Este bataia rupta din rai?

[cezar_ioan]

Cu totul de acord, frate Dumitru!

Aş mai adăuga un singur lucru: în urma tratamentului coercitiv copilul devine rebel (adică se îndrăceşte în diverse grade), mai întâi în ascuns apoi pe faţă, subminînd cu micuţele lui puteri (care sunt de fapt uriaşe) toată ordinea drăcească pe care părinţii nebuni au prăvălit-o peste el. Un drac se împotriveşte, vai, altor draci: iată pe scurt conţinutul sufletesc al copiilor bătuţi de părinţii lor. De aici tensiunea de iad care domneşte în sufletul micuţilor şi care se exprimă în comportamentele lor, în simţaminte, în visele coşmareşti, în violenţa lor infantilă, în nesupunere, în masturbaţie, fumat, alcool, mutilarea corpului propriu şi al altora (piercinguri, tatuaje, automutilări etc.).
Lipsit de dragoste şi înţelepciune, copilul îşi făureşte propriile variante şi cosmosuri ale iubirii şi înţelepciunii. Din păcate, aceste soluţii sunt, totuşi, copilăreşti şi duc aproape mereu la necazuri mari, la nenorociri. Întrucât sunt delirante, în dezacord cu realitatea efectivă pe care micuţul încă nu o pătrunde, neavînd instrumentarul necesar pentru astfel de înţelegeri şi demersuri ale vieţuirii.

Cred că eşecul oricărui destin omenesc trebuie căutat mai întâi în calitatea relaţiilor dintre copil şi educatorii săi, dintre care primii sunt părinţii.
După cum, reuşita unui om de a deveni om şi sfânt este rodul unei parentări iscusite (care se poate relua, pe cu totul alte coordonate, chiar în viaţa adultă, în relaţie cu un părinte duhovnicesc veritabil, de exemplu). Din care, desigur, nu poate lipsi prezenţa Marelui Părinte şi a Familiei Lui.


P.S. O ilustrare excelentă a acestor realităţi crunte din lumea copiilor şi a devenirii lor printre adulţi o constituie filmul "După dealuri", dezbătut pe alt topic.

[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

Într-adevăr nu am înţeles.
Nu înţeleg.
Şi rog pe Bunul Dumnezeu să nu înţeleg niciodată o asemenea ... neînţelegere
în materie de om, copil, educaţie.

Nu vreau să supăr pe nimeni, dar mi se pare uluitor să pledăm pentru utilitatea bătăii unui copilaş de până la 4-5 ani! Nu aşa cunosc eu copiii şi copilăria, să fiu iertat...

Nici eu nu înţeleg...
Şi nici nu vreau să încerc să înţeleg...
Şi vă daţi seama, domnule profesor, că astfel de opinii sunt susţinute fix pe un forum... creştin ortodox.
De ce oare?... Cum vă explicaţi dvs, ca psiholog creştin, această atitudine: mărturisire corectă a credinţei şi, în acelaşi timp, promovarea pedepselor fizice pentru copilaşii incapabili de a se apăra?
Oare pentru că suntem noi înşine copii la minte, iar nu copii când e vorba de răutate (cf. I Cor14, 20)?
Sau... de ce?

Personal nu mai găsesc de spus altceva în afară de ceea ce aţi scris dvs la semnătură: "Doamne, miluieşte"!
Dumnezeu să fie cu dvs şi vă mulţumesc mult pentru gândurile pline de înţelepciune şi dreaptă socotinţă pe care le găsesc în toate mesajele pe care le scrieţi!

Doamne ajută!

[laurastifter]

Şi printre puţinii care au exprimat un punct de vedere creştin se numără domnul Dumitru care, în mod surprinzător, se declară... "ateu".
Dacă stau bine să mă gândesc, cred că diferenţa dintre noi, cei ce ne spunem "creştini" şi domnul Dumitru este următoarea:
dumnealui Îl caută pe Hristos, conştientizând condiţia creştinului de fiinţă căutătoare, într-un proces de "conversio continua"; noi nu-L mai căutăm... fiindcă ne imaginăm că L-am găsit. Noi suntem asemenea fiului cel mare şi "cuminte" din parabolă, incapabil de a se bucura de căutarea şi revenirea acasă a fraţilor noştri; domnul Dumitru şi alţi "atei" asemenea sa se comportă asemenea Lui Iov şi, când se vor întoarce desăvârşit, vor fi ca fiul cel risipitor - se vor încredinţa cu totul, necondiţionat şi fără şovăire dragostei nemărginite a Tatălui Care, în tot acest timp al căutării, i-a călăuzit neîncetat spre Sine. Noi prea puţin mai ştim ce-nseamnă dorul după Hristos, căutarea, tânjirea după dragostea Sa, lupta neîncetată în urcuşul anevoios (şi uşor totodată) al credinţei. Noi suntem prietenii lui Iov şi, tocmai de aceea, această categorie de "atei" se vor ruga pentru noi la Judecată.
"Dumnezeu este pururea Cel tainic, Cel căutat", este Calea, Pedagogul şi Ţinta existenţei noastre! Când, oare, vom înţelege aceasta?...

P. S. Îl rog pe domnul Dumitru ca, dacă am scris ceva inexact despre dumnealui, să mă corecteze... Nu-l cunosc personal, dar acestea sunt gândurile pe care mi le inspiră mesajele pe care le scrie aici, pe forum - mai ales o postare mai veche, în care-mi spunea că... şi-ar da şi viaţa pentru a dobândi certitudinea existenţei lui Dumnezeu!

[Dumitru73]

În prealabil postat de cezar_ioan

Cred că eşecul oricărui destin omenesc trebuie căutat mai întâi în calitatea relaţiilor dintre copil şi educatorii săi, dintre care primii sunt părinţii.

câţi parinti au curajul să recunoască asta?

ps: nu am înţeles legătură cu "După dealuri"

[Dumitru73]

În prealabil postat de laurastifter

Şi printre puţinii care au exprimat un punct de vedere creştin se numără domnul Dumitru care, în mod surprinzător, se declară... "ateu".
Dacă stau bine să mă gândesc, cred că diferenţa dintre noi, cei ce ne spunem "creştini" şi domnul Dumitru este următoarea:
dumnealui Îl caută pe Hristos, conştientizând condiţia creştinului de fiinţă căutătoare, într-un proces de "conversio continua"; noi nu-L mai căutăm... fiindcă ne imaginăm că L-am găsit. Noi suntem asemenea fiului cel mare şi "cuminte" din parabolă, incapabil de a se bucura de căutarea şi revenirea acasă a fraţilor noştri; domnul Dumitru şi alţi "atei" asemenea sa se comportă asemenea Lui Iov şi, când se vor întoarce desăvârşit, vor fi ca fiul cel risipitor - se vor încredinţa cu totul, necondiţionat şi fără şovăire dragostei nemărginite a Tatălui Care, în tot acest timp al căutării, i-a călăuzit neîncetat spre Sine. Noi prea puţin mai ştim ce-nseamnă dorul după Hristos, căutarea, tânjirea după dragostea Sa, lupta neîncetată în urcuşul anevoios (şi uşor totodată) al credinţei. Noi suntem prietenii lui Iov şi, tocmai de aceea, această categorie de "atei" se vor ruga pentru noi la Judecată.
"Dumnezeu este pururea Cel tainic, Cel căutat", este Calea, Pedagogul şi Ţinta existenţei noastre! Când, oare, vom înţelege aceasta?...

P. S. Îl rog pe domnul Dumitru ca, dacă am scris ceva inexact despre dumnealui, să mă corecteze... Nu-l cunosc personal, dar acestea sunt gândurile pe care mi le inspiră mesajele pe care le scrie aici, pe forum - mai ales o postare mai veche, în care-mi spunea că... şi-ar da şi viaţa pentru a dobândi certitudinea existenţei lui Dumnezeu!

mă magulesti cu comentariul tău. şi recunosc, simti o stare de bine când cineva te laudă, în orice fel.
dar, ca să fiu sincer, eu nu îl caut pe Hristos.
eu caut adevărul, oricare ar fi el.
acum sunt aproape sigur că teoria evoluţiei este adevărată.
acum 15 ani, eram sigur de existenţa lui Dumnezeu.
concluzia? sunt sigur, doar că nu sunt sigur de nimic. dar nu deznadajduiesc niciodată. pentru că nu mă opresc din căutare niciodată.
ce este adevărul absolut? dacă l-aş şti, i-aş face de ruşine pe toţi filozofii omenirii. tocmai de aceea nu o sa-l aflu vreodată.
sau mai ştii? poate deja cineva l-a formulat candva.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Dumitru73

nu am înţeles legătură cu "După dealuri"

Cele două personaje feminine, cele două prietene, au crescut în orfelinat. Au avut parte de o parentare aparte, instituţionalizată.
Una dintre ele trăieşte experienţa nouă şi binefăcătoare a re-parentării, prin intrarea în mănăstire. Sufletul ei se însănătoşeşte, stihiile se refac prin grija măicuţelor şi a preotului. Are în sfârşit o familie adevărată, o mămică şi un tătic, surori etc. Viaţa ei este curată şi frumoasă. Este un succes al dragostei şi înţelepciunii. Ea este personajul pozitiv al filmului.
Cealaltă, din păcate, nu are parte de însănătoşire ci, dimpotrivă, de o amplificare a carenţelor sufleteşti prin continuarea vieţii într-o lume fără iubire, o lume demonică, strivitoare de suflete omeneşti.
Întâlnirea dintre cele două foste copile de orfelinat este sfâşietoare. Ne arată limpede ce înseamnă şansa re-învierii şi contraşansa coborârii încă mai adânci în infernul lipsei de iubire.

Un copil care are parte, în sfârşit, de iubire şi înţelepciune parentală.
Un alt copil, care are parte, în continuare, de strivirea omenescului din el.

Asta e legătura dintre film şi topicul de faţă: dragostea şi priceperea părinţilor buni înving răul care dă târcoale copiilor. Bătaia şi alte forme de opresiune amplifică răul până la des-fiinţarea copilului şi victoria definitivă a răului, a bolii şi a morţii.

Nu despre film vorbesc aici (cel mult îl iau ca material ajutător, cum am făcut şi când mi-am pomenit tatăl şi bunicul), ci despre extraordinar de importanta şi delicata misiune a părinţilor de a fi "buni", de a fi îngeri păzitori / slugi vrednice pentru copiii lor.
Părinţi care suntem, în fond, personaje din parabola talanţilor... Vrednici sau nu de slujire, gropari ai darului primit sau lucrători răbdatori şi pricepuţi.
Iar pentru a fi bun lucrător, musai să îţi recunoşti mereu greşeala, de câte ori apare ea în slujirea ta grea şi să cauţi îndreptarea ta, iar nu a copilului, mai întâi.

[Dumitru73]

În prealabil postat de cezar_ioan

Cele două personaje feminine, cele două prietene, au crescut în orfelinat. Au avut parte de o parentare aparte, instituţionalizată.
Una dintre ele trăieşte experienţa nouă şi binefăcătoare a re-parentării, prin intrarea în mănăstire. Sufletul ei se însănătoşeşte, stihiile se refac prin grija măicuţelor şi a preotului. Are în sfârşit o familie adevărată, o mămică şi un tătic, surori etc. Viaţa ei este curată şi frumoasă. Este un succes al dragostei şi înţelepciunii. Ea este personajul pozitiv al filmului.
Cealaltă, din păcate, nu are parte de însănătoşire ci, dimpotrivă, de o amplificare a carenţelor sufleteşti prin continuarea vieţii într-o lume fără iubire, o lume demonică, strivitoare de suflete omeneşti.
Întâlnirea dintre cele două foste copile de orfelinat este sfâşietoare. Ne arată limpede ce înseamnă şansa re-învierii şi contraşansa coborârii încă mai adânci în infernul lipsei de iubire.

Un copil care are parte, în sfârşit, de iubire şi înţelepciune parentală.
Un alt copil, care are parte, în continuare, de strivirea omenescului din el.

Asta e legătura dintre film şi topicul de faţă: dragostea şi priceperea părinţilor buni înving răul care dă târcoale copiilor. Bătaia şi alte forme de opresiune amplifică răul până la des-fiinţarea copilului şi victoria definitivă a răului, a bolii şi a morţii.

Nu despre film vorbesc aici (cel mult îl iau ca material ajutător, cum am făcut şi când mi-am pomenit tatăl şi bunicul), ci despre extraordinar de importanta şi delicata misiune a părinţilor de a fi "buni", de a fi îngeri păzitori / slugi vrednice pentru copiii lor.
Părinţi care suntem, în fond, personaje din parabola talanţilor... Vrednici sau nu de slujire, gropari ai darului primit sau lucrători răbdatori şi pricepuţi.
Iar pentru a fi bun lucrător, musai să îţi recunoşti mereu greşeala, de câte ori apare ea în slujirea ta grea şi să cauţi îndreptarea ta, iar nu a copilului, mai întâi.

daca mă gândesc la cei ce comentează pe acest forum, incluzandu-mă şi pe mine, cred că ai înţeles cel mai bine acest film.

[cezar_ioan]

Mult m-a emoţionat copila care îi spune preotului, cu câtă duioşie, "Tati...". Câte simţăminte se ascund în acest cuvânt, numai Dumnezeu ştie...
Şi cealaltă fată, sărmana, care o ceartă mereu, câinos: "nu-i mai spune aşa!"

E o prăpastie de netrecut între cele două suflete altădată îngemănate.
Este prăpastia dintre viaţă şi moarte, dintre ură şi iubire, dintre cunoaştere şi ignoranţă...

Tati! Dragă Tati! Iubitul nostru Tati... Papa!...
Aşa s-ar cuveni să Îi spunem şi noi, creştinii, Tatălui nostru Celui din Ceruri...
Avem toate motivele, toată îndreptăţirea.
Dar alegem, vai, să nu o facem. Îl percepem mai degrabă ca pe o fiară înfricoşătoare, vai de capul nostru bolnav şi de inima noastră împietrită.

[Dumitru73]

În prealabil postat de cezar_ioan

Mult m-a emoţionat copila care îi spune preotului, cu câtă duioşie, "Tati...". Câte simţăminte se ascund în acest cuvânt, numai Dumnezeu ştie...
Şi cealaltă fată, sărmana, care o ceartă mereu, câinos: "nu-i mai spune aşa!"

E o prăpastie de netrecut între cele două suflete altădată îngemănate.
Este prăpastia dintre viaţă şi moarte, dintre ură şi iubire, dintre cunoaştere şi ignoranţă...

Tati! Dragă Tati! Iubitul nostru Tati... Papa!...
Aşa s-ar cuveni să Îi spunem şi noi, creştinii, Tatălui nostru Celui din Ceruri...
Avem toate motivele, toată îndreptăţirea.
Dar alegem, vai, să nu o facem. Îl percepem mai degrabă ca pe o fiară înfricoşătoare, vai de capul nostru bolnav şi de inima noastră împietrită.

si când te gandesti că majoritatea nu au văzut decât o pereche de sani, au auzit nişte înjurături şi au reţinut un mesaj anti-creştin ...

[cezar_ioan]

Oare prin bătaie se obţine un astfel de moment înduioşător/încântător?
http://www.youtube.com/watch?v=Wzb4rJWWfuM

Să fie un înger fals în minutul 2,10 - 2,30?