Ispita sinuciderii

[laurastifter]

În prealabil postat de lacrimi

Sper ca te referi doar la partea cu multumirea pentru cele rele si nu la sinucidere...

Eu cred ca Dumnezeu ne da rele spre folosul nostru duhovnicesc. Si de aceea trebuie sa Ii multumim. Nici un iubitor de Dumnezeu nu se lasa prada deznadejdii oricat de mare ar fi necazul sau. Trebuie sa ne purtam crucea, oricat de grea ar fi ea. Si sa nu uitam ca numai Dumnezeu poate face minuni; prin credinta, incredere in Dumnezeu si rugaciune fierbinte putem trece peste orice. Nu exista problema care sa nu aiba rezolvare in fata Domnului si nu exista necaz care sa aiba drept rezolvare sinuciderea.

Doamne ajută!
Aţi scris aşa: "Eu cred ca Dumnezeu ne da rele spre folosul nostru duhovnicesc".
Eu cred că Dumnezeu nu ne dă rele niciodată, pentru că El nu este autorul răului, ci Izvorul absolut al binelui şi al iubirii.
Cât despre existenţa răului în lume... aceasta se datorează tocmai îndepărtării noastre de Dumnezeu.
Mi-am amintit acum cuvintele Sfântului Policarp al Smirnei, pe care le-a rostit în faţa prigonitorilor: "De 86 de ani Îi slujesc lui Hristos şi nu mi-a făcut niciun rău. Eu de ce să-L trădez pe Împăratul meu Care m-a mântuit?".
Hristos nu ne face rău niciodată. Slavă Lui pentru tot binele pe care-l revarsă neîncetat asupra noastră! Slăvit să fie Domnul pentru ceea ce ştim şi pentru ceea ce nu ştim despre iubirea Sa faţă de noi!

Hristos în mijlocul nostru!

[lacrimi]

În prealabil postat de laurastifter

Doamne ajută!
Aţi scris aşa: "Eu cred ca Dumnezeu ne da rele spre folosul nostru duhovnicesc".
Eu cred că Dumnezeu nu ne dă rele niciodată, pentru că El nu este autorul răului, ci Izvorul absolut al binelui şi al iubirii.
Cât despre răul din lume... acesta se datorează tocmai îndepărtării noastre de Dumnezeu.
Mi-am amintit acum cuvintele Sfântului Policarp al Smirnei, pe care le-a rostit în faţa prigonitorilor: "De 86 de ani Îi slujesc lui Hristos şi nu mi-a făcut niciun rău. Eu de ce să-L trădez pe Împăratul meu Care m-a mântuit?".
Hristos nu ne face rău niciodată. Slavă Lui pentru tot binele pe care-l revarsă neîncetat asupra noastră! Slăvit să fie Domnul pentru ceea ce ştim şi pentru ceea ce nu ştim despre iubirea Sa faţă de noi!

Imi cer scuze, m-am exprimat gresit. Sunt intru totul de acord cu dumneavoastra. Si eu cred ca nu Dumnezeu este autorul raului. Corect ar fi fost sa spun ca Dumnezeu permite aceste lucruri, spre folosul nostru duhovnicesc.

Doamne ajuta

În prealabil postat de Yasmina

De unde sa-ti vina puterea sa multumesti lui Dumnezeu pt aceste rele?

De la Dumnezeu.

[laurastifter]

Doamne ajută!
Într-adevăr, aceste situaţii sunt critice, imposibil de depăşit prin propriile puteri. Din mila lui Dumnezeu, încă n-am fost pusă în astfel de situaţii, dar îmi imaginez că, în asemenea împrejurări, cei care cedează şi-şi sacrifică propria conştiinţă rămân cu sentimentul culpabilităţii... şi suferă, cad în depresii... pentru că niciun creştin nu poate trăi liniştit conştientizând faptul că a comis un compromis moral grav, mai ales dacă repercusiunile acelui compromis s-au răsfrânt în mod negativ şi asupra altora. Dacă eu însămi aş păcătui grav în faţa Mântuitorului meu, conştiinţa m-ar mustra pe măsură, dar aş păstra nădejdea că El mă va ierta şi că, prin urmare, fapta mea negativă nu va avea consecinţe ireversibile. În schimb, dacă ceea ce am făcut i-a afectat şi pe semenii mei (de exemplu, dacă fapta mea a îndepărtat pe cineva de la credinţă), chiar dacă eu mă pocăiesc şi primesc iertarea divină, îmi va fi imposibil să mai îndrept şi răul făcut celuilalt. De exemplu, o persoană care refuză credinţa comite o faptă deosebit de gravă, dar în orice clipă se poate îndrepta. În schimb, o persoană care-L tăgăduieşte pe Dumnezeu în public (apostazie) determinându-i astfel şi pe alţii să se îndepărteze de adevărata credinţă, dacă se va întoarce la Domnul din toată inima, va primi iertarea, dar... foarte greu îi va mai putea readuce la credinţă şi pe ceilalţi, pe cei cărora le-a strecurat în inimi îndoiala.
Cred că, în orice împrejurări, compromisurile în privinţa credinţei şi a moralei trebuie evitate, trebuie refuzate indiferent de consecinţe! Dacă aş păcătui foarte grav faţă de Hristos, Dumnezeul meu, El m-ar ierta, pentru că este iubitor şi Şi-a dat viaţa pentru mine... dar eu nu m-aş putea ierta niciodată pe mine însămi şi aş rămâne, asemenea autorului Psalmului 50, cu "păcatul meu înaintea mea pururea". Dacă L-aş trăda pe Hristos (direct, sau indirect făcând rău semenilor), El m-ar ierta... dar cum aş mai putea zâmbi vreodată, cum m-aş mai putea bucura de rugăciune sau de comuniunea cu cei dragi, ştiind că m-am despărţit de Salvatorul şi Dumnezeul meu? Cum I-aş mai putea spune lui Dumnezeu "Tată", dacă m-am comportat ca şi cum El n-ar exista?
Să ne ferească Dumnezeu pe toţi de astfel de compromisuri! "Ce părtăşie are lumina cu întunericul?" - Se întreabă retoric Apostolul.

Cum putem evita compromisurile morale în situaţiile dificile? Oare ne va fi uşor?
Nu, nu ne va fi nici uşor, nici greu; ne va fi cu neputinţă!
Dar "cele ce la oameni sunt cu neputinţă, cu putinţă sunt la Dumnezeu", precum ne-a învăţat Mântuitorul.
Noi nu putem săvârşi nici măcar cea mai neînsemnată faptă bună singuri, dar putem alege să-I îngăduim Duhului Sfânt să lucreze binele în şi prin noi. Toţi cei care gândesc, spun şi săvârşesc binele reuşesc aceasta doar în comuniune cu Izvorul unic al bunătăţii, chiar dacă ei conştientizează în grade diferite acest adevăr.

Domnul să fie cu noi toţi şi să ne întărească în sfânta şi dreapta noastră credinţă!

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Viaţa noastră, ajută-ne să-Ţi rămânem fideli şi să-I întărim pe cei îndoielnici în strădania lor de a-Ţi fi credincioşi!

[laurastifter]

În prealabil postat de lacrimi

Imi cer scuze, m-am exprimat gresit. Sunt intru totul de acord cu dumneavoastra. Si eu cred ca nu Dumnezeu este autorul raului. Corect ar fi fost sa spun ca Dumnezeu permite aceste lucruri, spre folosul nostru duhovnicesc.

Doamne ajuta

Mă bucur că suntem "în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere". :)

Doamne ajută!

[Yasmina]

În prealabil postat de ioan cezar

De la Dumnezeu.

Aceasta multumire pt cele rele este o forma de masochism,cred ca mai degraba trebuiesc tolerate sau acceptate intr-o forma de resemnare,caci daca cineva mi-ar spune zamband cat este el de fericit ca si-a pierdut o mana/un picior/un organ/este pe moarte/i-a murit copilul=l-as incadra la boli mintale.
(asta nu are de-a face cu negarea sau blestemarea lui Dumnezeu,atunci cand suntem in situatii grele!).

App,nu inteleg nici macar subiectul..adica cum ispita sinuciderii??si de ce?

[Yasmina]

În prealabil postat de lacrimi

Sper ca te referi doar la partea cu multumirea pentru cele rele si nu la sinucidere...

Eu cred ca Dumnezeu ne da rele spre folosul nostru duhovnicesc. Si de aceea trebuie sa Ii multumim. Nici un iubitor de Dumnezeu nu se lasa prada deznadejdii oricat de mare ar fi necazul sau. Trebuie sa ne purtam crucea, oricat de grea ar fi ea. Si sa nu uitam ca numai Dumnezeu poate face minuni; prin credinta, incredere in Dumnezeu si rugaciune fierbinte putem trece peste orice. Nu exista problema care sa nu aiba rezolvare in fata Domnului si nu exista necaz care sa aiba drept rezolvare sinuciderea.

Nu ma refeream la sinucidere,ci la imboldul de a multumi sau a fi fericit pt necazuri;este f nefiresc.
Relele, in cel mai bun caz se tolereaza,se accepta cu inima amara si cu speranta catre Dumnezeu,dar de aici si pana a fi masochist e cale lunga.

Ma rog,poate ca nu a prezentat nimeni asa ideea,dar asa mi-a aparut mie;s-ar putea sa fi inteles gresit(ca si in alte dati).

[Yasmina]

În prealabil postat de laurastifter

Doamne ajută!
Într-adevăr, aceste situaţii sunt critice, imposibil de depăşit prin propriile puteri. Din mila lui Dumnezeu, încă n-am fost pusă în astfel de situaţii, dar îmi imaginez că, în asemenea împrejurări, cei care cedează şi-şi sacrifică propria conştiinţă rămân cu sentimentul culpabilităţii...

Uite,ceva din fraza asta mi-a atras atentia:ati spus ca din mila lui Dumnezeu nu ati ajuns in asemenea situatii(sinucidere)...
Ce s-a intamplat cu ceilalti care au ajuns acolo?Mila lui Dumnezeu nu a fost valabila si pt ei?Ce anume i-a facut vulnerabili?Necredinta?Necunoasterea lui Dumnezeu?
(probabil ca mi-am raspuns singura la intrebare :)

În prealabil postat de Yasmina

Uite,ceva din fraza asta mi-a atras atentia:ati spus ca din mila lui Dumnezeu nu ati ajuns in asemenea situatii(sinucidere)...
Ce s-a intamplat cu ceilalti care au ajuns acolo?Mila lui Dumnezeu nu a fost valabila si pt ei?Ce anume i-a facut vulnerabili?Necredinta?Necunoasterea lui Dumnezeu?
(probabil ca mi-am raspuns singura la intrebare :)

Cred ca Laura s-a referit la situatiile critice care ar putea determina pe cineva sa se gandeasca/ sa ajunga la sinucidere. Gandul la sinucidere creste pe terenul lipsei de credinta si de nadejde in Dumnezeu.
Referitor la multumirea pentru necazuri, greutati, situatii critice... asta s-ar putea face dupa ce ai scapat de ele, sau cand esti in ele, gandind "Doamne, bine ca nu e mai rau, bine ca mi-ai atras atentia ca sa nu gresesc eu mai rau" sau gandind ca greul pe lumea asta ma va scapa de suferintele vesnice... E greu, intr-adevar, nu aveam puterea cand eram in suferinta de a multumi pentru ea, dar am avut constiinta (sau cineva mi-a deschis ochii) ca acea suferinta a fost nascuta din greselile/ pacatele mele, si m-am rugat sa am timp sa ma indrept.

Gandul la/ frica de iad ar fi o pavaza buna impotriva sinuciderii. Daca motivele pentru care te gandesti la acest act, suferintele, lipsurile pe care le traiesti acum, ar fi vesnice??

Cel putin in viata aceasta se pot gasi solutii de iesire din criza.