templul iudaic şi biserica creştină (raportul teologic)

[ioanna]

Raportul teologic dintre templul iudaic şi biserica creştină
de Valentin Ilie

Templul tip al Bisericii
Vechiul Testament are un caracter tipologic sau tipic ce este esenţial pentru înţelegerea valorii sale pedagogice. Etimologic τύπos (de la vb. τυπειγ = a tăia, a sculpta) este un model gravat în piatră după care se execută o operă de artă. Acest tip sau model primar este făcut dintr-un material inferior, şi executarea lui este mai puţin îngrijită decât a operei de artă. Potrivit Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi multe evenimente, persoane, obiecte şi instituţii din Vechiul Testament sunt prefigurări, tipuri imperfecte ale lucrării mântuitoare îndeplinite de Hristos şi continuate în Biserică.

Corespondentul tipului din Vechiul Testament este antitipul regăsit în Noul Testament. Tipul nu trebuie confundat cu simbolul deoarece el are o nuanţă transcendentă, este mai degrabă o icoană prefigurată, ,,un simbol profetic’’, ce se poate regăsi desăvârşit în antitip. Astfel, momente şi persoane importante din istoria poporului Israel prefigurează realităţi duhovniceşti din istoria creştinismului:
-exodul este tipul trecerii omenirii, prin jertfa lui Iisus Hristos, din moartea păcatului la viaţa veşnică
- Decalogul este pus în legătură cu Fericirile
-preoţia Vechiului Testament cu preoţia Noului Testament
-poporul ales Israel cu noul popor creştin
-persoane din Vechiul Testament (regele David, profeţii, etc.) prefigurează activitatea lui Mesia.
Există în acest sens peste 3000 de aluzii din Vechiul Testament în Noul Testament. Interpretarea tipologică nu este o simplă speculaţie, ci rolul ei este de a accentua unitatea organică a Scripturii, sensul duhovnicesc al Vechiului Testament servind drept armă împotriva unor erezii care scindau Revelaţia, ca marcionismul.

Tradiţia patristică regăseşte astfel, în unanimitate, tipul Bisericii creştine în Templul poporului ales, situat în Ierusalim . Biserica devine în acest mod Noul Ierusalim sau Ierusalimul ceresc. Antitipul este împlinirea tipului, şi prin urmare Biserica, fiind o realitate duhovnicească, este desăvârşirea Templului, de aceea există multe elemente comune între cele două spaţii cultice în ceea ce priveşte simbolismul şi arhitectura, ce au la bază tocmai această relaţie tip-antitip.

Astfel cele trei încăperi ale templului (pridvorul, Sfânta şi Sfânta Sfintelor) sunt puse în legătură cu împărţirea tripartită a Bisericii creştine (pronaos, naos şi altar).

*Altarul este locul unde se săvârşeşte jertfa cea nesângeroasă a lui Hristos spre deosebire de altarul Vechiului Testament în care se săvârşeau sacrificiile animale;
*Chivotul care conţine Sfânta Euharistie este antitipul vasului cu mană; ,, catapeteasma este peretele interior al bisericii, ce a înlocuit perdeaua tainică a templului lui Solomon, care s-a rupt în momentul învierii’’
* Naosul corespunde Sfintei, unde intrau în vechime numai preoţii, dar acum intră şi credincioşii creştini care tocmai de aceea sunt ,,neam sfânt şi preoţie împărătească’’ (I Petru II9).

În ceea ce priveşte pictura, referirile la Vechiul Testament sunt evidente prin scenele şi personajele reprezentate, care potrivit erminiilor pot trece de 250. Este clară deci, ,,o congruenţă a ideii evreieşti cu privire la Templu-sălaş al Celui Preaînalt şi a celei creştine referitoare la Noul Ierusalim, la împărăţia lui Dumnezeu’’ (Evdochimov Paul, Arta icoanei o teologie a frumuseţii, p. 127).

În ceea ce priveşte simbolismul cosmic al Templului iudaic redat de Iosif Flaviu, el se regăseşte potenţat şi desăvârşit în lăcaşul bisericii creştine ,, a cărui naos dominat de forma sferică a cupolei, sintetizează unirea cercului cu pătratul, măsură şi cifru al Cerului şi Împărăţiei’’ (Ibidem, p. 129)

Ca simbol al împărăţiei divine Biserica este superioară templului iudaic întrucât ea închipuie: ,,răstignirea, înmormântarea şi învierea lui Hristos, fiind mai proslăvită decât cortul mărturiei lui Moise, preînchipuită de Patriarhi, aşezate pe temelii în Apostoli, întru care este izbăvirea şi sfânta sfintelor, mai înainte vestită în Profeţi, preîmpodobită în ierarhi şi desăvârşită în martiri, fiind înălţată pe tronul cel cu sfintele moaşte. Altfel spus, biserica este locaş divin întru care s-a săvârşit jertfa mistică, cea dătătoare de viaţă şi unde sunt cele dinăuntru ale sfinţeniei şi sfânta peşteră. Aici este Mormântul şi masa cea hrănitoare de suflet şi de viaţă făcătoare, în ea sunt mărgăritarele, adică dogmele dumnezeieşti ale învăţăturii Domnului, adresate către ucenicii Săi” (P.G., LCLV, col 25-1004 trad de Toma Teodorescu, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, Bucureşti, 1865, p. 120).

Mai mult simbolismul ei îmbracă şi un caracter antropologic, ce lipseşte templului iudaic, exprimat magistral de Sfântul Maxim Mărturisitorul (,,Biserica este un om duhovnicesc, iar omul o Biserică tainică”). Actele sfinte săvârşite în interiorul ei sunt şi ele împlinirea prefigurărilor vetero-testamentare şi culminează cu Jertfa euharistică, antitip al jertfelor de expiere din ritualul iudaic.

Biserica devine astfel mediu de îndumnezeire a omului, Trup mistic, Mireasă a lui Hristos, atribute ce îi evidenţiază superioritatea faţă de Templu. Cu alte cuvinte, în comparaţie cu templul care era doar locaş de cult, casă a lui Dumnezeu, Biserica este şi o realitate vie divino-umană, al cărei scop este transfigurarea oamenilor şi a întregului cosmos , sens ce lipseşte templului, sau e menţionat ulterior în Cărţile apocrife, dar destul de vag.

Slujba sfinţirii Bisericii confirmă concepţia creştină privind strânsa legătură dintre Templul Vechiului Testament şi biserica Noului Testament.
Psalmii care se citesc: (ps. 83: ,,Cât de iubite sunt lăcaşurile Tale; 86: ,,Că în Tine este locul tuturor’’; 121: ,,Casa Domnului’’; 126: ,,De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc”; 136: ,,Adu-ţi aminte Doamne”) fac parte din cultul iudaic şi au ca laitmotiv prezenţa permanentă a Dumnezeului puterilor în interiorul lăcaşului sfânt. Ungerea cu Sfântul Mir a altarului care este astfel consacrat şi devine Sfânta Masă, pe care se săvârşeşte jertfa nesângeroasă este preluată din ritualul de sfinţire a jertfelnicului pe care se aduceau arderile de tot (,,Să ungi jertfelnicul arderilor de tot şi toate lucrurile lui şi să sfinţeşti jertfelnicul şi va fi sfinţenie mare’’ Ieşire 4010). Apoi rânduiala ce prevede săvârşirea timp de 7 zile consecutiv a liturghiei în biserica nou sfinţită este pusă în legătură cu jertfele de împăcare ce s-au adus la sfinţirea templului.

Numărul mare al pasajelor biblice vetero-testamentare se îmbină cu rugăciuni în care este invocat Duhul Sfânt, cu acte rituale ce simbolizează lucrarea comună şi prezenţa Sfintei Treimi, a celor nouă cete îngereşti, etc. Apar şi elementele noi însă, specifice creştinismului, dintre care cel mai evident este aşezarea Sfintei Mese pe moaştele martirilor, sugerând că biserica are la temelie jertfa Mântuitorului, apoi jertfele sfinţilor şi martirilor.

În ,, Viaţa în Hristos’’ Nicolae Cabasila afirmă chiar că moaştele sfinţilor sunt adevăratul altar al bisericii. Jertfa martirilor este cea care sfinţeşte biserica creştină la fel cum sacrificiile animale sfinţeau templul iudaic. Valoarea devoţiunii lor este cu mult superioară însă, şi este un îndemn pentru toţi membrii Bisericii de a-şi dărui viaţa lui Hristos . Întreaga ceremonie liturgică a sfinţirii lăcaşului de cult este practic imaginea spiritualizată, transfigurată a consacrării templului iudaic, sugerând atât continuitatea, dar şi superioritatea bisericii creştine, antitip, imagine desăvârşită a templului în Legea Harului.

[ioanna]

Raportul templu-biserică în concepţia primilor creştini
Primii creştini au provenit din iudei şi acest lucru a avut o importanţă considerabilă în răspândirea ulterioară a creştinismului şi în special în organizarea lui, care s-a orientat după rânduielile vechiului cult iudaic. Mai mult rugăciunea şi predicarea cuvântului se făcea deseori în templu şi în sinagogă, expresie a faptului că exista o legătură genetică, organică între creştinism şi iudaism. Cu toate acestea stabilirea unei relaţii nu constituie însă şi explicarea semnificaţiei sale.

Creştinii, deşi respectau o serie de practici şi structura cultului iudaic, aveau conştiinţa că aparţin unei noi religii, aveau simţul apartenenţei la o nouă comunitate, care încerca să-şi stabilească propriile sale norme (chiar dacă formal lucrul acesta se producea printr-o cvasi-imitare a unor aspecte din cultul iudaic). Este destul de greu de înţeles acest fenomen dacă-l privim într-o simplă accepţie proximistă. Afirmarea identităţii noii religii nu a implicat renegarea mediului iudaic în care se constituise, dar nici un sincretism iudeo-creştin.

În mentalitatea primilor creştini Templul ocupa încă un loc important. Însăşi Mântuitorul îndeplinea prescripţiile religioase iudaice cu privire la templu, respecta preoţia şi sărbătorile iudaice. Episodul izgonirii din templu a schimbătorilor de bani este mai mult decât grăitor, la fel şi plătirea dării (Matei XVII 25-27).

Rugăciunile se făceau deci la templu sau sinagogă, prescripţiile erau respectate, creştinii fiind apreciaţi drept ,,plini de râvnă pentru lege’’ (FA2120) . Existau însă şi deosebiri faţă de iudei dintre care cea mai evidentă era săvârşirea Euharistiei. Dar pentru această ceremonie se foloseau numai casele particulare, la fel şi pentru agape. Accentul este pus treptat însă în creştinism pe comunitatea de credincioşi, adevăratul templu ,Trupul mistic al lui Hristos potrivit expresiei pauline, şi mai puţin pe lăcaşul de cult. Dealtfel însuşi Iisus comparase Templul cu trupul Său. Se observă astfel reevaluarea ideii de templu ca lăcaş, condiţie şi loc pentru mijlocire, în ideea de templu ca Biserică şi comunitate de credincioşi. Yves Congar afirmă chiar: ,,De îndată ce dăm peste problema templului în creştinism după Cincizecime, imediat întâlnim afirmaţia deplin articulată: acest templu este Biserica însăşi, comunitatea credincioşilor” (Yves Congar, Le Mystère du Temple, p. 180).

Dimensiunea spirituală a comunităţii apare mai importantă şi este deseori accentuată în comparaţie cu Templul iudaic sau sinagoga. Mai mult comunităţile creştine încep să se numească biserici încă din epoca apostolică şi să-şi exprime identitatea cultică prin refuzul unor practici pur iudaice. Sinodul I ecumenic interzice în cele din urmă toate practicile iudaizante sub pedeapsa excomunicării. Această atitudine este vizibilă şi în refuzul unor comunităţi creştine de a prelua sinagogile şi a le transforma în biserici.

Dar odată cu secolul IV când lăcaşul de cult dobândeşte o semnificaţie independentă şi capătă un caracter sacru explicit, fiind clădit pe moaştele martirilor, forma sa predominantă este cea basilicală, întrucât în felul acesta aducea aminte de templul lui Solomon. Deşi dezvoltarea ulterioară a creştinismului , în special a bisericii ca lăcaş de cult , s-a făcut potrivit propriilor nevoi liturgice şi funcţionale, inspirându-se mai degrabă din fastul de la curtea imperială şi nu din ceremonialul iudaic , aluziile la templul iudaic vor fi totuşi permanent prezente .

În creştinism templul iudaic este privit ca o imagine translucidă a Bisericii creştine. De aceea permanent în simbolismul şi arhitectura sa biserica va face referire la templu , îşi va revendica originea şi îşi va afirma continuitatea în legătură cu el, dar bineînţeles la un nivel superior, spiritual, de împlinire a profeţiilor. Este eronat să se afirme că biserica este o simplă imitaţie a templului iudaic sau dimpotrivă o reacţie creştină la ceea ce a reprezentat templul în viziunea iudaică. În arhitectura eclesiastică se impune deci o atenţie deosebită faţă de acest aspect esenţial al simbolismului bisericii creştine, pentru că numai astfel poate fi înţeles caracterul ei profetic şi dimensiunea sa atemporală.


---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Cred ca daca s-ar intelege raportul dintre biserica crestina si templul iudaic, unii oameni nu se vor mai grabi sa dea curs filmelor denigratoare de pe youtube la adresa bisericii ortodoxe ruse si sa o eticheteze "biserica masonica", doar pentru ca a observat unul steaua lui David, prezenta ca motiv decorativ si rapid a facut un film. Intentia s-ar putea sa fie alta cum ar fi revendicarea originii si afirmarea continuitatii insa la un nivel superior sau altceva. Daca e canonic sau necanonic nu stiu (exista si mult kitch in ziua de azi in arhitectura bisericeasca), insa inainte de a ne manifesta indignarea si a transmite mai departe linkuri, macar sa stam sa judecam despre ce poate fi vorba, doar nu suferim de masonofobie. Sunt curioasa cati dintre cei care s-au grabit sa improaste cu venin au cercetat putin arhitectura religioasa, motivele decorative specifice, daca acel simbol s-a mai folosit in arh. lacaselor ortodoxe etc. (aviz Laura 19 )

[tara tara vrem ostas]

bune articolele.

nu stiu insa cat de veridic e simbolul stelei lui David...

[ioanna]

În prealabil postat de tara tara vrem ostas

bune articolele.
nu stiu insa cat de veridic e simbolul stelei lui David...

Pai tocmai asta e, hexagrama nu e un simbol exclusiv mozaic, il gasim in multe religii inclusiv in iconografia ortodoxa. (ex: manastirea Voronet). In iconografia crestina cred ca steaua in 6 colturi reprezinta Steaua Creatiei, cele 6 colturi reprezentand cele 6 zile. In iconografia ortodoxa rusa stiu ca exista si Steaua Betleemului cu 8 colturi.

[ioanna]

“Spatiul sacru” -Vechiul Testament

Noţiunea de sfinţenie este strâns legată în iudaism de Dumnezeu, care este numit: ,,Iahve cel Sfânt’’ sau ,,Sfântul lui Israel’’. Dumnezeu este sfânt nu numai în fiinţa Sa, ci sfinţeşte şi lucrurile, locurile sau persoanele care îi sunt consacrate, şi care devin la rândul lor sacre.Cu privire la sensul cuvântului ,,sacru’’, la evoluţia şi semnificaţia sa în limbajul Vechiului Testament s-au scris numeroase studii. În ceea ce priveşte problema noastră este foarte important să subliniem nuanţele sale.

Există astfel doi termeni folosiţi cu preponderenţă în cărţile cele mai vechi ale Sfintei Scripturi:
* qadoš (sfânt) :se referă la Dumnezeu (Iahve)şi la anumite locuri şi spaţii sacre
* qodeš (sacru): fiinţele şi lucrurile consacrate sau ,,rezervate’’ lui Dumnezeu: primii născuţi, personalul de cult, precum şi la numele divin sau la sabat, sacre prin natura lor.

Cuvântul qadoš are o nuanţă de transcendent, despărţit de lume, separat prin absenţa oricărei impurităţi, cu alte cuvinte un ,,dincolo’’ de lume din care se deduce clar sfinţenia. Mai mult el nu este deloc folosit când este vorba de animale sau lucruri ceea ce îi dă şi o notă etică, care se adaugă sensului de ,,despărţire’’ de lumea înconjurătoare, profană. Este interesant că noţiunea de spaţiu sau loc sacru este exprimată prin termenul qadoš , adică o zona ce nu aparţine lumii obişnuite. Spaţiu sacru prin urmare nu apare în primele cărţi ale Vechiului Testament ca un loc consacrat, rezervat lui Dumnezeu, ci ca un loc separat de lumea aceasta, ce este despărţit de impuritatea acestei lumi , o zonă oarecum transcendentă a cărei sfinţenie este subînţeleasă datorită prezenţei lui Iahve în interiorul său.

Pasajele din Biblie referitoare la Cortul Sfânt apoi la Templul din Ierusalim scot în evidenţă calitatea lor extraordinară de case ale lui Dumnezeu. Cu timpul însă se constată o evoluţie în ceea ce priveşte modul prezenţei lui Iahve în Templul sfânt influenţată de evenimente istorice şi de o serie de curente religioase.

1 .Şi în iudaism ca şi în alte religii lăcaşul de cult nu este tot atât de vechi precum cultul, care îl precede. Referirile la locurile rezervate cultului sacrificial, ulterior la altarele ridicate pe înălţimi sunt numeroase în Sfânta Scriptură. De obicei ele se înfiinţau în urma unor teofanii sau evenimente deosebite : Noe construieşte un altar după potop (Facere 8 20); Iacov la întoarcerea din Mesopotamia a înălţat un jertfelnic numit ,,El-Elohei-Israel’’ (El, Dumnezeul lui Israel) (Facere 53 18-28), dar a adus sacrificii şi la Beer-Seba unde a avut o teofanie, localitate unde şi tatăl său, Isaac, înălţase un jertfelnic pentru că acolo primise o reconfirmare a făgăduinţei făcute lui Avraam (Facere 26, 24). Ştiri despre existenţa unor locuri sfinte sau spaţii cultice în Egipt nu avem, iar motivul plecării în pustie pentru a aduce jertfe era în faţa faraonului nu existenţa unui anume loc cultic situat în deşert, ci faptul că în Egipt vitele nu puteau fi jertfite întrucât erau considerate sfinte.

Primul lăcaş închinat Domnului după ieşirea din Egipt a fost Cortul Mărturiei (Ohel Moed). El era mobil, şi în cadrul său nu avea loc decât dialogul lui Moise cu Dumnezeu, deci aici nu se desfăşura un cult sacrificial. Interesant este şi faptul că el era situat în afara taberei, datorită căderii în idolatrie a poporului, în urma episodului cu viţelul de aur, adică era cu alte cuvinte separat, despărţit de comunitate şi de păcatele acesteia.

Ulterior a fost înlocuit cu Cortul Sfânt sau Cortul Domnului, care va fi centrul religios şi cultic al evreilor până la construcţia templului. Există în Sfânta Scriptură mai multe informaţii despre modul în care el a fost construit şi împodobit.
In linii mari reţinem că avea două încăperi: Sfânta (în partea de răsărit) şi Sfânta Sfintelor (în partea de apus), despărţite printr-o perdea cu chipuri de heruvimi. Noul edificiu deşi era şi el mobil, era mult mai somptuos, fiind înconjurat şi de o curte unde se aduceau sacrificii.

Fiecărei încăperi îi corespundeau o serie de obiecte :
• în curte : altarul holocaustelor şi lavoarul pentru spălările rituale,
• în Sfânta : altarul tămâierii, mesele punerii înainte, menora
• Sfânta Sfintelor : chivotul.

Cortul Sfânt a fost prin excelenţă casa Domnului, prototip al templului şi prefigurare a bisericii creştine, dar şi un factor de coeziune al comunităţii iudaice şi de păstrare a monoteismului. Caracterul său de casă a Domnului în care este aşezată amintirea numelui său (Ieşire 20 : 24) a făcut ca observarea datoriilor cultice să fie legată în special de el. Prezenţa divină nu era redusă la Cortul Sfânt, căci rugăciunea putea fi făcută oriunde, totuşi aici slava divină se manifesta cu pregnanţă.

Comunitatea iudaică apare oarecum dependentă de Cortul Sfânt care era purtat în fruntea convoiului ce rătăcea în pustiu şi era aşezat primul la orice popas. Chivotul situat în Sfânta Sfintelor şi Cortul Sfânt sunt simbolurile poporului ales în timpul călătoriei spre Canaan şi vor rămâne aşa până la construcţia templului (Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie Biblică)

Sanctuarul sfânt este deci conceput ca fiind casă a Domnului, iar îndemnul pentru respectarea în detaliu a indicaţiilor primite (,,Vezi să faci toate acestea după modelul ce ţi s-a arătat ţie în munte’’ (Ieşire 25:40) vine ca o confirmare sau garanţie a unei prezenţe divine reale în cadrul său. Originea şi modelul său ceresc justifică şi potenţează caracterul său extramundan.

[b] Templul [b] este lăcaşul sau spaţiul sacru prin excelenţă al poporului ales . El capătă semnificaţii noi, simbolismul şi funcţionalitatea sa cultică fiind mult mai complexe decât cele ale Cortului Mărturiei sau Cortului Sfânt.

Construcţia primului templu s-a făcut în timpul lui Solomon şi a durat 7 ani. In mare el urma acelaşi plan ca şi Cortul Sfânt, mai exact o împărţire tripartită: vestibul (Ulam), Sfânta (Heical) şi Sfânta Sfintelor (Debir). Vestibulul era străjuit de doi stâlpi sau coloane înalte denumite Iachin (El întăreşte) şi Boaz (în El este puterea). Existau şi clădiri anexe pentru ofrande, întregul templu fiind înconjurat de două curţi aşezate în terasă. Prima era numită ,, a preoţilor’’, iar cea de la nivelul inferior numită curtea mare era destinată credincioşilor. Nucleul templului îl constituie însă Chivotul Legii depus în Debir unde era străjuit de doi heruvimi, din lemn de salcâm, îmbrăcaţi în aur, care ocupau jumătate din întreaga încăpere.

Templul apare ca o copie a casei lui Dumnezeu din ceruri, dimensiunea sa cosmică fiind evidentă: ,,Şi a zidit lăcaşul Său cel sfânt ca înălţimea cerului’’ (Ps. 77 75). Caracterul său extramundan face deseori ca referirile la el şi la prezenţa divină în el să apară oarecum antinomice: ,,Domnul este în lăcaşul cel Sfânt al Său, Domnul în cer are scaunul său’’ (Ps. 10 4). Aparenta confuzie de planuri sugerează strânsa legătură aproape până la identitate (templu-lăcaş ceresc), dintre original şi reflecţia sa. Ubicuitatea divină confirmă valoarea extraordinară şi importanţa Templului Sfânt, accentuând dimensiunea sa cosmică.

2. Simbolismul său cosmic , deşi a fost contestat de unii exegeţi, a existat permanent în mentalitatea iudaică . Iosif Flaviu afirma că Sfânta Sfintelor corespunde cerului, Sfânta pământului, pridvorul apelor, iar ,,chivotul legii cu elementele lui sacre, simbolizau natura universului’’. Accesul în cea mai sfântă încăpere, în Debir, era posibil numai o dată pe an, acest ritual fiind îndeplinit de către arhiereu ce simboliza pe Dumnezeu întrucât: ,,cerul se deschide numai lui Dumnezeu, iar cele două părţi, sfânta şi pridvorul, accesibile preoţilor, sunt pământul şi marea, accesibile oamenilor’’ (Ant. Jud III 7,7). Cei doi stâlpi de la intrare simbolizează puterea, dar şi acceptul divin de a locui în lăcaşul pământesc. Cu acest sens sunt de acord şi cele mai vechi tradiţii rabinice.

Interesantă este şi interpretarea lui Filon din Alexandria . Spre deosebire de Iosif Flaviu, în descrierea sa mai amănunţită sunt evidente influenţe ale platonismului, explicabile prin formaţia sa de filosof elenist. Sfânta Sfintelor este cerul, spune el, iar obiectele sacre astrele. Astfel Chivotul şi podoabele sale reprezintă stelele, planetele, anotimpurile, cele două echinocţii, iar heruvimii cele două emisfere ,,căci lumea întreagă este înaripată’’. Filon are şi o serie de interpretări personale în care apar nuanţe filosofice subtile: dacă cele două table ale Legii, simbolizează cârmuirea şi judecata, între Heruvimi se află însuşi tronul puterii de unde se face auzit glasul Logosului.

In viziunea iudaică Iahve este ascuns, rămânând în umbră, fiind Creatorul ce există anterior de lumea vizibilă, opera sa. Sensurile mistice şi anagogice date obiectelor de cult trimit tot la elemente cosmice:
* menora - Logosul cu cele 7 puteri
* masa punerii înainte – lumea sensibilă de unde provin elemente de bază ale vieţii
*situarea mesei în partea de N a Sfintei Sfintelor – vânturile nordice sunt mai fertile, *culorile de pe catapeteasmă şi de pe veşmintele arhiereului trimit la elementele naturii: purpura – marea roşu – focul, violet – cerul.

Este foarte interesantă această viziune a lui Filon, deşi în general opera sa a fost ignorată de tradiţia rabinică. Ea reflectă modul în care a fost privit templul în cea de-a treia perioadă a sa de către evreii din diaspora, mai ales într-un loc ca Alexandria unde se încerca o armonizare a învăţăturii iudaice cu principiile gândirii greceşti, reprezentantul ilustru al acestei încercări de sinteză fiind Filon.

[ioanna]

3. Caracterul unic al Templului reiese şi din tradiţiile talmudice dezvoltate treptat. Interpretarea literală (spaţială) a versetului de la Iezechiel V 5 ,,Acesta este Ierusalimul, pe care eu l-am pus în mijlocul neamurilor şi a ţărilor dimprejur’’ a dat naştere unei geografii sacre: Israel e ţara din mijlocul pământului, Ierusalimul în mijlocul Israelului, templul în mijlocul Ierusalimului. Se remarcă funcţia de omfalos a Templului alături de înţelegerea sa ca microcosmos. Ca axis mundi el apare în gândirea iudaică, drept punctul cel mai apropiat de cer. Dacă distanţa fizică dintre pământ şi cer este de 500 de ani (peste 3 milioane de mile), de la Templu până la lăcaşul ceresc sunt doar 18 mile, afirmă o veche legendă iudaică! Ierusalimul era în concepţia iudaică mai înalt decât alte zone ale lumii, această idee fiind vie în timpul Mântuitorului (pelerinajul se făcea ,,sus’’ la Ierusalim, iar în pilda omului căzut între tâlhari se spune că el ,,cobora’’ de la Ierusalim la Ierihon). Apoi templul nu era numai locul în care cerul comunica cu pământul, ci tot aici se făcea legătura cu lumea de jos, cu şeolul, cu izvoarele primordiale sugerate de apele descrise în viziunea sa de Iezechiel (47 1-2). Această temă va fi dezvoltată mai târziu de către literatura rabinică: muntele Sion pe care este templul blochează invazia apelor primordiale ce ar distruge altfel lumea. Templul condiţionează deci şi asigură existenţa ordonată a cosmosului Funcţia de centru şi imaginea de microcosmos a templului asigură şi garantează oarecum prezenţa divină. Dumnezeu este gândit ca transcendent faţă de lume, care îi este exterioară ontologic, dar este în acelaşi timp proniator al ei.

Cum este însă prezent Dumnezeu în templu din moment ce cerul şi cerul cerurilor nu-l încap (III Regi 8 27) ? Un prim răspuns ar fi prin Numele Său (Deut 12 11; III Regi 829), care păstrează ceva din esenţa divină şi impune respect, mai ales că este nerostibil (nu i se cunoaşte vocalizarea), apoi prin teofanii, care explică de asemenea transcendenţa şi imanenţa divină sau prin norul slavei divine, din prima perioadă a templului.

Literatura rabinică clasică va folosi apoi un termen ce nu se găseşte în Sfânta Scriptură ,,Şehina”, ce desemnează pe Dumnezeu, mai exact prezenţa divină imanentă în lume. Această prezenţă divină este legată de diverse locuri (Sinai, Cortul Sfânt, Templu), pentru ca apoi să fie asociată poporului în exil. Explicaţiile cu privire la modul prezenţei divine în Templu au evoluat în timp ca şi ideile de transcendenţă şi imanenţă divină. Sensul imanenţei divine din prima perioadă a templului s-a diminuat mult ulterior, când s-a acordat o atenţie mai mare, în special în sânul unor mişcări religioase (esenienii), Templului ceresc care îl va înlocui pe cel pământesc, când profeţiile se vor împlini . De altfel distrugerea primului templu şi dispariţia chivotului, vor afecta oarecum concepţia despre spaţiul sacru. Templul lui Solomon va fi idealizat permanent în istoria iudaismului postexilic. Celălalt templu refăcut de Zorobolel şi restaurat de Irod a avut şi el o existenţă efemeră, fiind distrus în anul 70 odată cu distrugerea Ierusalimului şi plecarea în exil. Spaţiul sacru prin excelenţă era desfiinţat, dar amintirea a fost păstrată în postul de Tisa-be-Av, în orientarea rugăciunii spre Ierusalim şi prin pelerinajele de la Zidul Plângerii. În exil nostalgia templului s-a împletit permanent cu speranţa reconstrucţiei sale într-un viitor mai mult sau mai puţin eshatologic.

Care a fost soluţia găsită în faţa acestei catastrofe arhetipale? În primul rând accentul pus pe comunitate. Sehina, prezenţa de negrăit a lui Dumnezeu în lume, alungată din templu, pleacă alături de copii lui Israel. Supraestimarea sacralităţii pământului din care au fost alungaţi, datorită imposibilităţii istorice de reîntoarcere a dus la idealizarea templului şi la prezenţa sa permanentă în conştiinţa comunităţii. Însă reconstrucţia sa a fost imposibil de conceput în exil. Pentru exil a existat o altă soluţie , aplicată de altfel din timpul robiei babiloniene: sinagoga . Rolul ei nu a fost de a înlocui templul, pentru că aici nu se aduceau sacrificii, ci doar unul latreutic.

Originea sa este şi azi destul de confuză. Cert este că apariţia sa a avut la bază raţiuni practice: unicitatea templului, care nu putea fi reprodus în alte locuri afară de Ierusalim şi atenţia mărită acordată studiului Torei, ce necesita locuri speciale în acest sens. Atât denumirea grecească de sinagogă (împreună adunare), cât şi cea ebraică bet kneset (casa adunării) fac referire directă la vocaţia ei comunitară. Deşi spaţiu liturgic ea nu este o reproducere în mic a templului, şi nici măcar epigon al său. Este adevărat că după anul 70 arhitectura sinagogii şi podoabele din interior vor încerca să amintească de cele ale templului, dar vor înregistra şi influenţe estetice locale.

Dacă templul era casa lui Dumnezeu, spaţiul prezenţei Sale reale, sinagoga este un loc de întrunire, de rugăciune, de judecată, de studiu sau de socializare, dar nu este în sine un spaţiu sacru ci sacralizat prin prezenţa şi forţa spirituală a comunităţii. A fost destul de greu de altfel să se dezvolte după anul 70 ideea de sacralitate a sinagogii atâta vreme cât construcţia sa în exil era efemeră (amintim obligaţia evreilor de a construi sinagogi din lemn). Spre deosebire de templu, arhitectura sa a avut un caracter preponderent funcţional, influenţată în special de stilul basilical, dar şi de unele prescripţii talmudice. În iudaismul contemporan există concepţii diferite cu privire la valoarea sacră a sinagogii în funcţie de diferitele curente (ortodox, reformat, conservator).

Percepută ca un loc şi mijloc de coeziune comunitară, în special printr-o serie de reguli (rugăciunea nu se poate face dacă nu participă la ea minimum 10 persoane) ea a avut o prezenţă discretă în peisajul arhitectonic, potrivit recomandărilor Talmudului. Sinagoga nu a fost niciodată concepută ca o compensaţie arhitectonică a Templului, care a rămas un simbol, dar şi un ideal ce potrivit unei concepţii ciclice a istoriei iudaice ar putea fi reconstruit.



Sursa: partial din „Lacasul de cult” de Valentin Ilie, rev.Ianus 5-6/2002