Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Sfinti Parinti (Patrologie)
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #381  
Vechi 07.02.2015, 02:12:22
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.911
Implicit << continuare >>

2. Rugăciunea Bisericii: Sfintele Taine și cele șapte Laude, ca fundament al spiritualității ortodoxe

2.1 Sfintele Taine După cum am spus, Duhul Sfânt este cel care sfințește totul, omul și creația. Iar harul Duhului Sfânt, adică puterea lui sfințitoare, ni se împărtășește în mod obiectiv prin rugăciunea Bisericii concentrată în Sfintele Taine și prelungită în cele „șapte Laude” zilnice, prin care credinciosul aduce lauda cuvenită lui Dumnezeu, „Părintele luminilor de la care vine toată darea cea bună și tot darul desăvârșit” (Iacob 1, 17). Prin Taine înțelegem lucrări ale harului Duhului Sfânt ca răspuns la rugăciunea credincioșilor, adunați în sinaxă liturgică (rugăciune comună), de a le sfinți viața. Biserica Ortodoxă, ca și Biserica Catolică, socotește că șapte sunt Tainele Bisericii: Botezul, Mirungerea, Euharistia sau împărtășirea cu trupul și sângele Domnului, Preoția, Spovedania (Pocăința) sau mărturisirea păcatelor, Cununia și Maslul sau ungerea cu untdelemn sfințit a bolnavilor. Aceste Taine privesc viața credinciosului și a comunității în cele mai importante momente și aspecte ale ei. Totuși, în sens larg, orice rugăciune liturgică sau personală poate fi privită ca taină, pentru că în toate este prezent și lucrător Duhul Sfânt. Fixarea numărului de șapte este de origine târzie, scolastică. Sfinții Părinți spun că Biserica însăși este Taina Tainelor pentru că Biserica se identifică cu Hristos și ca atare Duhul Sfânt lucrează în orice moment prin Biserică. Biserica, în aspectul ei mistic, nevăzut, este tocmai realitatea prezenței lui Hristos în lume până la sfârșitul veacurilor, iar în aspectul ei văzut este comunitatea credincioșilor care se adună laolaltă ca să slujească Sfintele Taine și să-L laude pe Dumnezeu prin întreg cultul ei.

( va continua )
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #382  
Vechi 08.02.2015, 00:14:50
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.911
Implicit

2.2 Biserica și Euharistia

Dacă încercăm să pătrundem mai mult în misterul Bisericii trebuie să facem apel la Sfânta Scriptură. În epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel spune că „Dumnezeu L-a dat (pe Hristos) cap Bisericii, care este trupul Lui” și, de asemenea, că „Hristos este capul Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor și este” (1, 22-23; 5, 23). Înțelegem de aici că Biserica este „trupul lui Hristos”, adică prelungirea istorică a Întrupării, a prezenței și lucrării permanente a lui Hristos în lume. Iar credincioșii sunt mădularele trupului lui Hristos: „voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte” (I Corinteni 12, 27). Firește, ca „trup al lui Hristos”, Biserica se identifică cu Hristos, este una cu El. Între capul Hristos și trupul Său, Biserica, nu există nici cea mai mică separație sau despărțire, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pe de altă parte, toți Sfinții Evangheliști vorbesc despre instituirea la „Cina cea de taină” a Tainei Euharistiei, când Hristos preface, prin binecuvântare, pâinea și vinul în trupul și sângele Său cu care i-a împărtășit pe ucenici. El a cerut apostolilor: „aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22,19); cu alte cuvinte, să săvârșească mereu Euharistia. Pentru teologia și spiritualitatea ortodoxă, Euharistia este Taina fundamentală a Bisericii întrucât ea actualizează neîncetat prezența lui Hristos în lume și ne împărtășește trupul și sângele Lui care sunt adevărata mâncare și adevărata băutură pentru cei credincioși. Biserica, „trupul lui Hristos”, se identifică deci cu Euharistia, „trupul și sângele Domnului”. Astfel Biserica sau adunarea credincioșilor săvârșește Euharistia, iar Euharistia îi transformă pe credincioși în Biserică, „trupul lui Hristos” prin împărtășirea cu Hristos care ne face mădulare ale trupului Său. „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este oare împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtășirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (I Corinteni 10, 17). Ca membrii ai Bisericii prin Botez și prin împărtășirea din aceeași pâine (trupul lui Hristos), credincioșii nu mai sunt izolați unii de alții, ci devin mădulare unii altora și mădulare ale trupului lui Hristos. Aici Ortodoxia pune accent pe pregătirea pentru împărtășirea constantă, „cu vrednicie”, adică cu cercetarea conștiinței (cf. I Corinteni 11, 28), care se face cu ajutorul duhovnicului în Taina Spovedaniei, ca și cu post și rugăciune. Părinții Bisericii compară Euharistia ca Taină a trupului și sângelui Domnului cu focul, iar pe cel ce se împărtășește cu fierul. Dacă un fier este ținut în foc se înroșește până devine el însuși foc, rămânând totuși în firea sa metal. Tot astfel și credinciosul care se împărtășește cu credință devine ca Hristos, va avea gândul și simțirea lui Hristos (cf. I Corinteni2, 16; Filipeni 2, 5). Firea celui mai tare schimbă firea celui mai slab, zic aceiași Părinți. Așadar Duhul Sfânt prin Sfintele Taine îl îndumnezeiește pe credincios, îl face asemenea lui Dumnezeu sau „Dumnezeu după har” (nu după natură).


Va continua
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #383  
Vechi 12.02.2015, 23:58:16
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.911
Implicit << continuare >>

2.3 Trăsăturile fundamentale ale Bisericii ca și comunitate a credincioșilor

Ca și comunitate a credincioșilor, Biserica apare la Rusalii, când Duhul Sfânt s-a pogorât peste Apostolii Domnului, în chip de limbi de foc și i-a întărit ca să-l vestească pe Hristos, Cel mort și înviat ca Mântuitor al lumii. Cei ce au auzit predica lui Petru în acea zi „au fost pătrunși la inimă”, s-au pocăit și au primit botezul în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor. Odată cu botezul, toți au primit și darul Duhului Sfânt (vezi Faptele Apostolilor 2, 37-38). Despre prima Biserică sau comunitate creștină din Ierusalim, ni se spune mai departe că membrii ei „stăruiau în învățătura Apostolilor și în comuniune, în frângerea pâinii și în rugăciuni și nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obște” și, de asemenea, că „inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut erau una” (2,42; 4,32).

Avem aici trăsăturile fundamentale ale vieții creștine centrate pe comuniunea dintre credincioși care se adună laolaltă pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a frânge pâinea, adică a săvârși Euharistia și a se împărtăși cu trupul și sângele Domnului și pentru a se ruga împreună. Punctul culminant al comuniunii dintre credincioși este acela că inima și sufletul lor devin una prin detașarea de bunurile materiale, care dacă nu sunt bine gestionate închid inima în sine și o despart de ceilalți.

Referitor la raportul dintre Cuvântul lui Dumnezeu și Euharistie, din perspectivă ortodoxă, trebuie să spunem că dacă în Vechiul Testament, Cuvântul lui Dumnezeu (Fiul lui Dumnezeu) se face cunoscut oamenilor prin gura proorocilor și a oamenilor aleși, în Noul Testament, Cuvântul se face trup, devine om în Persoana lui Hristos și se adresează direct lumii. Iar Biserica există în lume prin cele două forme ale prezenței lui Hristos: Euharistia și Cuvântul, pe care nu le desparte niciodată pentru că Hristos nu poate fi împărțit. Euharistia este deci Cuvântul întrupat; Biblia, Cuvântul rostit, consemnat de autorii sfinți. Biserica (poporul lui Dumnezeu) săvârșește Euharistia și vestește Cuvântul (Evanghelia) cu care se silește să se conformeze până la identificare. Cuvântul (Evanghelia) este prelungirea Euharistiei și totodată și interpretarea ei. În Sfânta Liturghie, Hristos ni se împărtășește sub forma pâinii, dar ne și învață cum să devenim noi înșine „pâine”, adică ofrandă unii pentru alții și pentru lume.

Va continua
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #384  
Vechi 16.02.2015, 01:00:44
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.911
Implicit << continuare >>

2.4 Cele șapte Laude Rugăciunea liturgică, comună, de care ne vorbește textul din Faptele Apostolilor 2,42, citat mai sus, este de asemenea fundamentală pentru însușirea personală a mântuirii și sfințirea vieții. O maximă patristică spune că nimeni nu se mântuiește singur, ci numai împreună cu semenii săi. Or Biserica există tocmai ca să permită credincioșilor să se adune laolaltă pentru a se mântui sau sfinți împreună. Aici trebuie spus că pentru ortodocși termenii de mântuire, sfințire, desăvârșire, asemănarea sau identificarea cu Hristos, îndumnezeire… sunt aproape echivalenți și exprimă același proces de spiritualizare a firii umane prin lucrarea Duhului Sfânt.

Pe lângă rugăciunile specifice fiecărei Sfinte Taine, Biserica și-a îmbogățit patrimoniul ei liturgic foarte devreme cu slujba celor „șapte Laude” zilnice, după cuvântul proorocului David: „De șapte ori pe zi te-am lăudat pentru judecățile dreptății tale” (Psalm 118,164). Aceste „șapte Laude” sunt: Vecernia (slujba de seară), Pavecernița (slujba de după cină), Miezonoptica (slujba de la miezul nopții), Utrenia (slujba de dimineață) cu Ceasul I (ora 6), Ceasul III (ora 9), Ceasul VI (ora 12) și Ceasul IX (ora 15). „Laudele” sunt formate mai cu seamă din Psalmi, imnuri și cântări prin care se preamărește Dumnezeu și au rolul de a sfinți timpul și viața omului pe tot parcursul zilei. Laudele fac parte din pregătirea credinciosului pentru participarea la Sfânta Liturghie și împărtășirea cu trupul și sângele Domnului. Ele încadrează Euharistia care în mod normal nu se săvârșește niciodată fără să fie precedată, cel puțin, de Vecernie și de Utrenie.

Atât slujba Sfintelor Taine, cât și slujba Laudelor au fost alcătuite, în cea mai mare parte, de monahi, după cum toată spiritualitatea ortodoxă este în fond o spiritualitate monastică. Monahismul creștin a apărut foarte timpuriu în istoria Bisericii și a luat o amploare deosebită începând cu secolul IV, când viața creștină, prin convertirea în masă a păgânilor, fără pregătirea necesară, a intrat într-un declin ireversibil. Astfel mulți creștini din dorința de a trăi Evanghelia în maximalismul ei, fără compromisuri, cum cere Hristos tuturor celor ce vor să-l urmeze, s-au retras în pustie alcătuind colonii întregi de monahi, în Egipt, în Siria, în Palestina, pe Muntele Sinai; apoi monahismul s-a răspândit la Roma, la Constantinopol, în Irlanda, pe muntele Olimp, pe Athos… și în toate țările care au primit creștinismul.
Tradiția de a hirotoni pe toți călugării sau pe cei mai mulți întru preot este târzie și s-a răspândit în Apus. În Biserica Ortodoxă se păstrează rânduiala veche, după care monahii nu sunt hirotoniți decât în funcție de nevoile mânăstirii, ceilalți fiind considerați ca și mireni, deși duc un mod de viață aparte. Totuși nici un monah nu are sentimentul că este superior prin viața sa celorlalți credincioși ai Bisericii. De fapt, voturile monahale: castitatea, sărăcia și ascultarea sunt practicate de cei credincioși și în lume: în familie și în societate, dacă înțelegem prin castitate, curăția sufletească pe care o așteaptă Dumnezeu de la toți cei ce cred în El, iar prin sărăcie, detașarea de bunurile materiale. De a ceea Sfântul Apostol Pavel spune celor căsătoriți: „Cinstită să fie nunta întru toate și patul neîntinat” (Evrei 13, 4).
Acest lucru se realizează când soții lasă să vină în lume toți copiii pe care-i trimite Dumnezeu și nu reduc actul conjugal la plăcerea simțurilor și când, încetul cu încetul, îl vor transfigura. Căci în Împărăția lui Dumnezeu, pe care o pregătim fiecare și o pregustăm încă de aici de pe pământ „nici nu se însoară, nici nu se mărită” (Luca 20, 35). Iar în ce privește virtutea ascultării, viața însăși ne cere, dacă vrem să trăim în armonie, în familie și în societate, să ascultăm unii de alții, să ne supunem unii altora, după exemplul pe care ni l-a dat Mântuitorul Hristos Însuși. Aș zice chiar că mai multe sunt ocaziile în lume de a ne exercita ascultarea și supunerea, virtuți fundamentale ale creștinului, decât în mănăstire. Bineînțeles, dacă vrem! Viața de familie și viața de mănăstire sunt două moduri de viață diferite, dar și apropiate în multe aspecte ale lor. Însă și una și cealaltă urmăresc același scop: sfințirea credinciosului.

După cum se știe, slujbele în Biserica Ortodoxă, care este prin excelență o Biserică liturgică, rugătoare, sunt lungi (unele pot dura ore în șir), dar deosebit de frumoase. În biserică, în timpul slujbei, se stă tot timpul în picioare; doar cei mai în vârstă și cei bolnavi pot ședea. Rugăciunea în picioare, cu ochii mai mult închiși și cu capul puțin plecat spre partea stângă (locul inimii) pentru a ajuta concentrarea minții în inimă este ea însăși o asceză. Slujbele ortodoxe au o formă fixă de peste un mileniu, conținutul lor urcând, adeseori, până în primele secole creștine. Alcătuite de oameni sfinți, inspirați și transfigurați de Duhul Sfânt prin rugăciunea și viața lor ascetică, ele sunt o acumulare de rugăciuni și cântări dintre cele mai frumoase, cu o mireasmă și o profunzime teologică și mistică aparte, care cultivă (hrănesc) atât mintea cât și inima credinciosului. De asemenea slujbele, prin ritualul lor complex, au o încărcătură simbolică deosebită prin care se urmărește introducerea în misterul lui Dumnezeu și actualizarea lui în viața credincioșilor. Astfel participând la sfintele slujbe, în biserică, credinciosul face o experiență mistică cu toate simțurile sale: cu văzul contemplă în ritualul liturgic și în icoane pe Hristos întrupat și actele Sale mântuitoare ca și pe sfinți, care îi sunt modele de urmat în viață; cu auzul se îndulcește de Cuvântul lui Dumnezeu și de rugăciunea liturgică; prin mirosul de tămâie simte mireasma Împărăției lui Dumnezeu; prin sărutarea cu credință a icoanelor, a Evangheliei, a crucii, a moaștelor, a veșmintelor preoțești…pipăie realitatea prezenței lui Hristos, care nu este doar o prezență nevăzută, ci și una palpabilă, iar prin gustarea din trupul și sângele Domnului se hrănește cu Hristos, devine una cu El.

Ca și concluzie la acest capitol putem spune că teologia și spiritualitatea ortodoxă pun un accent deosebit pe lucrarea Duhului Sfânt, Care ne împărtășește harul sfințitor prin rugăciunea comună a Bisericii, îndeosebi prin cele șapte Sfinte Taine. Harul, ca energie divină necreată, este în fond viața lui Dumnezeu împărtășită oamenilor pentru ca aceștia să progreseze în comuniunea cu El până la asemănarea cu Dumnezeu. „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Dar întrucât „noi suntem în toate colaboratori cu Dumnezeu” (cf. I Corinteni 3, 9), ca unii care am fost înzestrați cu voință liberă, harul nu poate lucra liber în noi decât în măsura în care ne străduim să participăm la rugăciunea Bisericii și facem efortul de a împlini voia lui Dumnezeu prin respectarea poruncilor Lui. Sfințenia fiind exclusiv opera harului, putem spune, împreună cu Părinții Bisericii, că „totul este har”, dar și că harul cere jertfa noastră fără rezervă, de unde maxima patristică: „dă-ți sângele pentru a primi harul”, adică fă tot efortul de care ești capabil pentru a duce o viață virtuoasă, vrednică de Dumnezeu.

Va continua
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #385  
Vechi 18.02.2015, 22:31:08
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.911
Implicit << continuare >>

3. Asceza creștină ca mijloc de colaborare cu harul în procesul sfințirii personale

Cuvântul „asceză” (gr. askesis) înseamnă exercițiu, câștigarea unei deprinderi bune prin austeritate, privațiune. Asceza este lupta continuă pentru desprinderea de patimi și descătușarea sufletului de planul vieții corupte pentru a ajunge la starea de nepătimire prin dobândirea virtuților. Ea țintește schimbarea radicală a modului de gândire, care va influența și modul de viețuire pentru a se ajunge la moartea „omului trupesc” și învierea „omului duhovnicesc”. Sfântul Apostol Pavel compară viața creștină cu lupta atleților în stadion. „Nu știți voi că cei care aleargă în stadion toți aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergați ca să-l luați. Și oricine se luptă se înfrânează de la toate. Și aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu deci așa alerg, nu ca la întâmplare. Așa mă lupt, nu ca lovind în aer, ci îmi chinuiesc trupul meu și îl supun robiei; ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9, 24-29). În epistola către Evrei, același Apostol spune: „În lupta voastră cu păcatul, nu va-ți împotrivit încă până la sânge” (12, 4). Mântuitorul Însuși zice că: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăția cerurilor se ia prin stăruință și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12; Luca 16, 16). Tot El spune: „cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze”(Matei 16, 24). Și de asemenea: „Intrați pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care apucă pe ea. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt care o află (Matei 7, 13-14). Din toate aceste texte înțelegem că viața creștină presupune o angajare constantă în lupta cu păcatul care ne împiedică să urmăm lui Hristos sau să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu pe care o pregustăm încă din viața aceasta.
De fapt toată Sfânta Scriptură este o descriere a dramei omului căzut în păcat și a efortului de a se elibera de sub stăpânirea lui. Păcatul este cea mai mare tragedie a omului, cauza tuturor relelor și suferințelor omenești care culmină cu moartea. Spiritualitatea ortodoxă consideră păcatul ca boală adânc înrădăcinată în firea umană de care fiecare om trebuie să se îngrijească folosind toate mijloacele pentru ca să se vindece. Desigur vindecarea vine numai de la Dumnezeu, Care, prin moartea și învierea Fiului Său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne-a eliberat de păcat și de toate consecințele lui. De aceea este absolut necesar să fim uniți cu Hristos pentru ca harul Lui să lucreze în noi vindecarea de boala păcatului. Așa cum am spus mai sus, firea (natura) umană a Domnului, care a recapitulat în sine toată umanitatea, este ca un aluat care dospește frământătura întregii naturi umane, o vindecă și o înnoiește. De aceea Sfinții Părinți numesc Sfânta Împărtășanie „antidotul morții”, leacul care ne procură nemurirea, iar Biserica - în care îl lăudăm pe Dumnezeu, ne spovedim și ne împărtășim cu Sfintele Taine, învățăm cum să ne luptăm cu păcatul pentru ca să-l biruim - o numesc „laboratorul învierii”.

Părinții tradiției ascetice, marii asceți ai monahismului răsăritean și apusean au fost, în același timp, și mari cunoscători ai sufletului omenesc. Acești Părinți, care n-au făcut studii de medicină sau de psihologie, ci călăuziți de lumina Sfintelor Scripturi și a tradiției ascetice a înaintașilor ca și de experiența proprie a vieții lor, de căderi și ridicări în lupta cu păcatul și pentru dobândirea virtuților, analizează în scrierile lor cele mai subtile procese și mișcări ale sufletului omenesc. Găsim astfel în scrierile ascetice, descrierea, chiar dacă nu întotdeauna sistematică, a întregului mecanism al patimilor și al luptei împotriva lor (căci „cine nu se luptă după legile jocului nu ia cununa”, (cf. II Timotei 2, 5). Găsim, de asemenea, îndrumări privind rugăciunea și felul în care trebuie făcută pentru a ajunge, cu harul lui Dumnezeu, la rugăciunea neîncetată (Luca 18, 1; I Tesaloniceni 5, 17) și la „simțirea inimii”, adică a harului care lucrează în suflet când sunt înlăturate obstacolele care-i împiedică manifestarea, ca și sfaturi practice pentru cele mai diverse stări sau încercări sufletești proprii fiecărui om. Cele mai cunoscute și apreciate cărți de spiritualitate ortodoxă sunt: Patericul, Filocalia (în mai multe tomuri) și „Scara” Sfântului Ioan Sinaitul.

Va continua
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #386  
Vechi 23.02.2015, 22:48:07
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.911
Implicit << continuare >>

3.1 Cum se naște păcatul. Păcatele capitale

Omul modern nu vrea să știe de păcat, nu are nici măcar noțiunea păcatului pentru că societatea în care trăiește este o societate permisivă la extrem. Astfel libertatea omului, înțeleasă și trăită greșit, îl conduce la robia față de bunurile materiale și plăcerile senzuale. Orizontul omului modern se reduce la lumea materială. Chiar și în Biserici, mai ales în Occident, păcatul este trecut cu vederea de teama de a nu-i pierde și pe puținii credincioși care mai frecventează slujbele religioase. Totuși orice om, chiar dacă nu-i place să audă vorbindu-se de păcat sau nu mai știe ce este păcatul, suferă cumplit de pe urma păcatului. Nu există rău și suferință în lume care să nu fie cauzate de păcat, deși, datorită păcatului însuși sau limitelor omenești, nu putem vedea întotdeauna legătura directă între păcat și suferință. Tocmai de aceea Biserica are datoria de a ține trează conștiința credincioșilor cu privire la păcat și de a-i ajuta să se ferească de păcat sau se izbăvească de robia păcatului când acesta a pus stăpânire pe ei.

După Părinții tradiției ascetice la care ne referim aici, păcatul este un atac al duhurilor rele și se insinuează mai întâi în mintea omului. Dacă mintea nu este în stare de veghe (trezvie) ca să respingă atacul diavolului dintru început și să rămână curată, atunci păcatul pătrunde în inimă și în simțuri pe care le tulbură, iar apoi se exteriorizează în cuvinte și fapte reprobabile la adresa celor din jur, provocându-le suferință. Când păcatul se repetă timp îndelungat, el duce la împătimire, adică pune stăpânire pe libertatea omului, reducându-l la starea de sclavie: „Adevărat, adevărat zic: Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34).

Privit în sinea lui, păcatul, respectiv răul pe care-l generează, nu are realitate ontologică cum are adevărul sau binele; el este doar o minciună, o iluzie și o capcană a minții în care demonul ține omul într-o stare infernală unde nu există nici pace, nici odihnă. Păcatul primilor oameni este tipic pentru păcatul tuturor oamenilor. Adam și Eva au primit ispita diavolului și au luat minciuna lui drept adevăr (nu veți muri, cum a zis Dumnezeu, dacă veți mânca din pomul oprit), mai ales că acest pom era „plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit”. După mâncarea din pomul oprit, al cunoștinței binelui și răului și alungarea lor din rai, Adam și Eva și-au dat într’adevăr seama de binele din care au căzut și de răul în care au ajuns. Așa au trebuit să sufere toată viața de pe urma păcatului lor. Desigur „pomul oprit” este simbolul legilor lui Dumnezeu care guvernează întreaga creație, ca și al poruncilor divine cu privire la viața oamenilor care trebuie respectate dacă vrem să trăim pe potriva naturii noastre creată pentru comuniunea cu Dumnezeu și să ne bucurăm de viață. Diavolul ne face însă să credem că putem trăi și fără de Dumnezeu, respectiv fără respectul legilor divine pe care ni le prezintă ca pe o povară greu de purtat. Mai simplu este să ne conducem după cum ne dictează simțurile și după „spiritul veacului”, adică după cum trăiesc cei mai mulți. Astfel Dumnezeu este exclus practic din viața omului, chiar dacă acesta nu se declară ateu sau chiar dacă încearcă să slujească la doi Domni: lui Dumnezeu și lui Mamona (cf. Matei 6, 24). În fond, păcatul lui Adam și al nostru al tuturor este încercarea de a deveni autonomi față de Dumnezeu pentru a face ceea ce ne place sau ceea ce credem noi că este bine. Și pentru că păcatul este legat, mai cu seamă, de plăcerea simțurilor, Părinții ascetici descriu cercul vicios al păcatului astfel: omul caută frenetic plăcerea, care însă îl aruncă curând în brațele durerii și vrând să scape de durere fuge din nou spre plăcere. Tradiția ortodoxă consideră ca „păcate capitale” (deosebit de grave): mândria, iubirea de arginți, desfrânarea sau adulterul, invidia, lăcomia, mânia și lenea. De asemenea „păcatele împotriva Duhului Sfânt”: împotrivirea față de adevărurile credinței creștine, încrederea nechibzuită în bunătatea lui Dumnezeu care ne face să păcătuim cu nepăsare crezând că Dumnezeu ne iartă și fără pocăință, deznădejdea față de mila și bunătatea lui Dumnezeu, pizmuirea aproapelui pentru darurile primite de la Dumnezeu și nepocăința până la moarte. Tot păcate deosebit de grave sunt și „păcatele strigătoare la cer”: crima (inclusiv avortul), sodomia (desfrâul împotriva firii), asuprirea văduvelor, orfanilor și a săracilor, oprirea plății lucrătorilor și necinstirea și lipsa de mulțumire față de părinți.

Va continua
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #387  
Vechi 27.02.2015, 21:22:51
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.911
Implicit << continuare >>

3.2 Despătimirea sau purificarea de patimi

Pentru a se putea lupta „după lege” (cf. II Timotei 2, 5) , adică constant și sistematic, împotriva păcatului, credinciosul are nevoie de un povățuitor, adică de o persoană experimentată în viața duhovnicească. Acesta este duhovnicul, care primește mărturisirea regulată a păcatelor și dă îndrumări și sfaturi cu privire la viața duhovnicească a fiilor săi, urmărindu-le îndeaproape evoluția spirituală.

3.2.1 Credința. Fundamentul vieții duhovnicești, care înseamnă luptă contantă împotriva păcatului și pentru dobândirea virtuților, adică a deprinderilor bune contrare patimilor, este credința. Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. VII) spune: „Credința este prin fire începutul virtuților”, iar „binele fiind sfârșitul virtuților este concentrat înlăuntrul credinței”. Așadar credința este binele concentrat, iar binele este credința actualizată. Desigur credința este ea însăși un dar al lui Dumnezeu pe care dacă nu-l avem trebuie să-l cerem. Căci cine vrea să creadă și se roagă lui Dumnezeu să-i dea credință, va ajunge, fără îndoială, să poată crede. Iar pe măsură ce înaintăm în viața duhovnicească, prin împlinirea constantă a poruncilor lui Dumnezeu și dobândirea virtuților, credința devine o evidență atotluminoasă (Părintele Profesor Dumitru Stăniloae). Se înțelege de la sine că numai printr-o credință fermă, care este puterea lui Dumnezeu în noi, putem sta împotriva celui rău și ne putem angaja la lupta „până la sânge” cu păcatul.

3.2.2 Pocăința.
Pocăința ca Taină a mărturisirii păcatelor, dar și ca lucrare de căință pentru păcatele săvârșite are de asemenea o valoare fundamentală în viața duhovnicească. Sfântul Isaac Sirul (sec. VII) spune: „Dacă toți suntem păcătoși și nimeni nu este deasupra ispitelor, nici una din virtuți nu este mai înaltă decât pocăința. Lucrul ei nu se poate sfârși niciodată”. Viața creștină este o viață de pocăință neîncetată, adică de convertire neîncetată de la păcat la Hristos prin împlinirea poruncilor Lui. Și cum nimeni nu poate pretinde vreodată că a biruit cu totul păcatul, înseamnă că pocăința trebuie să ne însoțească toată viața. Totodată pocăința, prin regretul stării de nedesăvârșire în care ne aflăm mereu, devine un mijloc și un imbold permanent spre neîncetată înaintare în viața duhovnicească. Pocăința adevărată, care se exprimă adeseori prin lacrimi de căință pentru păcate, înseamnă deci dinamism spre virtute și este contrariul nemulțumirii descurajante care paralizează elanul credinciosului spre mai bine.

3.2.3 Rugăciunea.
Pocăința ne îndeamnă mereu la rugăciune și ne însoțește în timpul rugăciunii pentru ca aceasta să se facă „cu inimă înfrântă și smerită” (Psalm 50, 18) și cu atenția necesară pentru ca mintea să nu se împrăștie în altă parte, ci să coboare în inimă. O rugăciune care se face doar cu mintea, fără participarea inimii, este o rugăciune rece, exterioară, formală și nu ne poate uni cu Dumnezeu care sălășluiește tocmai în inima noastră. De aceea toți Părinții insistă pe „rugăciunea inimii”, adică pe rugăciunea care angajează toată ființa noastră, concentrată în inimă. Este adevărat că atunci când auzim de „rugăciunea inimii” în Spiritualitatea ortodoxă, ne gândim în primul rând la așa zisa „rugăciunea lui Iisus”: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, care este rugăciunea de toată vremea (adică se repetă mereu, în orice loc, în timpul lucrului, în călătorie…) a monahilor, dar și a multor credincioși fervenți.
Însă orice rugăciune, individuală sau obștească, trebuie să tindă să devină cu adevărat o rugăciune a inimii. Desigur lucrul acesta nu este ușor pentru că mintea omului este obișnuită să se ocupe mai mult cu lucrurile exterioare, decât cu cele interioare, care privesc pe Dumnezeu. Tocmai de aceea rugăciunea cere un efort deosebit de atenție care trebuie dirijată spre inimă. Altfel mintea se răspândește în cele din afară, chiar în timpul rugăciunii. Iar o rugăciune făcută cu mintea împrăștiată este o rugăciune impură, nedemnă de Dumnezeu; ea nu poate contribui la transformarea omului lăuntric. Numai rugăciunea inimii transformă cu adevărat inima, o pacifică și îi recompune unitatea pe măsură ce toate puterile (energiile) lăuntrice: gândurile, sentimentele, voința… se concentrează din nou în ea. Iar unitatea inimii înseamnă în același timp unitatea cu toată umanitatea și cu toată creația. Aceasta înseamnă că Împărăția lui Dumnezeu, care este pace și bucurie în Duhul Sfânt, s-a instalat cu adevărat în inima omului. Dragostea lui Dumnezeu inundă inima și o face să simtă pe toți oamenii ca propriile sale mădulare, pentru care este în stare să-și dea viața. Este adevărat că pentru a ajunge la această stare trebuie să ne rugăm mult, neîncetat, cum ne îndeamnă Apostolul Pavel (I Tesaloniceni 5, 17). Chiar dacă nu mulți ajung la starea de simțire permanentă a harului sau a Împărăției lui Dumnezeu în inima lor, totuși orice credincios care se roagă cu căldură și cu smerenie și, desigur, cu atenția cuvenită trăiește, în timpul rugăciunii, momente de pace și bucurie, simte o ușurare și o mângâiere care sunt lucrări ale harului ascuns în inimă. Rugăciunea înnoiește sufletul, îi dă putere să reziste ispitelor și curaj în lupta cu greutățile vieții.

Va continua
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #388  
Vechi 04.03.2015, 22:21:11
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.911
Implicit

<< continuare >>

3.2.4 Cumpătarea și înfrânarea.
Cumpătarea și înfrânarea sunt un alt aspect esențial al ascezei creștine în procesul despătimirii și al dobândirii virtuților. Numai printr-o viață cumpătată și prin înfrânare atotcuprinzătoare ne putem lupta cu patimile și dobândi virtuțile creștine. „Oricine se luptă se înfrânează de la toate”, zice Apostolul (I Corinteni 9, 25). Cumpătarea și înfrânarea de la tot ceea ce poate dăuna vieții duhovnicești trebuie să caracterizeze pe orice creștin. Credinciosul angajat responsabil în credință se străduiește să ducă o viață cumpătată, cu măsură, din toate punctele de vedere; el evită extremele în mâncare, în băutură, în îmbrăcăminte, în viața conjugală, în odihnă ca și în lucru… Pentru că știe că „extremele sunt ale dracilor”, cum spun Părinții.
Înfrânarea este mai mult decât cumpătarea și presupune o luptă cu sine însuși, mai aprigă decât lupta pentru cumpătare. Ne înfrânăm de la orice păcat, fie cu gândul, fie cu cuvântul, fie cu fapta; ne înfrânăm de la iubirea de bani și bunuri materiale, de la a judeca pe semeni, de a ne înălța pe noi înșine prin mândrie și slavă deșartă; ne impunem disciplina postului alimentar și conjugal pentru ca să ne stăpânim simțurile și să ajungem la „libertatea fiilor lui Dumnezeu”. Tradiția ortodoxă pune aici un accent deosebit pe postul alimentar, adică pe abținerea de la carne și produse animaliere în toate miercurile și vinerile de peste an, ca și pe perioada celor patru posturi: al Paștilor (șapte săptămâni), al Crăciunului (șase săptămâni), al Sfinților Apostoli (aprox. două săptămâni) și al Adormirii Maicii Domnului (două săptămâni). Experiența milenară dovedește că postul alimentar însoțit de înfrânarea conjugală (cf. I Corinteni 7, 5), de pocăință și de alte practici ascetice ca metaniile, rugăciunea de noapte… sunt mijloace excelente de disciplinare a simțurilor și de stăpânirea lor pentru ca trupul însuși să se spiritualizeze și să devină întru totul supus minții luminate de lucrarea Duhului Sfânt. Un autor ascetic spune că dacă omul nu devine spiritual până în trupul său, va deveni carnal până în sufletul său. Să subliniem și faptul că postul alimentar înseamnă o adevărată binecuvântare pentru sănătatea trupului, pentru că mâncarea strict vegetariană este mai proprie pentru organism decât mâncarea de origine animală. Prin post și prin toate practicile ascetice care privesc și trupul, după cum spun Părinții, nu se urmărește omorârea trupului, ci a patimilor care distrug trupul. „Căci nimeni vreodată nu și-a urât trupul său…” (Efeseni 5, 29), chiar dacă îl chinuiește și-l supune robiei (cf. I Corinteni 9, 27) prin post și înfrânare pentru ca să se supună duhului.

3.2.5 „Trezvia duhovnicească” sau paza minții și a gândurilor.
Dacă orice păcat își are originea într-un gând rău venit de la diavolul și poate fi oprit din fașă când încă nu este socotit ca păcat, ne dăm seama cât de importantă este „trezvia duhovnicească” sau starea de veghe a minții pentru a nu primi gândurile rele. Păcatul începe propriu zis atunci când gândul rău este acceptat și devine poftă sau dorință pentru că mintea se îndulcește cu ispita diavolului care trece imediat în inimă. „Deci pofta zămislind naște păcat, iar păcatul odată săvârșit aduce moarte” (Iacob 1, 15). Când un păcat se repetă timp îndelungat devine patimă, adică obișnuință rea care paralizează voința și robește pe bietul om. „Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea ființa omenească” (Dumitru Stăniloae).

Totul pornește deci de la gânduri, atât binele cât și răul. „Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața”, zice un Părinte contemporan. În general, oamenii nu-și dau seama de puterea destructivă a gândurilor rele, respectiv de puterea pozitivă a gândurilor bune. Chiar și atunci când un gând rău nu se materializează într-o faptă rea, ci rămâne doar în minte și în inimă, totuși el tulbură starea sufletească a omului, care se va repercuta și asupra semenilor și a mediului înconjurător. Un gând rău primit în inimă poate duce la o adevărată captivitate a minții și la suferințe indescriptibile. De aceea Părinții ne îndrumă să nu acceptăm nici un gând rău sau negativ care introduce în sufletul nostru energii destructive, paralizante, ci numai gânduri bune care ne încarcă cu energii pozitive. Este adevărat că de multe ori se întâmplă că nu știm să deosebim între gândurile rele și gândurile bune. Părinții ne învață să deosebim gândurile după lucrarea lor în suflet: dacă trăim stări de tulburare, de agitație, mânie, descurajare…, să știm că gândurile care le provoacă sunt de la diavolul și să încercăm să le alungăm. Gândurile care vin de la Dumnezeu aduc în suflet pace, liniște, curaj, blândețe, compasiune… Trezvia sau arta de ași păzi mintea ca și arta de „a deosebi duhurile” (capacitatea de distinge imediat care gânduri vin de la Dumnezeu și care vin de la diavolul) este proprie celor înaintați în viața duhovnicească. Totuși fiecare creștin, indiferent pe ce treaptă s-ar afla, trebuie să cunoască felul în care se insinuează păcatul în suflet și cum poate ajunge să-l robească dacă nu se luptă dintru început cu el prin neacceptarea gândurilor rele.

Va continua
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #389  
Vechi 10.03.2015, 23:13:49
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.911
Implicit

<< continuare >>

3.2.6 Răbdarea necazurilor.
„În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”, zice Hristos ucenicilor Săi. Este imposibil să trăim în lume fără să ne confruntăm cu tot felul de necazuri, greutăți sau suferințe. Și aceasta pentru că lumea în care trăim este în același timp o lume căzută, marcată de păcat, dar și mântuită potențial în Iisus Hristos, adică eliberată de păcat și de moarte, care nu mai au stăpânire absolută asupra oamenilor. Mântuirea lumii nu înseamnă și dispariția necazurilor din viața oamenilor pentru că acestea, ca și consecință a păcatelor, țin de libertatea lor precum și de iconomia însușirii personale a mântuirii. Dacă mântuirea lumii ar fi însemnat și dispariția necazurilor și greutăților vieții, toți oamenii s-ar fi mântuit în mod automat, fără participarea lor proprie la procesul însușirii personale a mântuirii și chiar împotriva voinței lor. Căci nu toți vor să accepte mântuirea. Dumnezeu ar fi încălcat astfel libertatea omului. Tocmai de aceea, Mântuitorul zice: „Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Mântuitorul n-a suprimat necazurile, ci le-a luat asupra Sa împreună cu păcatele oamenilor care sunt cauza tuturor suferințelor din lume. Iar prin învierea Sa, El a biruit păcatul cu toate consecințele lui asupra oamenilor. Astfel că cei ce sunt uniți cu Hristos prin credință și prin străduința de a duce o viață plăcută lui Dumnezeu, se împărtășesc în tot momentul de ajutorul lui Dumnezeu, care preface necazul în binecuvântare și suferința în bucurie. De aceea Hristos ne invită, zicând: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară” (Matei 11, 29-30).

Sfântul Marcu Ascetul (sec. IV), dezvoltă în scrierile sale o adevărată teologie a necazurilor care poate fi rezumată în cinci puncte:

Prin necazuri, Dumnezeu ne atrage de la păcate;
Necazurile urmează, în general, păcatelor, chiar dacă le-am mărturisit în Taina Spovedaniei. Uneori poate trece vreme îndelungată de la săvârșirea păcatelor până la „răsplata” lor. Există o „lege” a compensației între păcatul săvârșit cu voie liberă și necazul care vine fără voia noastră. („De nu vrei să pătimești răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează cu necesitate celui de al doilea, căci ce seamănă fiecare, aceea va și secera (Galateni 6, 8). Semănând de bună voie cele rele și secerându-le fără voie, trebuie să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu. Dar fiindcă a rânduit o vreme oarecare între semănat și seceriș, nu credem în răsplată”);
Prin necazuri firea noastră aplecată spre păcat se restabilește, încetul cu încetul, și se întărește din nou ca să poată rezista ispitei și să nu mai păcătuiască;
Necazurile pot veni chiar și atunci când n-am păcătuit noi; ne vin pentru păcatele semenilor;
Răbdarea necazurilor, adică purtarea lor cu curaj, este un semn de putere și de înțelepciune care sporesc mereu în noi puterea și înțelepciunea.

Se întâmplă de multe ori că necazurile vieții ne apropie de Dumnezeu mai mult decât orice altă faptă bună, pentru că ele ne arată că fără Dumnezeu nu putem face nimic. Mai cu seamă în necazuri, în boli și suferințe de tot felul, experimentăm puterea și ajutorul lui Dumnezeu. De aceea Părinții ne învață să nu ne descurajăm în necazuri, ci să ne încredințăm milostivirii lui Dumnezeu, „care toate le lucrează spre binele celor ce ce-L iubesc” (Romani 8, 28), rugându-L să-și împlinească voia Sa în noi și în viața noastră.


Va continua
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #390  
Vechi 15.03.2015, 23:40:27
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.911
Implicit

<< continuare >>

3.2.7 Dragostea care acoperă mulțime de păcate. Despătimirea (purificarea de patimi) înseamnă în același timp și cultivarea (dobândirea) virtuților contrare patimilor cu care ne luptăm. Numai cultivând virtutea contrară patimii ne-am vindecat cu adevărat de robia acesteia. În locul mândriei trebuie cultivată smerenia; în locul iubirii de arginți, iubirea de neagoniseală și milostenia; în locul desfrânării, înfrânarea și castitatea; în locul invidiei, bucuria pentru binele aproapelui; în locul lăcomiei, cumpătarea și înfrânarea; în locul mâniei, blândețea; în locul lenei, hărnicia și munca cinstită („Orice lucrați, lucrați din toată inima, ca pentru Domnul și nu ca pentru oameni” Coloseni 3, 23); în locul urii, „dragostea care este împlinirea legii”.”Pentru că poruncile: Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să nu poftești….și orice altă poruncă ar mai fi, se cuprind în acest cuvânt: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Romani 13, 9-10). Fiind cea mai înaltă dintre virtuți, dragostea nu se poate câștiga cu ușurință, ci printr-un exercițiu permanent de luptă împotriva egoismului care ne închide în noi înșine, excluzându-i pe ceilalți. Părinții ne învață să începem întotdeauna de la lucrurile mici pentru a ajunge la cele mari. În privința dragostei, ei ne spun să încercăm, la început, să-i suportăm pe cei de lângă noi așa cum sunt, cu calitățile și cu defectele lor, să avem răbdare cu ei și să nu răspundem răului cu rău sau să nu ne angajăm în conflicte, nici atunci când credem că dreptatea este de partea noastră, ci să-l lăsăm pe Dumnezeu să lucreze cu timpul pentru restabilirea păcii. Să nu judecăm și să nu vorbim de rău pe nimeni și, mai ales, să ne rugăm ca să ne vedem mai întâi greșelile proprii și apoi pe cele ale aproapelui. Schimbarea semenilor în bine, începe cu schimbarea mea, adică cu progresul meu în dragoste. Pe cât înaintez în dragoste, pe atât voi fi mai smerit și voi vedea pe semeni în lumina lui Dumnezeu, adică tot mai buni și mai vrednici de iubire. Iar aceștia vor simți dragostea mea și se vor schimba și ei, la rândul lor. Toată lupta împotriva păcatului și a patimilor, toată rugăciunea și toată nevoința (asceza), dacă nu duc la dragostea față de aproapele nu folosesc la nimic (vezi I Corinteni 13).

Dragostea este deci ținta Spiritualității de care vorbim aici, rodul harului Tainelor și cununa tuturor ostenelilor ascetice. Dacă nu ajungem la dragoste, înseamnă că am alergat în deșert. Căci numai prin dragoste ne putem apropia de Dumnezeu și deveni asemenea Lui. „Dragostea este, după calitatea ei, asemănare cu Dumnezeu pe cât este cu putință muritorilor…, după efectul ei, este izvor al credinței, abis al îndelungii răbdări, ocean al smereniei”, zice Sfântul Ioan Sinaitul (Scara, XXX) , iar Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: „Cel ce mai vede în inima sa o umbră de ură față de vreun om oarecare pentru cine știe ce greșeală, acela este cu totul străin de iubirea lui Dumnezeu”(Capitole despre dragoste I, 15). Totuși, după Sfântul Isaac Sirul „nu pot câștiga dragostea de oameni cei ce iubesc lumea” (Cuvântul LXXXV), adică cei ce sunt atașați în mod pătimaș de lumea aceasta.

Va continua
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare


Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
Viata Sfantului Simeon cel Nebun dupa Hristos Nestiut Generalitati 4 10.04.2014 20:58:59
Mihai Viteazul - o viata inchinata lui Hristos mirelat Biserica Ortodoxa in relatia cu alte confesiuni 23 25.09.2013 04:44:16
Dogmatica Patristica Ortodoxa myself00 Generalitati 7 10.09.2012 20:23:37
Despre trupurile inviate in patristica Mihnea Dragomir Sfinti Parinti (Patrologie) 99 29.05.2012 15:09:59
Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos Calea, Adevarul si Viata tatolivia Intrebari utilizatori 0 09.10.2011 16:10:56