Sfantul prooroc Ilie

[Daniel777]

Ceea ce ne reţine atenţia, privind mai insistent sărbătorile din calendar, este faptul că dintre toţi drepţii din Testamentul Vechi, singurul pe care Biserica l-a ales ca să-l venereze în mod deosebit printr-o sărbătoare de poruncă, deci obligatorie, este Sfântul şi marele proroc Ilie Tesviteanul, cu toate că acestuia nu îi este dedicată nici o carte în Sfânta Scriptură.

Motivele acestei alegeri ni le arată Biserica însăşi în troparul sărbătorii de azi unde Sfântul este numit: “înger în trup, temelia profeţilor şi al doilea Înaintemergător al lui Cristos”.

1. Ilie a fost înger în trup, ceea ce înseamnă că era atât de curat, încât trupul său se apropie mai mult de spirit decât de materie, era, oarecum spiritualizat; spiritualizat, bineînţeles, nu în sensul că nu avea proprietăţile şi necesităţile materiei vii – era, şi el, perceptibil, supus gravitaţiei, foamei, setei, ostenelii -, ci spiritualizat în sensul că, după cum îngerii nu cunosc alunecările în păcate trupeşti, neavând trup, tot astfel Ilie, deşi avea trup, totuşi, prin înfrânarea desăvârşită a simţurilor, prin disciplina ascetică la care şi l-a supus, a ajuns atât de departe, încât se părea că nu mai trăia în trup. Pe el nu-l mai atrăgea nici propriul trup nici alte trupuri, ci înălţimile curate ale lui Dumnezeu. El a biruit legea trupului, de aceea nu e de mirare că a fost înălţat cu trupul la Cer. Prin mortificare, prin asprimea la care şi-a supus viaţa, el a schimbat legea trupului în legea sufletului, chemarea lutului în chemarea cerului, legea păcatului în legea virtuţii, a sfinţeniei. Toate acestea el le-a înfăptuit prin flacăra arzătoare a iubirii de Dumnezeu mai presus de toate, după cum vom vedea ceva mai departe.

2. Al doilea motiv pentru care Biserica îl venerează pe Ilie, în mod sărbătoresc, e faptul că el este temeiul profeţilor. El nu este nici primul, nici cel mai mare profet, ci temelia profeţilor.

Ştim că profeţii sunt glasul lui Dumnezeu către oameni, mesagerii gândurilor şi planurilor lui Dumnezeu, Prin ei, Dumnezeu îşi comunică planurile ce le are cu o persoană, cu o comunitate, cu un popor sau cu lumea întreagă, pentru a acorda, a pune la unison voinţa omului cu voinţa lui Dumnezeu. Ei prevestesc pe Mesia şi veşnicia împărăţiei Lui, precum şi pedepsele pentru cei care nu-L primesc sau Îi calcă în picioare atributele: dreptatea, milostivirea, răbdarea, iubirea ş.a.m.d.

Ilie este temeiul profeţilor deoarece dintre multele perfecţiuni, atribute ale lui Dumnezeu, el o vesteşte pe aceea care stă la temelia tuturor celorlalte, şi anume: aseitatea, fiinţa de la sine a lui Dumnezeu. El face cunoscută lumii cea dintâi şi cea mai înaltă învăţătură, aceea că Dumnezeu este cel ce este, adică însăşi existenţa şi că tot ce fiinţează există prin El, şi fără El totul se întoarce în nefiinţă, în neantul din care a fost adus la fiinţă.

Această învăţătură însă o uitaseră fiii lui Israil pe timpul regelui Ahab şi al reginei Isabela. Aceştia, în locul adevăratului Dumnezeu, se închinau idolilor Baal şi Astarta, pentru că aceştia, nefiind nimica, nu le vedeau şi nu le condamnau desfrânarea şi crimele. Ahab neagă pe Cel ce este, Adevărul, şi adoră pe cel ce nu este, adică Neantul, Minciuna, şi dă ordin ca acesteia să i se închine tot poporul.

Ilie, însufleţit de râvna pentru slava Unicului Dumnezeu, îl înfruntă făţiş pe rege, acuzându-l că prin părăsirea singurului Dumnezeu adevărat, prin uciderea profeţilor Lui şi prin închinarea la idoli, a atras asupra lui Israil seceta şi foametea, drept pedeapsă trimisă de Dumnezeu. De aceea, acum, Ilie vrea să-i arate cine este Dumnezeu şi cine este Baal.

În acest scop Ahab, la cuvântul lui Ilie, adună pe muntele Carmel tot poporul, în frunte cu cele două capete încoronate. Aici Ilie le spune preoţilor lui Baal să-şi înalţe altarul lor şi să sacrifice un taur. Ilie va construi de asemenea un altar Dumnezeului său, pe care va aduce jertfa.

“Voi, spune el preoţilor lui Baal, să vă rugaţi Dumnezeului vostru, iar eu mă voi ruga lui Iahve. Şi Dumnezeul care va răspunde, acela să fie Dumnezeu” (I Regi XVIII,29). Propunerea a fost acceptată.

Cei patru sute cincizeci de preoţi ai lui Baal încep să se roage, strigă până îşi pierd cumpătul, căci Baal nu îi aude.

– Strigaţi mai tare, poate Dumnezeul vostru doarme! îi provoacă Ilie. Şi, după ce reclădeşte jertfelnicul închinat lui Iahve, jertfelnic pe care îl distrusese Ahab, Ilie aşează pe el jertfa şi se roagă: “Auzi-mă Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu eşti Acela care le întorci inima înapoi” (I Regi XVIII,37). În acel moment, peste jertfă, asupra căreia fuseseră turnate douăsprezece ciubere cu apă, “a căzut foc din cer, care a consumat-o. Şi tot poporul a căzut cu faţa la pământ şi a strigat: «Domnul, El este Dumnezeu; Domnul, El este Dumnezeu!»” (I Regi XVIII,39). Şi iarăşi s-au deschis cerurile, după cei trei ani şi jumătate de când nu plouase şi, astfel, ia sfârşit seceta, fiindcă Domnul a fost recunoscut ca Dumnezeu, restabilindu-se adevărul că Cel ce este, este, cel ce nu este, nu este. Dumnezeu este Cel ce este, idolul nu este nimic şi închinarea ce i se aduce este adusă nimicului, minciunii.

3. Dar, în al treilea rând, în profetul Ilie, Biserica ne mai arată, pe al doilea Înaintemergător al venirii lui Iisus Hristos. De ce îl numeşte al doilea Înaintemergător al Domnului şi nu primul, doar ştim că Ilie îl precede pe Ioan Botezătorul? Pentru că Sfântul Ioan Botezătorul, în mod direct este ambasadorul lui Hristos, este cel mai apropiat de El, pe când Ilie, în mod direct este Crainicul Primei Persoane, a Tatălui, şi numai în mod indirect este premergătorul Celei de a doua Persoană Treimică, al lui Hristos.

Totuşi, chiar şi sub raportul timpului, Ilie este al doilea Înaintemergător al lui Hristos, deoarece înainte de a doua venire a lui Hristos, Ilie va fi acela care va îndeplini rolul pe care l-a avut Ioan Botezătorul înainte de prima venire a Mântuitorului. Întreaga tradiţie evreiască şi creştină, sprijinită pe Cuvântul Scripturii, crede acest lucru. Aşadar, Ilie este al doilea Înaintemergător al lui Iisus Hristos pentru că, precum el, Ilie, în prima sa existenţă, cea de pe pământ, a mărturisit că Domnul este Dumnezeu, adică existenţa Tatălui, tot astfel, la a doua venire a lui Iisus Cristos, el va dovedi lumii că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este una cu Tatăl, şi precum au fost ruşinaţi odinioară cei ce s-au închinat idolilor, aşa vor fi ruşinaţi la a doua venire a Mântuitorului cei care nu au primit cuvântul acestuia.

Iubiţii mei, mesajul lui Ilie este şi astăzi, ca întotdeauna, actual. Prin jertfa sa de pe Carmel, el înfruntă şi acuză şi omenirea de azi şi din toate timpurile care îşi fabrică dumnezei din ideologii şi patimi, degradând fiinţa omenească. Când omul reneagă pe adevăratul Dumnezeu, atunci, neputând trăi fără Dumnezeu, îşi plăsmuieşte dumnezei după dorinţele şi instinctele sale. Îşi face dumnezeu din materia brută, din piatră, fier sau lemn. Ba merge până acolo încât afirmă că nu el este creatura lui Dumnezeu, ci Dumnezeu este creatura sa; şi astfel se proclamă pe sine absolut, autonom, căci, îşi spune el, dacă Dumnezeu este o plăsmuire imaginară, atunci eu sunt mai mare decât el, eu însumi îmi sunt Dumnezeu, şi deci eu însumi îmi sunt lege, fac ceea ce îmi place mie şi nu dau seamă nimănui de ceea ce fac. Acest abis al decăderii morale l-a atins păgânismul roman, care a mers atât de departe încât şi-a divinizat patimile. Omul de azi, deşi nu cutează să se declare pe sine, în sens literal, Dumnezeu, totuşi are infama cutezanţă de a acţiona, de a face lucruri ce compet exclusiv lui Dumnezeu, ori de a încălca normele pe care Dumnezeu le-a impus creaturilor Sale. Astfel, bunăoară, ca ins, îşi asumă dreptul de viaţă şi de moarte, lăsând la viaţă numai copiii pe care el îi vrea. De unde odinioară legea naturală era considerată ca emanând de la Dumnezeu şi încălcarea ei era considerată ca o crimă contra lui Dumnezeu, astăzi legislaţiile umane nu ţin seamă de acest adevăr. Nu este oare aceasta o egolatrie?

Omul zilelor noastre îşi este propriul idol, propria sa normă de acţiune. Dacă este plictisit, dezorientat şi fără elan, este pentru că s-a declarat independent de izvorul vieţii şi activităţii sale, căutând fericirea în satisfacerea instinctelor primare, în plăcerea pe care i-o poate procura o neostoită acumulare de bunuri şi mijloace de distracţie şi ignorează adevărul că toate acestea nu-i pot sătura setea înnăscută după o fericire nemărginită, fericire ce nu poate fi găsită decât dincolo de toate acestea, dincolo de materie, în spirit, în Dumnezeu, în respectarea legilor Lui.

Iată de ce mesajul şi viaţa acestui înger în trup, care a fost marele profet Ilie, este pentru noi prilej şi îndemn ca să medităm asupra adevăratului scop al vieţii noastre, asupra măsurii în care ne organizăm şi ne îndreptăm spre acest scop toate energiile, toate năzuinţele, precum şi asupra punctului în care ne găsim în lupta pentru biruinţa voinţei lui Dumnezeu în viaţa noastră de fiecare zi. Amin.

[Daniel777]

de Olimpia Sava

SFÂNTUL MĂRITUL PROOROC ILIE TESVITEANUL 20 IULIE

Sfântu-acesta se năştea
Când peste evrei domnea
Regele Ahab, din tată
Preot legii de-altădată,

În cetatea Tezve, care
E la mică depărtare
De Iordan. Au mai trecut
Până când a apărut

Fiul Domnului pe lume
Veacuri multe, opt anume.
Regele se însurase
Şi soţie îşi luase

O prinţesă-nchinătoare
Zeului Baal, pentru care
Pe Ahab îl tot presa,
El şi-mpărăţia sa,

Legea să şi-o părăsească,
Pe acesta să-l slujească.
Fermecat de-a lui soţie,
Regele-a-nceput să fie

Idolului Baal supus,
Chiar şi oamenii şi-a pus
Legea veche, strămoşească,
Pentru Baal s-o părăsească.

Toţi cei care nu voiau,
Multe rele suportau.
Legea veche să o ţie,
Protesta sfântul Ilie,

Arătând că nu e bine
Idolului să se-nchine,
Dar puţini îl ascultau.
Unii poate se temeau.

Personal s-a-nfăţişat
Regelui şi l-a certat,
Arătând că sărăcie
Peste ei avea să vie,

Ce trei ani şi jumătate
Va domni-n a lor cetate,
Ca pedeapsă că se-nchină
Unei legi de ei străină.

Şi, văzând sfântul Ilie
Câte rele pot să fie
De la diavolul cel rău
Pe întreg ţinutul său,

Cerurile a legat
Şi la Domnul s-a rugat
Să nu dea un strop de rouă,
Niciodată să nu plouă,

Dacă el nu îi va spune,
Pentru asta, rugăciune.
Dumnezeu l-a ascultat,
Pic de ploaie n-a mai dat,

Iar pământul s-a uscat,
Chiar şi apele-au secat.
Plantele toate-au pierit,
Animalele-au murit,

Peste tot urmând să fie
Doar pustiu şi sărăcie.
Fără hrană au rămas
Oamenii şi fără glas,

Că nu mai aveau putere
Nici iertare de a cere.
Chiar şi bunul Dumnezeu
S-a gândit că e prea greu

Oamenii să mai reziste
În aşa condiţii triste,
Că pedeapsa e prea mare
Şi-ar fi bună o schimbare;

Pe nedrept, au pedepsit
Şi pe mulţi ce n-au greşit.
L-a chemat la El atunci
Pe Ilie, pentru prunci,

Care doar ce s-au născut
Şi vreun rău nu au făcut,
Cum dreptate nu-şi pot face,
Pentru păsări, dobitoace,

Fără hrană să nu piară,
Ploaie pe pământ să ceară.
Sfântul, neînduplecat,
Domnului nu s-a rugat.

De aceea, a decis
Dumnezeu de l-a trimis
În ţinuturi fără apă,
Singur astfel să priceapă

Că e foarte necesar
Cerul să deschidă iar.
A văzut în drum curând,
Mici surcele adunând,

O femeie, ce avea
Şi un prunc pe lângă ea.
Cum era şi văduvioară,
Viaţa nu-i era uşoară.

Sfântul, foarte însetat,
I-a cerut, cam ruşinat,
Nişte apă de băut,
Dar femeia n-a avut.

Încă i-a şi reproşat
Că el cerul a legat
Şi-a rămas nepăsător
La necazul tuturor,

Că doar el e vinovat
De pământul s-a uscat,
Şi că oamenii, pe rând
Vor muri cât de curând.

Totuşi, a dorit să-i dea
Toată apa ce-o avea.
Sfântul pâine mai dorea,
Însă văduva, nici ea,

Pic de pâine nu mâncase.
Lemnişoare adunase,
O azimă vrând să facă,
Pentru copilaş s-o coacă,

S-o mănânce repejor.
Rămăsese-ntr-un ulcior
Untdelemn, un picuţel,
Îl păstrase pentru el.

Mai avea, foarte puţină,
Doar o mână, de făină.
Toate-acestea ascultând,
Proorocu-avea de gând

Repede să se întoarcă,
Rugăciuni la Domn să facă
Şi din bolta ferecată
Ploile să curgă-ndată.

Până-atunci, el a făcut
O minune, de-a umplut
Vadra-ndată cu făină
Şi-a promis să fie plină

Tot mereu, iar în urcior
Apărut-a repejor
Untdelemn, cât a-ncăput
Până când el s-a umplut.

De la văduva de treabă
O azimă-a vrut în grabă.
Dup-aceea poate face
Câte va dori, în pace,

Pentru ea şi pentru fiu,
Şi acum şi mai târziu.
Însă Domnul a dorit
Fecioraşul de-a murit.

Văduva l-a acuzat
Că doar el a provocat
O durere-aşa de mare.
Nu îi trebuia mâncare

Ci doar fiul său iubit
Ea dorea să fi trăit.
De făină, untdelemn,
Se lipsea acum solemn,

Şi spunea că ar fi vrut,
Când pe-acolo a trecut,
Ea să nu-l fi cunoscut,
Nici măcar să-l fi văzut.

Inima i se rupea
Sfântului când o vedea
Cât de tare suferea
Pentru fiul ce pierdea.

Sfântul prooroc, mâhnit,
Tot în rugi s-a sârguit,
Şi pe Domnul L-a rugat
Să-nvieze pe băiat.

Dumnezeu i-a dat răspuns:
-Ţie-ţi este de ajuns
Doar a văduvii durere,
Însă de la mine cere

Toată lumea ajutor
Şi nu pot să le dau lor
Ploaia cea mult aşteptată,
Că e bolta ferecată.

S-a rugat atunci Ilie
Norii dezlegaţi să fie,
Dar să-i facă bucurie,
Fiul văduvei să-nvie.

Văduva s-a bucurat
Şi pe sfânt l-a lăudat,
Iar acesta a plecat
Veste lui Ahib de-a dat,

C-o să cadă pe pământ
Ploaie de la Domnul sfânt.
Totul s-a cutremurat
Şi din flăcări s-a format

Un vârtej. În car de foc
S-a-nălţat sfântul prooroc
Sus, la Domn, făcând astfel
Oamenii să creadă-n El.