Pastorala Sfantului Sinod - Hristos a devenit o persoana omeneasca ???

[catalin2]

În prealabil postat de Capy

Aceasta spune Sfântul Sinod Ecumenic.Tu ştii mai bine? Nu este nici un pleonasm, fiindcă Sfântul Sinod Ecumenic când a formulat sintagma "Om desăvârşit" a avut în vedere să elimine celelalte erezii, cum ar fi de exemplu apolinarismul. Prin sintagma "Om desăvârşit" se arată că firii umane nu îi lipseşte nimic.

Chiar eu am dat un citat din hotararea Sinodului Calcedon. Eu stiu ce scrie acolo, tu spui ceva gresit. Sinodul spune "Dumnezeu adevarat si Om adevarat, cum am scris eu". Nu spune ce ai scris tu, ci altceva: " desavarsit in Dum*nezeire si desavarsit in umanitate", asta insemnand in totalitate Dumnezeu si in totalitate Om. Ce inseamna in totalitate Om, nu persoana umana? Iata ce spune citatul pe care l-am dat si eu, tot din Sinod: "deofiinta cu noi, dupa umanitate, fiind intru toate asemenea noua, in afara de pacat." Deci in toate asemenea unui om, afara de pacat. Intelegi ca a devenit om ca toti oamenii? Altfel e o mare erezie, am scris mai sus.

În prealabil postat de Capy

Om Desăvârşit nu înseamnă "persoană omenească", fiindcă firea nu se confundă cu persoana!!!

Complet fals, inseamna ca tu negi Intruparea. Citeste mesajul precedent. Daca e Om nu inseamna ca e persoana umana? Numai evolutionistii cred ca suntem animale evoluate. A devenit Om, nu a devenit umanitatea. Acest Om s-a numit Iisus. Era Dumnezeu si Om, in acelasi timp, in aceeasi Persoana. Nu era Dumnezeu care a luat o infatisare omeneasca, cum am vazut ca ganditi voi, in mod gresit. Aia e o erezie.

[delia31]

În prealabil postat de Capy

Om Desăvârşit nu înseamnă "persoană omenească"

A fi om, si inca desavarsit e imposibil. Numai o Persoana dumnezeiasca reusit asta.

Si tocmai acesta este si rostul pentru care Persoana dumnezeiasca si-a unit in ipostasul divin, firea divina din vesnicie cu firea umana. Pentru ca nici un om nu ar fi putut deveni persoana altfel decat prin mijlocirea singurei Persoane divino-umane, care are ambele firi. A nu fi persoana inseamna individ izolat.

Nimeni din cei care au (doar) fire umana nu poate deveni persoana fara impartasirea de Singura Persoana in care e si dumnezeirea si umanitatea.

Subiectul topicului nu e daca a fi om inseamna a fi persoana umana (si atat), ci daca a fi om presupune a fi persoana divino-umana.

Problema acestui topic (en pasant fie spus, cred ca pastorala era doar un pretext) e ca tu nu admiti ca aceasta Persoana dumnezeiasca, singura care a reusit sa fie om (si inca desavarsit) sa se numeasca persoana teandrica (la singular).

[Igor_Paslusnik]

Na păi, dragilor, spor la pălăvrăgit şi la pierdut timpul pentru mântuire.

Dumnezeu să ne ierte.

[Capy]

În prealabil postat de catalin2

Ce inseamna in totalitate Om, nu persoana umana? Iata ce spune citatul pe care l-am dat si eu, tot din Sinod: "deofiinta cu noi, dupa umanitate, fiind intru toate asemenea noua, in afara de pacat." Deci in toate asemenea unui om, afara de pacat.

Trebuie specificat de la bun început faptul că, în filozofie, psihologie, sociologie şamd. termenii de persoană (ipostas, ipostasă) şi fire (fiinţa, natură) nu sunt definiţi la fel ca în teologie. Eu mă voi referi doar la înţelesul pe care îl au în teologie aceşti termeni, fiindcă subiectul topicului este strâns legat de teologie.

Termenii persoană şi ipostas sunt sinonime, însă, în funcţie de context îndică realităţi diferite.
De asemenea, termenii fiinţa / esenţă / substanţă / fire / natură au acelaşi înţeles, însă pot indica realităţi diferite .

Persoana divină (dumnezeiască) nu este aceeaşi cu persoana umană (omenească), cum de altfel, nici firea divină (dumnezeiască), nu este aceeaşi cu firea umană (omenească). Divinul (dumnezeiescul) - fie că vorbim despre Fiinţă, fie că vorbim despre Persoane - este Necreat, pe când umanul (omenescul) este creat (făptură, zidire). Aşadar, nu trebuie confundată niciodată Divinitatea cu omenitatea sau Divinul cu umanul. De asemenea, nu trebuie confundate nici Persoanele divine (dumnezeieşti) cu persoanele umane (omeneşti) şi nici firea divină (dumnezeiască) cu firea umană (omenească).

General vorbind, firea (natura, fiinţa) indică ceea ce este comun, pe când persoana (ipostasul, ipostasa) indică ceea ce este distinct. De aceea, există însuşiri ale firii (însuşiri fireşti, naturale) şi însuşiri ale persoanei (însuşiri personale sau ipostatice).

Sf. Ioan Damaschin explică: "Tot ceea ce este comun şi se observă în mulţi, fără ca să fie în unul mai mult, iar în altul mai puţin, se numeşte fiinţă. Prin urmare, pentru acest motiv, se zice o singură fire a oamenilor, pentru că orice om este compus din suflet şi corp."

Vlădica Hierotheos Vlachos explică foarte limpede: "Spunând însă că voinţa este a firii-naturii, nu ignorăm faptul că definim ipostasul ca esenţă caracterizată de anumite însuşiri", "Ipostasul-persoana se defineşte ca esenţă având însuşiri (idiómata). Astfel, energia-lucrarea este mişcare esenţială-fiinţială a firii, dar elementul activ (energón) este persoana."

Când ne referim la ceea ce este Necreat - Divinitate (dumnezeire) avem spre exemplu:

Ceea ce este comun
Persoanele divine (dumnezeieşti) sunt co-eterne, nedespărţite şi de-o-fiinţă - de aceeaşi fiinţă / esenţă / substanţă / fire / natură, de aceeaşi slavă (energie), de o voinţă, de o cinste, de o putere şi nimeni nu este mai mare decât celălalt, adică Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt de o mai mică importanţă decât Tatăl. Acestea sunt însuşiri fireşti (naturale) şi indică ceea ce au în comun Persoanele divine (dumnezeieşti). Sf. Ioan Damaschin explică: "Căci cu privire la Sfânta Treime ceea ce o uneşte şi o face una este examinat real din pricina coeternităţii şi din pricina identităţii fiinţei, activităţii şi voinţei, din pricina acordului felului de a gândi şi din pricina identităţii stăpânirii, puterii şi bunătăţii. Nu am spus asemanare, ci identitate şi unitate de mişcare, căci este vorba de o singură fiinţă, o singură bunătate, o singură putere, o singură voinţă, o singură activitate, o singură stăpânire, una şi aceeaşi, nu trei asemenea unele cu altele, ci una şi aceeaşi mişcare a celor trei ipostase. Căci fiecare dintre ele nu are mai puţină unitate faţă de altă ipostasă ca faţă de sine însăşi, în sensul că în toate privinţele Tătal, Fiul şi Sfântul Duh sunt unul, afară de nenaştere, naştere şi purcedere."

Ceea ce este distinct
Deosebirile dintre Persoanele divine (dumnezeieşti) sunt date de însuşirile personale (ipostatice). Tatăl este fără de început, necauzat şi nenăscut, adică existenţa Sa nu este cauzată de ceva anume, Fiul S-a născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl. ÎPS Hierotheos Vlachos explică: "Fiecare Persoana din Treime are o insusire neschimbata: Tatal este Tata, si nu Fiu, Fiul este Fiu al lui Dumnezeu, si nu Tata, iar Sfantul Duh este Sfantul Duh, si nu Tata sau Fiu. Aceste insusiri nu se pot schimba, misca sau transforma. Tatal nu putea sa devina Fiu, si nici Sfantul Duh nu putea sa Se nasca, de vreme ce purcedea din Tatal; in schimb, cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, Care S-a nascut din Tatal mai inainte de timp, putea sa Se nasca si in timp, dupa trup, din Preasfanta Fecioara." Acestea se numesc însuşiri personale (ipostatice) şi indică deosebirea dintre Persoanele divine (dumnezeieşti).

Când ne referim la ceea ce este creat (făptură, zidire) - omenitate (omenire) avem spre exemplu:

Ceea ce este comun
Persoanele umane (omeneşti) sunt de aceeaşi fiinţă / esenţă / substanţă / fire / natură. Astfel, Petru este om, aşa cum este şi Pavel sau cum sunt ceilalţi oameni. Sf. Ioan Damaschin explică: "se examinează logic şi abstract ceea ce este comun între ei, ceea ce îi uneşte, ceea ce îi face unul. Căci gândim cu mintea că Petru şi Pavel sunt de aceeaşi natura şi au o natură comună, deoarece fiecare din ei este animal (fiinţă) raţional şi muritor şi fiecare este trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător. Această natură comună, deci, este examinată logic."

Ceea ce este distinct
De asemenea explică Sf. Ioan Damaschin: "La toate făpturile deosebirea ipostaselor se examinează real. Căci ipostasele nu sunt unele în altele. Fiecare are ceva special şi particular, adică este despărţită în sine şi are multe lucruri care o deosebesc de cealaltă ipostasă. Sunt depărtate în spaţiu, se despart în timp, se deosebesc în felul de a gândi, în putere, în figură, adică înfăţişare, în capacitate, în temperament, în vrednicie, în ocupaţie şi în toate însuşirile caracteristice, dar mai presus de toate în aceea că ipostasele nu sunt unele în altele, ci despărţite. Acest lucru se poate vedea la orice făptură."

Utilizarea sintagmei "persoană umană" cu referire la Hristos, este greşită - ca să nu spun eretică -, deoarece această sintagmă indică prin ea însăşi firea persoanei despre care se face vorbire. Persoana nu este ceva abstract, ci ea este fire (natură, esenţă) caracterizată de anumite însuşiri prin care se deosebeşte de alte persoane. A fi de acord cu această sintagmă înseamnă, ori a introduce o persoană de natură umană în Hristos, ori a denatura caracterul neschimabil/fără schimbare al Ipostasului de natură divină al lui Hristos.

Vlădica Hierotheos Vlachos explică foarte limpede cum este definit ipostasul de către Părinţii Bisericii: "Spunând însă că voinţa este a firii-naturii, nu ignorăm faptul că definim ipostasul ca esenţă caracterizată de anumite însuşiri", "Ipostasul-persoana se defineşte ca esenţă având însuşiri (idiómata). Astfel, energia-lucrarea este mişcare esenţială-fiinţială a firii, dar elementul activ (energón) este persoana."

Putem spune că Hristos este o Persoană în două firi. Putem, de asemenea, spune că Hristos este Persoana a firii umane şi a firii divine. Putem vorbi despre două firi în Persoana lui Hristos. Însă este greşit a spune că Hristos este "persoană umană" fiindcă acestă sintagmă indică natura persoanei în însăşi conţintul ei. Pe când celelalte exprimări de care am amintit, indică unirea celor două firi în Persoana lui Hristos cât şi posesia simultană a firilor de către Aceasta. Posesia simultană a firilor în Persoana lui Hristos, este posibilă tocmai pentru că Persoana Sa este de natură divină - Unul din Sfânta Treime. Iar în alt comentariu am arătat că "intrepatrunderea se face numai de catre firea dumnezeiasca, pentru ca fiind nezidita, aceasta trece prin toate si nimic nu poate sa treaca prin ea." (Vlădica Ierotheos Vlachos)

Dacă Hristos ar fi "persoană umană", după cum au afirmat unii pe aici, atunci ar fi imposibil ca cele două firi să se unească într-o "persoană umană" şi totodată o astfel de persoană să posede simultan ambele firi (divină şi umană), fiindcă întrepătrunderea nu se poate face de către o "persoană umană", ci numai de către Persoana de natură divină a lui Hristos pentru că fiind Nezidita/Necreată, numai aceasta a putut face întrepătrunderea prin care s-a realizat pentru totdeauna unirea celor două firi în Ipostasul Cuvântului.

În prealabil postat de catalin2

Numai evolutionistii cred ca suntem animale evoluate. A devenit Om, nu a devenit umanitatea. Acest Om s-a numit Iisus. Era Dumnezeu si Om, in acelasi timp, in aceeasi Persoana. Nu era Dumnezeu care a luat o infatisare omeneasca, cum am vazut ca ganditi voi, in mod gresit. Aia e o erezie.

Nu a negat nimeni Întruparea. Nu a afirmat nimeni aşa ceva. Astea sunt inveţii de-ale tale!

[Capy]

În prealabil postat de catalin2

Ce inseamna in totalitate Om, nu persoana umana?

"Dupa unirea ipostatica a celor doua firi, a existat o singura Persoana intr-un singur ipostas. Prin gandire filosofica, Nestorie a ajuns sa sustina categoric ca fiecare fire isi are persoana sa. El spunea ca, prin unirea celor doua firi, Hristos a luat doua persoane, adica Persoana dumnezeirii si cea a omenescului (exact ceea ce ai afirmat şi domnia ta n.m.), si ca astfel, a rezultat o a treia persoana, pe care el a numit-o “persoana iconomiei” sau “persoana legii“. Dupa gandirea lui Nestorie, persoana lui Hristos nu se identifica nici cu persoana lui Dumnezeu, si nici cu persoana omului; de aceea, atunci cand cele doua firi se separa, aceasta persoana inceteaza sa mai existe.

Si aceste puncte de vedere eretice au fost respinse de Biserica. Unirea celor doua firi a avut loc in Persoana Cuvantului. Dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, Insusi Dumnezeu Cuvantul a devenit ipostas in trup (aceasta este definirea corectă, ci nu că a devenit persoană umană n.m.). "Dumnezeu Cuvantul S-a făcut ipostas al trupuluiâ€". Hristos este unul, Dumnezeu desavarsit si om desavrarsit, si Se smereste intru totul, in alcatuirea Sa din fire dumnezeiasca si omeneasca. Prin urmare, si trupul primeste inchinare tocmai pentru ca Dumnezeu Cuvantul S-a facut ipostas in el. Aceasta inseamna ca Hristos nu este alcatuit din doua persoane si mai inseamna ca, prin unire, nu s-a format o persoana a legii, pentru ca Dumnezeu Cuvantul S-a facut ipostas al trupului, iar firea dumnezeiasca si cea omeneasca s-au unit fara schimbare, fara amestecare, fara despartire in ipostasul Cuvantului." (Vlădica Ierotheos Vlachos)

[cristirg]

În prealabil postat de catalin2

Nu stiu daca si Capy sustine asa ceva (din afirmatii reiese ca nu, dar din faptul ca el contesta ca Hristos a devenit persoana umana, deci Om, reiese ca da), ceea ce spui e o erezie veche. Practic neaga toata invatatura crestina, invatatura Intruparii.
Tu spui ca Hristos nu a devenit Om, ci a fost doar Dumnezeu care a avut o aparitie pamantesca (asa cum sunt aparitiile ingerilor, sau a Persoanelor divine). De exemplu intr-o carte un inger locuieste intre oameni, fara sa devina om, fiind inger cu o aparitie omeneasca. Hristos a luat firea omeneasca, deci a devenit Om, fiind in acelasi timp Om si Dumnezeu. Om inseamna ca a devenit persoana umana. Nu e nicio filozofie aici.

- Sfantul Ioan Damaschin in dogmatica scrie clar:

"Mărturisim că Hristos este din Dumnezeire si omenire, acelaşi este si se numeşte Dumnezeu desavârsit, si om desăvârşit, din două şi în două firi. Cuvântul Hristos spunem că este numele ipostasei; acest cuvânt nu indică numai o singură natură, pe cea omenească sau pe cea dumnezeiască, ci arată că este din două naturi

-Ceea ce face ca ereticii să rătăcească este faptul că ei identifică noţiunea de fire si ipostasă.

-unirea s-a făcut din două firi desavârsite, din cea omenească si cea dumnezeiască; ele nu s-au amestecat, nici nu s-au confundat, nici nu s-au combinat

-unire, adică după ipostasă, fără schimbare, fără confundare, fără prefacere, fără împărţire şi fără depărtare. Mărturisim o singură ipostasă în două firi desavârsite a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Afirm ăm că Dumnezeirea şi omenirea au aceeaşi ipostasă şi mărturisim că după unire se păstrează în el cele două firi. Nu aşezăm pe fiecare din firi deosebit si separat, ci unite una cu alta într -o singură ipostasă compusă.

-cele două firi sunt unite una cu alta în chip real într-o singură ipostasă compusă a Fiului lui Dumnezeu si stabilim că se păstrează deosebirea lor substanţială. Ceea ce este creat a rămas creat, iar ceea ce este necreat a rămas necreat;

-Spunem deci că dumnezeiasca ipostasă a Cuvântului lui Dumnezeu a preexistat fără de timp şi veşnic, că este simplă, necompusă, necreată, necorporală, nevăzută, impalpabilă, necircumscrisă şi are pe toate câte le are Tatăl, pentru că este deofiinţă cu El; ...este desavârsită şi nu se desparte niciodată de ipostasa Tatălui, în vremurile din urmă, însă, Cuvântul, fără să se despartă de sânurile părinteşti, a locuit, cum numai El ştie, în pântecele Sfintei Fecioare, în chip necircumscris, fără de sămânţă şi într-un chip incomprehensibil si si -a luat în însăşi ipostasa Lui cea mai înainte de veci corp din Sfânta Fecioară.

Cuvântul lui Dumnezeu era în toate si mai presus de toate, chiar când era în pântecele Sfintei Născătoare de Dumnezeu

-ipostasa Cuvântului, care era mai înainte simplă, a devenit compusă. Compusă din două firi desavârsite, din Dumnezeire şi omenire

-Nu-l propovăduim numai Dumnezeu, lipsit de omenirea noastră, şi nici numai om, lipsindu -l de Dumnezeire. Nu propovăduim două persoane deosebite, ci una şi aceeaşi, şi Dumnezeu şi om în acelaşi timp, Dumnezeu desavârsit şi om desavârsit; în totul Dumnezeu şi în totul om; acelaşi în totul Dumnezeu împreună cu trupul său şi în totul om împreună cu Dumnezeirea Lui mai presus de Dumnezeire. Prin expresia €žDumnezeu desavârsit şi om desavârsit", arătăm deplinătatea si desăvârşirea firilor. Prin expresia €žîn totul Dumnezeu si în totul om", arătăm unitatea şi indivizibilitatea ipostasei.

-Unul este deci Hristos, o singură persoană si o singură ipostasă a lui Dumnezeu Cuvântul.

Cuvântul fiind Dumnezeu s-a făcut fără schimbare om.


-Cuvântul lui Dumnezeu, cel născut înainte de veci, în afară de timp, din Tatăl, care există fără de început si veşnic împreună cu Tatăl si cu Duhul, în zilele cele mai de pe urmă, pentru mântuirea noastră, s-a sălăşluit în pântecele ei, s-a întrupat si s-a născut din ea fără să se schimbe.
Sfânta Fecioară n-a născut simplu om, ci un Dumnezeu adevărat.

- s-a născut Dumnezeu împreună cu natura pe care a luat-o si care a fost îndumnezeită de El în acelaşi timp în care a fost adusă la existenţă, în aşa fel incât cele trei: luarea naturii noastre, existenţa şi îndumnezeirea ei de Cuvânt s-au intâmplat simultan.

-Căci unul este Hristos si una este persoana Lui, adică ipostasa. Şi totuşi are două firi, a Dumnezeirii şi a omenirii Lui."

-deci acestea sunt cuvintele Sfantului Ioan Damaschin,daca vrei sa crezi intocmai asa e bine,daca nu interpreteaza cum vrei tu...
-unde vezi tu ca apar aceste 2 cuvinte "persoana omeneasca" ?

-poate doar in mintea ta

[Ioan_Cezar]

Mă întreb, să fiu iertat de brutalitatea mărturisirii, dacă nu cumva atunci când întâlnim folosindu-se termenul de "persoană" pentru Hristos, ceea ce ne repugnă este că L-am coborî sau mărgini, cumva, pe Însuşi Împăratul nostru la calitatea de persoană.
Mai simplu spus: cum să numesc persoană pe Însăşi Persoana?
Dar dacă am această piedică, oare cum voi putea eu, ca persoană, să mai spun "Tatăl nostru"? Dacă e aşa o grozavă cădere să fim persoane, noi oamenii, cum mai îndrăznim să ne credem fii ai Persoanei (precum El Însuşi ne-a arătat şi învăţat)?
Or, dimpotrivă, îndrăznesc să spun "Tată" tocmai în virtutea unei adânci legături între persoana care sunt eu, omul, şi Persoana din Sânul Treimii. Şi care e această legătură tare, cu totul bineplăcută Domnului, în virtutea căreia El ne învaţă să mărturisim "Tatăl nostru"?
Când Dumnezeu ne-a făcut "după chipul şi asemănarea Lui", nu a avut oare, deloc, în vedere tocmai Rrincipiul Personal? Comun şi Dumnezeirii şi omului. Nu Se repetă pe Sine, Tatăl nostru, în noi, fiii Lui, atunci când ne face? Dacă nu Se repetă pe Sine, atunci cum să Îl mai numim Tată? Şi cum să ne numim fii ai Lui?
Ce fel de fiu este acela în care nu se repetă tatăl lui?

Aşadar, Capy, ţi se pare că L-am coborî (degrada, mărgini) pe Hristos dacă L-am numi persoană?
Aş vrea să îmi răspunzi exact la această întrebare, dacă voieşti, te rog frumos:
percepi ca pe ceva defăimător, ca pe o degradare, ca pe o mărginire sau chiar hulire să numim pe Hristos cu termenul de persoană?
Şi a doua întrebare: care e temeiul ultim, de neînlocuit (adică esenţial), în virtutea căruia noi îl numim pe Dumnezeu Tată? Tatăl nostru, al oamenilor! Care, oameni, noi suntem persoane: "...omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu." (1 Pt. 3-4)

[Ioan_Cezar]

Eu înţeleg aşa:
1) Fără Principiul Personal nu putem vorbi despre Fiinţă şi fiinţare. A fi presupune persoană şi persoana presupune a fi.
2) În Actul Întrupării, Fiul lui Dumnezeu, Persoana din Sfânta Treime, Şi-a însuşit (enipostaziat - a cuprins în Ipostasul Său) firea omenească, aşa cum este ea prin însuşirile omeneşti, trupeşti şi sufleteşti. În acest sens El S-a numit pe Sine Fiul Omului.
Prin aceasta, Dumnezeu Care S-a făcut Om, a deschis posibilitatea ca şi persoanele create (noi, oamenii), să devenim dumnezeu după har. Prin El, noi oamenii am enipostaziat (am cuprins în ipostasul nostru creat, de făpturi) însuşirile Dumnezeieşti: Viaţa Veşnică, dragostea, lumina, blândeţea, adevărul, înţelepciunea şi toate "roadele Duhului".
3) Tocmai Principiul Personal face posibil atât Întruparea lui Dumnezeu cât şi îndumnezeirea omului, prin Hristos.

Aceasta NU înseamnă, însă că:
a) între Dumnezeu şi om va dispărea vreodată distanţa fiinţială dintre Fiinţa Absolută şi noi, făpturile create;
b) omul devenit dumnezeu prin conţinutul fiinţei sale (sfântul), ar deveni vreodată un alt fel de ipostas - în sensul că acest ipostas făptură ar putea deveni vreodată Dumnezeu celorlalte făpturi omeneşti.

[cristirg]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Mă întreb, să fiu iertat de brutalitatea mărturisirii, dacă nu cumva atunci când întâlnim folosindu-se termenul de "persoană" pentru Hristos, ceea ce ne repugnă este că L-am coborî sau mărgini, cumva, pe Însuşi Împăratul nostru la calitatea de persoană.

Mai simplu spus: cum să numesc persoană pe Însăşi Persoana?
Dar dacă am această piedică, oare cum voi putea eu, ca persoană, să mai spun "Tatăl nostru"? Dacă e aşa o grozavă cădere să fim persoane, noi oamenii, cum mai îndrăznim să ne credem fii ai Persoanei (precum El Însuşi ne-a arătat şi învăţat)?

Or, dimpotrivă, îndrăznesc să spun "Tată" tocmai în virtutea unei adânci legături între persoana care sunt eu, omul, şi Persoana din Sânul Treimii. Şi care e această legătură tare, cu totul bineplăcută Domnului, în virtutea căreia El ne învaţă să mărturisim "Tatăl nostru"?

Când Dumnezeu ne-a făcut "după chipul şi asemănarea Lui", nu a avut oare, deloc, în vedere tocmai Rrincipiul Personal? Comun şi Dumnezeirii şi omului. Nu Se repetă pe Sine, Tatăl nostru, în noi, fiii Lui, atunci când ne face? Dacă nu Se repetă pe Sine, atunci cum să Îl mai numim Tată? Şi cum să ne numim fii ai Lui?
Ce fel de fiu este acela în care nu se repetă tatăl lui?

L-am coborî (degrada, mărgini) pe Hristos dacă L-am numi persoană?

-percepi ca pe ceva defăimător, ca pe o degradare, ca pe o mărginire sau chiar hulire să numim pe Hristos cu termenul de persoană?

Şi a doua întrebare: care e temeiul ultim, de neînlocuit (adică esenţial), în virtutea căruia noi îl numim pe Dumnezeu Tată? Tatăl nostru, al oamenilor! Care, oameni, noi suntem persoane: "...omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu." (1 Pt. 3-4)

-eu asa consider ca il "marginim" daca il numim "persoana omeneasca"
-deci este Persoana divino-umana,sau Persoana (Ipostas) dumnezeiesc,Dumnezeu desavârsit şi om desavârsit, o singură ipostasă (persoana) a lui Dumnezeu Cuvântul.
-s-a născut Dumnezeu împreună cu natura pe care a luat-o si care a fost îndumnezeită
-Căci unul este Hristos si una este persoana Lui, adică ipostasa. Şi totuşi are două firi, a Dumnezeirii şi a omenirii Lui.

-da este Dumnezeu,ipostas (persoana) a Sfintei Treimi dar nu "persoana umana"

-"Sfinta Treime este o singură fiinţă, în trei ipostase (persoane) desavârşite, simplă, mai presus de desavârsire si mai înainte de desavârsire"

[cristirg]

CAPITOLUL XIII Despre însuşirile celor două firi

"Mărturisind că acelaşi Iisus Hristos, Domnul nostru, este Dumnezeu desavârsit si om desavârsit, spunem că acelaşi le are pe toate câte le are Tatăl, afară de nenaştere şi le are pe toate câte le are Adam cel dintâi, afară de păcat numai, adică: corp si suflet raţional si cugetător. Potrivit celor două firi, el are duble însuşirile naturale ale celor două firi: două voinţe naturale, cea dumnezeiască şi cea omenească; două activităţi naturale, cea dumnezeiască si cea omenească; doi liberi arbitri naturali, cel dumnezeiesc si cel omenesc; si înţelepciune si cunoştinţă atât dumnezeiască cât şi omeneasca. Căci, fiind deofiinţă cu Dumnezeu şi cu Tatăl, voieşte si lucrează liber ca Dumnezeu; dar fiind deofiinţă şi cu noi, acelaşi voieşte şi lucrează liber ca om. Ale Lui sunt minunile, ale Lui sunt si patimile."

",... chiar dacă a murit ca om, si chiar dacă Sfântul Lui suflet s-a despărţit de corpul Lui prea curat, totuşi Dumnezeirea nu s-a despărţit de cele două, adică de suflet si de corp, şi astfel nici unica ipostasă nu s-a despărţit în două ipostase. Căci corpul si sufletul au avut de la început, în acelaşi timp, existenţa în ipostasa Cuvântului, si cu toate că în timpul morţii a fost despărţit sufletul de trup, totuşi fiecare a rămas, având existenţa în unica ipostasă a Cuvântului. Astfel, unica ipostasă a Cuvântului a fost si ipostasa Cuvântului si a sufletului si a trupului.

Niciodată, nici sufletul, nici corpul n-au avut o ipostasă [persoana omeneasca] proprie, alta decât ipostasă Cuvântului. Ipostasa Cuvântului a fost totdeauna una şi niciodată două. Prin urmare, ipostasa lui Hristos este una totdeauna. Chiar dacă spaţial sufletul s-a despărţit de corp, ipostatic, însă, era unit prin Cuvânt."