Cum ii putem ajuta pe atei sa-L gaseasca pe Dumnezeu?

[laurastifter]

Doamne ajută!
Acum câteva luni, am găsit pe internet un text deosebit de interesant (cred că era un fragment de predică), scris de către mitropolitul Antonie Bloom, despre atei şi posibilitatea întoarcerii lor la credinţă.
În acest topic, mi-am propus să-l postez, în speranţa că, aşa cum a fost util pentru mine, le va folosi şi altora. :)

Lectură plăcută! :)

[laurastifter]

[SIZE=3]Să nu judecăm necredincioşii, ci să căutăm a înţelege motivele necredinţei lor[/SIZE]
[SIZE=3]Atunci cînd cineva spune: “Eu sînt necredincios”, sau “Dumnezeu nu există!” – să nu-l judecăm întotdeauna din punct de vedere filozofic, dar să ne întrebăm de unde vine această atitudine? Dacă doriţi cu adevărat să faceţi ceva pentru acest om, atunci ar trebui să-i puneţi întrebări una după alta ca să-l înţelegeti; fără a înţelege, veţi ţinti întotdeauna orbeşte.[/SIZE]
[SIZE=3]Într-un anume sens, ateismul este o eroare ştiinţifică, este refuzul de a studia realitatea în ansamblu, este tot atît de neştiintific ca şi cum ai spune: “muzica nu este, pentru că pentru mine ea nu există…” Noi nu putem prezenta astfel problema unui necredicios, pentru că există multe posibilităţi pentru el de a se justifica. Însă în general, ateismul este refuzul de a accepta mărturia, cel puţin istorică, a unor oameni consacraţi, care spun: “Eu ştiu…” Mulţi din aceştia sînt oameni de ştiinţă, spre exemplu Pavlov.[/SIZE]
[SIZE=3]„Du-te acasă şi întreabă-te cînd ai avut nevoie pentru prima oară ca Dumnezeu să nu existe”[/SIZE]
[SIZE=3]Uneori, omul devine necredincios pentru faptul că acesta este unicul sau scut împotriva conştiinţei. Mi-a venit acum în minte povestirea unui preot foarte inteligent, fin şi cultivat din Paris. Cîndva a fost “ateu”, adică trăia fără Dumnezeu şi se considera prea elevat şi inteligent pentru a-şi permite să gîndească despre convertirea la credinţă. A discutat mai apoi cu un preot. Preotul fiind de la ţară, fără cine ştie ce studii deosebite, un emigrant din Rusia, după ce l-a ascultat mult timp, i-a spus doar două lucruri: “În primul rînd, Saşa, nu este chiar atît de important faptul ca tu nu crezi în Dumnezeu – Lui nu I se poate întîmpla nimic de la asta, minunat însă este că Dumnezeu crede în tine”. Şi altul: “Tu, însă, Saşa, mergi acasă şi gîndeşte-te, cînd anume ai pierdut credinţa, cînd ai avut nevoie ca Dumnezeu să nu existe?”[/SIZE]
[SIZE=3]Saşa a venit acasă şi a căzut pe gînduri. Era nedumerit de o astfel de prezentare a problemei: se aştepta la un discurs misionar sau la nişte instrucţiuni pentru consultarea unor tratate, iar în loc… Nu mai înţelegea nimic. Şi el, după cum spunea mai tîrziu, a căutat cauzele necredinţei sale mai întîi în cunoştinţele dobîndite la Facultatea de Teologie din Paris, apoi în perioada prerevoluţionară de la Facultatea din Rusia, apoi altundeva şi nicidecum nu le putea găsi. Pînă a ajuns la perioada cînd avea şase ani. Locuia într-un oraş din Rusia, era un băieţel drăguţ, mergea la biserică în toată duminica şi era considerat a fi un copil evlavios: intra, făcea semnul crucii, se oprea în mijlocul bisericii, în faţă, şi se ruga lui Dumnezeu. În fiecare duminică primea un bănuţ, pe care era dator să-l pună în căciula cerşetorului orb. Punea bănuţul şi mergea la biserică cu sentimentul că a săvîrşit o faptă bună, de dragoste, i-a acordat orbului atenţie şi poate sta acum liniştit în faţa lui Dumnezeu.[/SIZE]
[SIZE=3]Odată, în preajma sărbătorilor de Crăciun, plimbîndu-se cu mama prin oraş, a descoperit un magazin unde a văzut un minunat căluţ de lemn care costa şase bănuţi. A rugat-o pe mama să i-l cumpere, ea l-a refuzat, iar el a venit acasă foarte trist. Duminica următoare, pe cînd mergea la biserică, ajungînd în faţa cerşetorului, s-a gîndit că, dacă nu-i va da de şase ori bănuţul, şi-ar putea cumpăra căluţul. Zis şi făcut. A procedat astfel de patru ori, iar a cincia oară s-a gîndit: dacă ar fi să iau de la el un bănuţ, voi cumpăra cu două săptămîni mai devreme căluţul. Şi a furat de la orb bănuţul. După care, intrînd în biserică a simţit că nu mai poate sta în faţă: dacă Dumnezeu îl va observa? S-a dus şi s-a ascuns într-un colţ al bisericii. Dădaca a venit cu el acasă şi a povestit totul părinţilor, care au fost profund uimiţi: pînă acum era mic, stătea în faţa lui Dumnezeu, iar acum s-a adîncit în sine, viaţa lui în Dumnezeu a devenit mai interiorizată, el caută un loc ascuns unde ar putea în tăcere şi contemplare să fie cu Dumnezeu (era o mămică destul de optimistă!).[/SIZE]
[SIZE=3]Iar Saşa simţea că situaţia se înrăutăteşte şi că trebuie să se ascundă de Dumnezeu. Şi iată că de la universitate a venit fratele sau mai mare, încărcat de cunoştinţe ateiste, care s-a apucat să-i demonstreze că, de fapt, Dumnezeu nu există. Şi Saşa mi-a spus: „M-am agăţat de această idee. Dacă nu este Dumnezeu, atunci nu are importanţă dacă am furat bănuţul şi n-am pus în căciulă pe ceilalţi cinci”. Acesta a fost începutul “ateismului” său: învăţătura despre faptul că Dumnezeu nu există copilul a primit-o ca pe un colac salvator împotriva propriilor mustrări de conştiinţă.[/SIZE]

[laurastifter]

[SIZE=3] [/SIZE]
[SIZE=3] Creştinismul este unicul materialism autentic[/SIZE]
[SIZE=3]Poţi convinge pe cineva cu argumente logice că Dumnezeu există, dar asta nu-i va da şi experienţa vie a existenţei Lui. Cunosc un tînăr foarte dotat care a fost educat în ateism. Cînd a intrat la facultate, închiria o cameră în casa unui intelectual credincios. Între ei s-au iscat interminabile discuţii. Tînărul era nepregătit, fără experienţă, stăpînul însa era deştept şi experimentat, fapt pentru care l-a învins pe tînăr cu uşurinţă. Băiatul a dedus logic, din faptul că a fost dialectic învins: trebuie să devin şi eu credincios. Se prezenta ca atare, s-a botezat, a făcut teologie, toată lumea aştepta de la el lucruri mari, dar, la un moment dat, a înţeles că, de fapt, n-a trăit niciodată vreo experienţă religioasă, că tot ce a reuşit să facă au fost deducţiile logice în urma faptului că cineva mai inteligent l-a învins într-o dispută logică.[/SIZE]
[SIZE=3]Profesorul Franc, cred, în una din recenziile sale a spus că unicul materialism autentic este creştinismul, pentru că noi credem în materie, adică noi credem că materia posedă o realitate absolută şi definitivă, credem în înviere, credem într-un cer şi pămînt nou, nu în sensul în care tot ce există acum va fi distrus din temelie, dar în sensul că totul se va reînnoi. Ateistul însă nu crede în soarta materiei, ea este un fenomen trecător pentru el.[/SIZE]
[SIZE=3]„Sînt multe subiecte asupra cărora am avea ce discuta, în loc să rîdem unii de alţii şi să ne învinuim reciproc”[/SIZE]
[SIZE=3]Din păcate, polemica între cel mai brut materialism şi creştinism are loc, nu există nici un fel de discuţie. Există nişte oameni care scriu cărţi, dar sînt puţine cazurile cînd se întîlnesc şi discută între ei. Există multe teme în care ne-am putea întîlni, nu în sensul de a fi de acord unii cu alţii, dar în sensul de a vorbi despre aceleaşi lucruri. Să zicem, primul punct de tangenţă ar fi omul. Teoretic vorbind, anume omul este situat în centrul concepţiei despre lume a materialismului, precum este şi în creştinism. Dar tema dialogului ar fi următoarea – ce fel de om?[/SIZE]
[SIZE=3]Să luăm, de pildă, afirmaţia lui Feuerbach: “omul devine ceea ce mănîncă”. Noi credem că prin împărtăşirea cu Sfintele Taine devenim ceea ce este Hristos. Şi aici este un subiect pe marginea căruia am putea discuta, în loc să rîdem unii de alţii sau să ne învinuim reciproc. Se prea poate, sînt şi alte subiecte asupra cărora am gîndit prea puţin. Din păcate, un astfel de dialog nu există. Există însă atei care doresc un dialog, care n-ar vrea neapărat să ajungem la un compromis, dar care manifestă o oarecare simpatie sau interes în atitudinile lor.[/SIZE]

[laurastifter]

[SIZE=3]Hristos pe cruce a trăit experienţa ateismului…”[/SIZE]
[SIZE=3]Mi se pare că se poate afirma, că, pentru a muri de moartea care ne este proprie, care are pentru noi cele mai reale şi însemnate urmări, Hristos a trebuit să Se facă părtaş singurei cauze care aduce moartea – despărţirea de Dumnezeu. Nu poţi muri, dacă nu-L pierzi pe Dumnezeu, iar strigătul Mîntuitorului: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mc.15,34) – este strigătul Omului desăvîrşit, care liber, din dragoste, S-a făcut părtaş principalei tragedii a omului: la desfacerea de Dumnezeu, la faptul că omul L-a pierdut pe Dumnezeu. Dacă ar fi să primim acest argument, atunci putem spune că Hristos a trăit ateismul (nu vorbesc despre ateismul ideologic, dar despre realitatea acestuia), dez-îndumnezeirea, pe care nici un ateu din lume n-a trăit-o, şi că nu este om – ateu sau credincios – care ar fi în acest sens în afara experienţei trăite de Hristos. Căci Hristos cuprinde şi credinciosul, şi ateul, cu toate că, fără îndoială, ateul ideologic sau omul despre care apostolul Pavel spune: “dumnezeul lor este pîntecele” (Flp.3,19) – trăieşte ateismul cu totul altfel decît Hristos în momentul dat. El L-a „pierdut” pe Dumnezeu ca să fie una cu noi în unica şi ultima tragedie a omenirii.[/SIZE]

[laurastifter]

Care este opinia voastră despre aceste idei ale mitropolitului Antonie de Suroj? Aştept cu nerăbdare mesajele voastre. :)

Doamne ajută!

Cam greu de citit...era bun un scris mai mare. Vezi ca poti reedita.

Antonie Bloom sau Antonie de Suroj?

Daca imi permiti un raspuns la intrebarea din topic (desi tu ne rogi sa facem referire la textul postat, nu ma voi referi strict la acesta): eu una nu ma simt in stare sa aduc argumente despre existenta lui Dumnezeu in fata unui ateu. (Iar celoralti nu mai este necesar sa le aduci argumente.) Dar oare argumentele ar fi suficiente? Sau trairea/ experienta fiecaruia? Parca si in textul postat este exemplul tanarului care s-a lasat convins de o persoana mai inteligenta/ experimentata, dar ulterior si-a dat seama ca el nu avut nicio experienta religioasa.
Prin urmare eu cred ca este mai degraba voia lui Dumnezeu de a-i trezi constiinta adormita unui ateu. Noi am putea ajuta cu rugaciunea. Desi uneori ma tem ca rugaciunea mea sa nu aduca in viata ateului niste necazuri, stiut fiind ca de multe ori necazurile mari sunt cele care ne indreapta spre Dumnezeu.
Ar mai fi rugaciunea catre Dumnezeu de a pune pe buzele noastre cuvintele cele mai bune intr-o discutie cu un ateu, astfel incat acesta din urma sa ramana cel putin pe ganduri, sa ia cel putin in calcul existenta lui Dumnezeu.

[AGabriela]

Cred ca nu numai necazurile il apropie pe om de Dumnezeu, ci si bucuriile foarte mari. Doamne ajuta!

În prealabil postat de AGabriela

Cred ca nu numai necazurile il apropie pe om de Dumnezeu, ci si bucuriile foarte mari. Doamne ajuta!

Buna observatie!

[laurastifter]

În prealabil postat de ovidiu b.

Cam greu de citit...era bun un scris mai mare. Vezi ca poti reedita.

Doamne ajută!

Textul se găseşte şi aici:
http://savatie.wordpress.com/2008/07...ul-ateilor-ii/