe 40 de zile), rugaciunile tale pentru ei si mai ales milostenie. Aceste ganduri sunt de la diavol si trebuie sa le respingi categoric. Fa milostenie pentru cei dragi, plateste sarindare, roaga-te si vei simti pace in suflet. Noi trebuie sa ne rugam sa ne dea Dumnezeu vreme de pocainta si chiar s-o folosim. Sfinti mari in apropierea mortii spuneau ca n-au pus inca inceput bun pocaintei lor, din smerenie. Sa dobandim smerenia si sa-L lasam pe Dumnezeu sa faca voia Sa. http://www.ortodoxia.md/descopera/9-...-de-spovedanie http://www.scechurch.org/biblioteca/...spovedanie.pdf In al doilea indreptar, la punctul 63, vei gasi raspunsul cautat; 63.Nu am multumit lui Dumnezeu pentru binefaceri, pentru boli, necazuri, ispite, ci am cârtit, m-am blestemat pe mine, dorindu-mi chiar si moartea; Last edited by antoniap; 04.10.2013 at 20:03:01. |
#9
|
|||
|
|||
Citat:
Citat:
Last edited by VladCat; 04.10.2013 at 20:58:43. |
#10
|
|||
|
|||
Citat:
Eu stiu cat e de hoata mandria asta, ma lupt si eu cu ea, nu vreau s-o hranesc. Daca gresesc, o rog sa ma ierte. Daca nu e o greseala de exprimare la mijloc, eu vad si un dram de mandrie pe acolo. Dar poate ma insel eu... Oricum, postandu-le pentru ea, am citit si eu inddreptarele de spovedanie... |
|