Relatia smerenie-bucurie duhovniceasca

[vladalexandruuhisem]

Mantuitorul ne da exemplu de rugaciune pe vamesul din pilda. In acelasi timp, Sf. Ap. Pavel ne indeamna sa ne bucuram intru toate.
Eu , smerenia o vad ca pe o injosire, o cearta cu tine insuti si o rugaciune catre Dumnezeu sa ne ierte.
Pe de alta parte, Dumnezeu ne indeamna sa ne bucuram.
Pai cum sa ne si smerim si sa ne si bucuram? Care este raportul dintre cele doua virtutii, daca intelegeti ce vreau sa zic?

[florin.oltean75]

Smerenia este cea mai profunda stare de bucurie si dragoste.

Smerenia este inceputul si sfarsitul calatoriei noastre spirituale.

In smerenie avem toate invataturile, toate evangheliile, toata intelepciunea, iL avem pe Dumnezeu Intreg inlauntrul nostru.

Smerenia este o dragoste cu totul speciala, de o frumusete aparte.

Este speciala, pentru ca este singurul fel de dragoste care-L aduce pe Dumnezeu inlauntrul nostru, iL atrage, pentru a ne face deplini, completi, perfecti.

Recunoasterea pacatoseniei, in economia smereniei, are functia de a ne recunoaste starea de completa neputinta.

Aceasta produce o concavitate, o cedare launtrica, o deschidere totala a sufletului, neconditionata, catre Cel Puternic, catre Soarele Biruitor, catre Frumusetea Frumusetilor, Salvarea Minunata.

Este o firitisire inlacrimata a sufletului inaintea Dragostei Insasi.

Smerenia este un gol si un plin in acelasi timp.

Cu cat cedarea launtrica este mai accentuata, cu atat Soarele Bucuriei patrunde mai adanc si ne completeaza fiinta.

Cu cat ne smerim mai mult cu atat devenim mai stralucitori. Dumnezeu straluceste cu mai mare putere in noi.

Parerea de rau functioneaza pentru atragerea Frumusetii, este o comunicare intre sine si Dumnezeu ce face parte din jocul iubirii.

Parerea de rau nu urmareste auto-flagelarea, auto-violentarea sau generarea unor stari de frustrare sau ciuda.

Atentie, asemenea atitudini pot crea grave dezechilibre launtrice.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de vladalexandruuhisem

Eu , smerenia o vad ca pe o injosire, o cearta cu tine insuti si o rugaciune catre Dumnezeu sa ne ierte.
Pe de alta parte, Dumnezeu ne indeamna sa ne bucuram.
Pai cum sa ne si smerim si sa ne si bucuram? Care este raportul dintre cele doua virtutii, daca intelegeti ce vreau sa zic?

Smerenia inseamna sa ne dam seama cat suntem de slabi fara Dumnezeu.
Toate cate le avem, incepand cu darul vietii, nu sunt ale noastre. Smerenia inseamna sa ne bucuram de ce mari daruri ne-a dat Dumnezeu si de cat de putine lucruri asteapta de la noi, lucruri pe care tot El ne ajuta sa le facem, binestiind ca altfel nu am fi in stare.

[Mosh-Neagu]

Smerenia? Oare stim noi ce este smerenia? Poate doar... din carti. Smerenia, chiar si a celor desavarsiti, este nedesavarsita. Chiar cei care au ajuns sfinti cu sfinte moaste, smerenia lor a avut doar momente de inalta traire si simtire.
Ce este smerenia? Cum ne putem smeri? Care este modul cel mai pragmatic prin care sa ajungem cel mai "departe" raportandu-ne la propria noastra constitutie?
De obicei, intr-o smerenie e nevoie de acea mustrare a constiintei fata de faptele facute, sau fata de putina noastra osteneala intru cele duhovnicesti. In raport cu intensitatea ei, harul vine si il rasplateste pe om, cateva clipe, cateva minute, sau chiar zeci de minute. Ba unii "alesi" au ajuns in acea forma de smerenie incat pot trece nevazuti de cei din jur. Dar nici macar aceea, nu-i smerenia desavarsita. A existat un altfel de smerenie, care nu doar ca a atins desavarsirea, ci a ramas odata cu primul ei semnal, in sufletul acela pentru totdeauna. Multi n-o intelegem, desi ne rugam in fiecare zi. Acea smerenie cu totul speciala a fost a Sfintei si Preacuratei Fecioare Maria, in momentul Bunei-vestiri, aduse de arhanghelul Gabriel. "Iata roaba Domnului! Fie mie dupa cuvantul tau!" Constientizarea zamislirii Fiului lui Dumnezeu in trupul ei firav de om, a avut-o Preasfanta chiar in acea clipa, si a ramas acolo definitiv ca cea mai de pret... smerenie!!! Tocmai de aceea, cei ce apeleaza la rugaciunile catre Maicuta, au ajutor grabnic, fiindca "o simt" ca o adevarata Mama. Maicuta stie si ajuta, fiindca ii este mila de oricine intelege marea ei smerenie, dar si bunatate!

În prealabil postat de vladalexandruuhisem

Mantuitorul ne da exemplu de rugaciune pe vamesul din pilda. In acelasi timp, Sf. Ap. Pavel ne indeamna sa ne bucuram intru toate.
Eu , smerenia o vad ca pe o injosire, o cearta cu tine insuti si o rugaciune catre Dumnezeu sa ne ierte.
Pe de alta parte, Dumnezeu ne indeamna sa ne bucuram.
Pai cum sa ne si smerim si sa ne si bucuram? Care este raportul dintre cele doua virtutii, daca intelegeti ce vreau sa zic?

Iisus ne-a dat un exemplu de smerenie, pentru ca sa ne fie noua pilda. S-a nascut intr-o iesle saraca, si-a tainuit puterea, a lucrat ca tamplar si El etc. A acceptat sa ia trup de om si sa patimeasca pentru a ne putea indumnezei pe noi.

Smerenia este cea mai importanta virtute, iar mandria este mama tuturor relelor. Intelegand asta, nu ne depersonalizam smerindu-ne, ci doar Ii acordam prioritate in toate lui Dumnezeu ca unui Stapan. Daca avem o calitate, trebuie sa-i fim recunoscatori lui Dumnezeu Care ne-a dat-o. Daca ne spovedim curat si amanuntit, ne smerim in fata lui Dumnezeu si a duhovnicului recunoscandu-ne pacatele si cerand iertare. Daca ne consideram pacatosi si cerem mereu iertare in timp ce noi luptam cu pacatul cu fapta cu gandul si cu vorba, devenim din ce in ce mai placuti lui Dumnezeu si putem avea parte de bucurii duhovnicesti. Vezi unii oameni ca au o bucurie pe chip, o liniste sufleteasca deosebita. Aceasta inseamna ca Dumnezeu ii premiaza pentru ca s-au smerit, au iertat pe toata lumea si au luptat cu pacatul, ajutandu-i sa guste fericirea divina inca din viata aceasta. Sfantul Siluan Athonitul dezvolta foarte frumos acest subiect:
http://sfantulioancelnou.trei.ro/car...smereniei1.htm

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de vladalexandruuhisem

Mantuitorul ne da exemplu de rugaciune pe vamesul din pilda. In acelasi timp, Sf. Ap. Pavel ne indeamna sa ne bucuram intru toate.
Eu , smerenia o vad ca pe o injosire, o cearta cu tine insuti si o rugaciune catre Dumnezeu sa ne ierte.
Pe de alta parte, Dumnezeu ne indeamna sa ne bucuram.
Pai cum sa ne si smerim si sa ne si bucuram? Care este raportul dintre cele doua virtutii, daca intelegeti ce vreau sa zic?

Un subiect foarte frumos, mulţumesc!
Smerenia şi bucuria sunt lucruri creştineşti, duhovniceşti. Ca urmare, din capul locului să ţinem cont că atunci când tindem să le gândim contradictoriu e semn pentru noi că amestecăm cugetarea lumească în chestiuni care o depăşesc.
Altfel spus, această aparentă dilemă (întrucât cele duhovniceşti nu sunt contradictorii ci în comuniune şi completare, după Chipul Sfintei Treimi) e potrivit să fie abordată cu ...smerită cugetare. Altfel nu iese nimic, decât cel mult o vană satisfacţie egocentrică, pseudo-intelectuală.
Îmi plac toate răspunsurile colegilor, nu doar întrebarea. Şi citind răspunsurile lor deja gândesc: iată, fiecare zice un pic altfel, aşadar e implicată cu adevărat cugetarea fiecăruia şi experienţa fiecăruia. Cu toţii ne voim smeriţi! Suntem, iată, conştienţi că smerenia şi bucuria sunt bune, sunt de dorit, sunt de căutat şi însuşit. Iar aceasta e deja un pas cu folos.

Smerenia e, precum înţeleg şi cred, o stare sufletească mai delicată şi mai greu de "prins" decât aburul... Cum zici, fie şi o clipă, "sunt smerit" - cum ai pierdut-o... E de o gingăşie şi de o imaterialitate de nespus, imposibil de împropietărit de cineva. Cu sensul că nu poate spune nimeni că o are, întrucât în acea clipă a şi pierdut-o. Aşa e smerenia, cred. Prin urmare mai degrabă e un dar al Duhului, la fel de uşor de rănit şi de pierdut ca şi Harul. Care, dealtfel, cred că o germinează în om sau îl germinează pe om înlăuntrul ei... Smerenia nu e din lumea aceasta, deşi se manifestă şi în ea, în noi, fie şi ca un fulger de o clipită...
Smerenia îmi pare şi un mod de a fi. Un fel de a fi al unei persoane. Anume modul de a fi în Hristos, cu adevărat. Cine Îl cunoaşte pe Domnul este smerit, deşi poate pierde darul acesta de a fi, tocmai prin mândrie - care nu ne părăseşte niciodată atât de convingător încât să spunem gata, acum am lichidat cu mândria, de acum sunt smerit...
Smerenia mai degrabă aş vedea-o ca pe o căutare. Îmi place s-o cuget ca pe un proces al devenirii noastre, întru Fiinţă. Un proces foarte dificil, cred că cel mai dificil şi totodată crucial, de el atârnînd toate.
Eu sunt conştient că vorbesc acum despre smerenie mai degrabă cu dor, decât dinlăuntrul ei... Dar vorbind despre ea, caut totuşi să mă apropii, cumva, să mă redefinesc, să mă cunosc, să mă plâng cu milă ca pe un mort...

*
Bucuria vine când smerenia înfloreşte în suflet. E un rod al ei. Fiind o clipă în pace, lepădîndu-se de cele lumeşti, sufletul gustă smerit din întâlnirea, fie şi cu totul infimă, a Dumnezeirii. Sunt atâtea moduri şi trepte de a fi în Hristos!
Şi invers, simţind gustul bucuriei smerite, omul trăieşte o recunoştinţă copleşitoare pentru Creatorul şi Proniatorul nostru, Dumnezeu. Iar această recunoştinţă este tot smerenie...

Vlad, nu pot vedea smerenia ca pe o înjosire a omului ci, dimpotrivă, ca pe o minunată înălţare a lui la demnitatea care i-a fost hărăzită dintru început de Creator. De înjosit, da, omul smerit îşi înjoseşte mizeriile sufleteşti, egoismul, toată răutatea şi nedreptatea, trufia şi cele deşertăciuni, nebunia şi moartea. Acestea sunt înjosite, iar nu omul întreg! Cine le înjoseşte în lucrarea smereniei? Duhul pocăinţei! Care e darul Domnului în noi.

Să ne bucurăm aşadar în Domnul, din smerenie şi întru smerenie! Spre slava lui Dumnezeu!

[sophia]

Mai intai ca nu trebuie sa rupem din context notiunile.
De smerenie vorbim in cadrul credintei si ea se refera la o anume modestie.
Injosirea sinonima cu umilirea, de care vorbeste Vlad este deja o extrema si apare mai degraba in lume.
Smerenia este ceva pozitiv, pe cand injosirea/umilirea este negativa.
Eu asa vad lucrurile si am sa explic putin.

Smerenia se refera la modestia aceea pasnica, amestecata cu pace si iubire de aproape. Te imbraci mai modest, te comporti mai la locul tau, nu te mandresti, nu invidiezi. Te multumesti cu putin si imparti mereu cu altii.
Ar trebui ca aceasta smerenie sa ne aduca bucurie si sa dorim s-o avem mereu, sa nu ne fie o povara.

Injosirea este altceva. Ma injosesc ca sa obtin ceva, adica ma lepad de niste valori. De ex. desi sunt un om cu o anumita pozitie si studii si etc. ma duc sa spal farfurii sau dusumele in alte parti ca sa-mi fie mai bine.
Renunt la valorile mele acumulate. Valori care pot fi morale, intelectuale, si chiar virtuti. Fac o fapta urata ca sa obtin ceva ce ma intereseaza.

Nu-mi place si greseala asta se repeta mereu si mereu sa ne comparam noi cu Iisus, sau cu Maica Sa.
Iisus a fost facut sa fie asa, a fost trimis pentru un anume scop intre oameni si trebuia sa fie asa. EL insa nu si-a ascuns niciodata puterile si rolul. Doar ca oamenii nu au inteles. El a facut minuni, a invatat oamenii, a spus cine este.
Chiar a avut o mandrie a sa si a luptat pe fata pentru valorile ce le-aducea.
A fost trimis sa fie si sa traiasca modest ca sa fie acceptat intre oameni.
Cum ar fi fost daca el s-ar fi nascut intr-o familie de imparat/rege? Cine l-ar fi urmat/crezut? Sau daca ar fi fost vreun trufas care sa taie si sa spanzure?

Sfanta Fecioara este un exemplu de smerenie intr-adevar. Ea acceptat mereu ce i s-a cerut de la Dumnezeu. A fost la locul ei, a iubit si ajutat oameni, a trait in saracia ei si nu a cerut nimic pentru ea. A fost buna, a avut o frumusete interioara.
E drept ca a suferit. Enorm. Deci pe undeva Vlad are dreptate. Cum sa fii smerit si totusi si fericit?
Intr-adevar nu este posibil.
Smerenia este si o renuntare in anume fel. O renuntare la multe, dar intr-un anume plan si cu gandul ca undeva, candva iti va fi mai bine.
Intr-un anume fel te face fericit, linistit. De ce sa sufar cu nu am bogatii, sau functii, sau nu stiu ce? Ma simt bine si asa. Dumnezeu ma recompenseaza in alt fel, imi da altceva in schimb.

Aici este greu de inteles si multi nu reusesc. Sa renunti la ceva palpabil si cunoscut si placut, in schimbul a ceva necunoscut (nu stii ce va fi dincolo).

Multe, daca nu toat pacatele au si partea lor pozitiva. Sa nu uitam asta.
Trebuie de aceea sa fim foarte precauti, sa alegem numai ce este bun.

- Sa nu fim trufasi, dar sa fim mandri de ceea ce facem noi cu mana si puterile noastre spre binele nostru (scoala, studii, fapte bune) si sa impartim cu altii.
- Sa nu invidiem ce are altul si sa ne multumim cu ace avem, dar si sa ne purtam in asa fel incat sa nu indureram pe altii (sa-i impingem la invidie) si sa le dam si lor, sa impartim cu ei. Caci oare cat primim si noi pe drept/merit pana la urma? Si au si altii aceleasi drepturi si merite si lor nu le da nimeni poate. Sa impartim cu ei!

- Sa fim smeriti/modesti, dar sa nu ne umilim si injosim cu fapte rele pentru interese meschine.

[tot-Laurentiu]

În prealabil postat de vladalexandruuhisem

Mantuitorul ne da exemplu de rugaciune pe vamesul din pilda. In acelasi timp, Sf. Ap. Pavel ne indeamna sa ne bucuram intru toate.
Eu , smerenia o vad ca pe o injosire, o cearta cu tine insuti si o rugaciune catre Dumnezeu sa ne ierte.
Pe de alta parte, Dumnezeu ne indeamna sa ne bucuram.
Pai cum sa ne si smerim si sa ne si bucuram? Care este raportul dintre cele doua virtutii, daca intelegeti ce vreau sa zic?

"Smerenia este o mare virtute. Smerenia nu este un complex de inferioritate - asa cum ii spuneam odata unui oficial englez, specialist in stiinte. "Stii noi nu avem smerenia", imi spune. "Noi consideram smerenia ca fiind un complex de inferioritate". De ce credeti? Pentru ca nu L-au gustat pe Hristos. Si chair imi spunea mitropolitul de Munte Negru, Amfilohie, Preasfintite... A venit sa ma vada la "Palatul" [inchisoarea] din Korydallos, unde ma aflam. Am discutat, dupa care mi-a spus: "L-au intrebat odata pe staretul nostru, pe Sfantul Iustin Popovici: Care este diferenta dintre ortodocsi si catolici? Si ce a raspuns Sfantul Iustin? Nu au smerenie. Si de ce nu au smerenie? Pentru ca nu pot sa o afle. Si de ce nu pot afla smerenia? Pentru ca este in Biserica. Pentru ca smerenia este un dar al Bisericii, este un dar al dumnezeiescului Har, este un dar al Cerului [...] (Arhim. Efrem, Egumenul sfintei Mănăstiri Vatoped) min. 32:30 - Vezi aici

"Smerenia şi curajul s-ar părea doi termeni opuşi. Cu toate acestea, în viaţa duhovnicească ei se armonizează, ba se şi completează. Absenţa sau împuţinarea unuia slăbeşte pe celălalt şi între ei trebuie ţinut un echilibru. Căci viaţa creştină orientată numai spre umilinţă ia o înfăţişare de sclavie spirituală, de pipernicire la literă şi pierde curajul. De asemenea, orientarea numai spre îndrăzneală personală şi spre profetism distruge bisericitatea şi sobornicitatea creştinismului, provocând fie erezie, fie schismă, deci pierde smerenia." (Parintele Arsenie Boca) Vezi aici

"Smerenia este ca dragostea nu cauta ale sale".

Şi să mai fie cineva să-ţi ajute ţie în vremea ostenelii tale.
Smerenia este: lucrarea Duhului Sfânt de cunoaştere a păcatelor (fără deznădejde)
- a te socoti cel mai de pe urmă (I Timotei 1, 15)
- a te socoti o grămadă de păcate (Iov 2, 8 )
- vrednic de toată ocara şi pedeapsa (II Regi 16, 10)
- o mare dragoste de Dumnezeu cu deosebire când te ceartă (Evrei 12, 6). Vezi aici (Parintele Arsenie Boca)

- Cum se face diferența dintre pocăinţa autentică şi sentimentul psihologic al autoînvinovăţirii induse?

– Dacă înţeleg bine întrebarea pe care mi-aţi pus-o, ar trebui să vorbesc despre faptul că Părintele Sofronie pomenea despre două planuri ale fiinţei omului, vorbea despre pocăinţa în planul psihologic şi pocăinţa în planul duhovnicesc. Pocăinţa în planul psihologic este acel sentiment al vinovăției care te conduce către deznădejde. Îi vedem pe oameni copleşiţi în ziua de astăzi de această tristeţe şi deznădejde, pentru că își simt păcătoşenia numai la nivel psihologic. Iar acest lucru nu este deloc sănătos, putând conduce la probleme de natură psihiatrică. Pocăinţa trăită în dimensiunea ei duhovnicească presupune și ea, pe de o parte, un simţământ al păcătoşeniei, dar acest simţământ este unit şi cu o tânjire după Dumnezeu și cu încredere şi cu nădejde în Dumnezeu, nădejde care te trage la pocăinţa adevărată.

După cum ştim din Tradiţia Bisericii, cum am primit, în rugăciunile pe care le facem duminica viitoare la vecernia Cincizecimii ne vom ruga cu aceste cuvinte: Ţie Unuia am greşit, dar Ţie Unuia slujim. După cum v-am împărtăşit mai înainte, când Părintelui Sofronie i-am spus că îmi simt această păcătoşenie, părintele mi-a spus: „E foarte bine, e normal, aceasta este temelia adevăratei pocăințe, e bine ca te simți așa”. (IPS Hierotheos Vlachos) min. 1: 56: 48 - Vezi aici

"În zilele noastre, mulţi oameni îşi închipuie că se poate ajunge la cunoaşterea de sine prin auto-analiză şi psihanaliză. Aceasta este însă o amăgire care duce la consecinţe dezastruoase; este foarte probabil ca cel ce se analizează pe sine astfel să ajungă la schizofrenie. Pe de altă parte, metoda ascezei, care foloseşte procedeele deja enunţate - paza minţii, purificarea ei şi coborârea ei în inimă prin pocăinţă şi rugăciune noetică, precum şi ascultarea poruncilor Mântuitorului Hristos - ne ajută să ne desprindem de închipuiri şi de robia faţă de cele trupeşti şi să ne constatăm jalnica aşezare lăuntrică.

Cunoaşterea de sine este lucrarea Duhului Sfânt. Numai atunci când harul dumnezeiesc, împreună cu propriile strădanii, ne luminează sufletul, vom cunoaşte cu precizie fiecare detaliu legat de fiinţa noastră. Tămăduirea minţii vădeşte existenţa patimilor. Numai luminaţi şi învredniciţi de Duhul Sfânt, ne vom înarma împotriva acestora; când mintea este tămăduită, ea se desprinde de năluciri şi vătămări deşarte (Sf. Diadoh al Foticeei)." Vezi aici

[Mosh-Neagu]

Cred ca despre smerenie se poate vorbi la nesfarsit, dar tocmai aceasta vorbarie, se intampla sa ne prabuseasca in cele mai de jos ale cugetului, acolo unde se strecoara pe nesimtite, mandria. Pentru fiecare dintre noi, cred eu ca cel mai important lucru este sa nu ne gandim nici macar o clipa ca am fi singuri in stare sa facem ceva folositor, ci tot prin mila si harul lui Dumnezeu, care se indura si vine in intampinarea gandurilor noastre, modelandu-le si dandu-le un sens special, doar-doar vor aduce rod bun!
Citind, nu pot sa nu ma intreb ce se petrece de fapt in sufletul omului? Unde si mai ales cum are loc aceasta schimbare, ce rastoarna un arsenal, un munte de concepte si false valori. Care este acel gand, acel gest special si binecuvantat de Dumnezeu, care deschide macar putin, portile sufletului, incatusate de zavoarele vanitatii, trufiei, superficialitatii, indaradniciei?... Unde, mai exact, este momentul clar, in care ne abatem din carare si cum de nu suntem indeajuns de constienti de faptul ca... ne abatem? Pentru ca, daca nu ne-am abate, toate le-am vedea intr-o alta lumina! Si, Doamne, uneori, e mult intuneric si confuzie, in gandurile noastre!...
Daca l-am asculta pe Sf. Siluan (multumim Antonia) cu toata atentia si bunavointa, nu o data, ci de zeci de ori daca e nevoie, vom intelege de ce este foarte important sa-i iubim si sa-i iertam pe vrajmasii nostri, ca sa ajungem... undeva. Cat desprea ideea de a ne tine la limita deznadejdii, (Sf. Sofronie de Saharov, ucenicul, parintelui Siluan) sau sa tinem mintea in iad, fara a deznadajdui (Sf Siluan), mai intai e nevoie de multi pasi pentru a intelege. E drept, fiecare dintre noi a trecut prin momente extrem de grele, cand doar la Dumnezeu mai gaseam scparea, dar acestea sunt momente de disperare nu de deznadejde. Pentru cei ce duc o viata in rugaciune si vitute, nu exista deznadejde mai mare ca aceea de a se fi bucurat de har, iar dupa un timp, sa se fi departat de la ei. Nu exista nici consolare si nici termen de comparatie. Acesta este "iadul", care ne stoarce de toata vlaga. Este certitudinea totala ca am pacatuit, din moment ce nu mai suntem in har. Iar pacatul in sine este IAD!
Cezar, foarte frumoase ganduri si sunt convins ca vin dintr-un cuget ce se mustra pe sine pentru multe neputinte. Nu te departa de la ele. Iar daca se intampla totusi sa mai si cazi, impotriva voii tale, ridica-te si ia-o de la capat. Vei cadea din ce in ce mai rar, pana cand...

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de tot-Laurentiu

- Dacă înţeleg bine întrebarea pe care mi-aţi pus-o, ar trebui să vorbesc despre faptul că Părintele Sofronie pomenea despre două planuri ale fiinţei omului, vorbea despre pocăinţa în planul psihologic şi pocăinţa în planul duhovnicesc. Pocăinţa în planul psihologic este acel sentiment al vinovăţiei care te conduce către deznădejde. Îi vedem pe oameni copleşiţi în ziua de astăzi de această tristeţe şi deznădejde, pentru că îşi simt păcătoşenia numai la nivel psihologic. Iar acest lucru nu este deloc sănătos, putând conduce la probleme de natură psihiatrică. Pocăinţa trăită în dimensiunea ei duhovnicească presupune şi ea, pe de o parte, un simţământ al păcătoşeniei, dar acest simţământ este unit şi cu o tânjire după Dumnezeu şi cu încredere şi cu nădejde în Dumnezeu, nădejde care te trage la pocăinţa adevărată.

Îmi place foarte mult această distincţie, în special partea subliniată. Da, aşa cred că este, iar după mărunta mea experienţă personală sunt cu atât mai mult încredinţat de adevărul acestor afirmaţii. Mulţumesc frumos!
Dar cuvintele Cuviosului Sofronie ar fi putut fi interpretate cu mai multă atenţie. Aş putea să detaliez, dacă îmi cere careva, în legătură cu afirmaţia despre pocăinţa în plan psihologic şi vinovăţie...