Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Nici o rugăciune pe care o faci pentru fratele tău, pentru ruda ta, nu se pierde. Dumnezeu îl va ajuta atunci când se va afla într-o situaţie grea. Rugăciunea nu numai că ajută, dar poate să scoată chiar şi un suflet din iad. Atâta putere are rugăciunea.

(Ieromonah Iosif Aghioritul)

[cristiboss56]

Orice manifestare în sufletul primului om a fost la început, prin natura ei, pozitivă. Apoi, aceste manifestări au degenerat, mutilându-se şi sluțindu-se, din pricina căderii în păcat. Patimile păcătoase care se observă astăzi ‒ precum osândirea, mânia, ura, pofta şi altele ‒ la început au fost însuşiri pozitive ale sufletului omenesc.

Pe acestea Dumnezeu le-a dat spre săvârşirea binelui, spre păzirea de rău şi spre atingerea unei desăvârşiri mai mari. Însă chiar noi, prin păcat, am întors în patimi aceste puteri sufleteşti dintru început bune.

Orice patimă, oricât de respingătoare ar fi în starea ei degenerată de manifestare, este expresie a puterii sufleteşti şi semn al unei capacităţi de care atârnă aceasta, şi în funcţie de cel căruia îi slujeşte ‒ binelui sau răului ‒, capătă o valoare fie pozitivă, fie negativă.

Fiecare patimă poate, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin străduinţa personală, să se transforme dintr-un defect, într-o calitate a sufletului. O astfel de patimă este şi osândirea. Şi ea poate să fie ori virtute, ori patimă.

(Arhimandrit Serafim Alexiev)

[cristiboss56]

Chiar dacă ni se pare că avem dreptul să nu iertăm, atunci trebuie să iertăm. Bunătatea naşte bunătate. Răutatea naşte răutate. Iertarea naşte iertare. Răzbunarea naşte răzbunare.

Asta e de când lumea. Acela care, suferind o răutate, se hotărăşte s-o pedepsească tot cu răutate, acela care se hotărăşte pentru răzbunare, acela nu combate răul, cum i se pare lui, nu reglementează situaţia, cum i se pare lui, ci dimpotrivă, trece şi el de partea răului.

Dacă tu condamni pe un altul pentru răul pe care ţi l-a făcut, înseamnă că trebuie să fii şi tu condamnat pentru răul pe care i-l faci lui, dacă îi răspunzi cu rău pentru rău. Bunătatea naşte bunătate, răutatea naşte răutate.

(Mitropolit Antonie Plămădeală )

[cristiboss56]

Înțelege bine un lucru: viaţa creştină este un război duhovnicesc purtat până la moarte. Vrăjmaşul viclean ne pune dinainte capcane bine-meşteşugite şi aruncă în noi nenumărate săgeţi ucigaşe pentru suflet.

Asupra multor oameni lumeşti aruncă momeala atracţiilor lumii şi a iubirii de cele materiale, prin mândria bogăţiei, a ostentaţiei, a dorinţelor trupeşti şi a plăcerilor.

În inimile celor pentru care toate acestea nu sunt ispititoare, diavolul seamănă alte forme de mândrie, mai „elevate”. Naşte în noi mulţumirea de sine, autoîndreptăţirea şi autosuficienţa, pe care ne este aproape imposibil să le conştientizăm. Şi după ce ne întunecă mintea, înfăşurându-ne în ceaţa acestei mândrii discrete, ne duce, ca pe nişte sclavi orbi, departe de Dumnezeu. Iar noi nu bănuim nimic!

Nu uita nici următorul lucru: pentru păcătosul de rând nu este foarte greu să ajungă să-şi urască murdăria sufletească, să se lepede de ea şi să înceapă să meargă pe drumul lui Dumnezeu. Însă pentru păcătosul caracterizat de autosuficienţă, este foarte greu să lase fie şi o rază de iubire sfântă să treacă prin tunica de piele a fariseismului său…

Gândul smerit este singura armă care respinge toate atacurile, dar este foarte greu de dobândit. Pe de altă parte, modul său de folosire este de multe ori prost interpretat, mai ales de cei care duc o viaţă dedicată exteriorului, adică lumii.

(Sfântul Macarie de la Optina, Poveţe duhovniceşti, Editura Egumeniţa, pp. 102-103)

[cristiboss56]

Parintele Ioan Danci :
Fă-ți o pasiune din rugăciune şi un rai din iubirea ce-o dai. Să- ți fie ziua frumoasă cu dragoste şi pace în casă. Să-ți fie cerul şi astăzi senin şi limba fără un pic de venin, mintea şi inima deschisă, pentru aproapele niciodată închisă. Chiar dacă drumul spre cer e spinos, tu roaga-te şi va fi cu folos, chiar dacă cazi uneori şi eşti jos!
Un sfârşit de săptămână binecuvântat!

[cristiboss56]

Se indoiește cineva de aceasta? Că adică faptul morții, conștient sau inconștient, ne stăpânește și ne asuprește? Ne vom uimi când vom vedea cum acest fapt funcționează chiar în viața de zi cu zi, atât în relațiile personale, cât și în cele sociale. Ne-am obișnuit și bine facem, noi, oamenii să schimbăm între noi salutări: „Bună ziua”, „noapte bună”, „o săptămână minunată”, „un an bun”, „călătorie plăcută”, „bucurie”, sau „la mulți ani”, „să trăiți”, „în sănătatea ta”, sau „fii atent la drum”, „Dumnezeu și Preasfânta fie cu tine”, sau „sănătate”, „fii tare ca fierul”, și multe altele asemenea. Pentru ce toate acestea? Ce vrem să arătăm prin aceste urări? Care este noima acestei comunicări dintre noi sau mai bine zis meta-comunicări? Fiindcă dacă am încerca să pătrundem în conținutul mai adânc și în finalitatea acestor urări zilnice, atunci vom vedea cu exactitate o neliniște care ne stăpânește și o angoasă care ne apasă neîncetat. Și care este această angoasă? Frica sau neliniștea ca nu cumva să ne întâlnim cu răul, având drept consecință răul care, după percepția omenească, este de neîndreptat – moartea! Da spunem și urăm „bună ziua” sau „noapte bună”, pentru că există și date care pot să schimbe ziua noastră sau noaptea noastră din bună în rea. Precum și „călătorie plăcută” și altele asemănătoare le spunem, fiindcă ne temem ca nu cumva să se întoarcă cele bune ale noastre și să ne întâmpine cele rele. Dar și „la mulți ani”, „să trăiți”, „în sănătatea ta”, pentru ce le spunem? Vrem și ne interesează să trăim mulți ani, chiar dacă suntem în vârstă, și să avem sănătate! Nu vrem adică răul și biruința răului, care este moartea! De aceea ne și înspăimântă răul și „ochiul rău”, cum spunem și alergăm la Dumnezeu, la Preacurata, la sfinți, la îngeri ca să ne ajute și să abată orice rău de la noi. Și aici să notăm că unii aleargă și la vrăjitori ca să caute ajutor! Nu, zice Marele Vasile, „unde te duci, omule? La dușmanii lui Hristos și la dușmanii tăi, adică la demoni te duci? De la aceștia numai rău poți să afli!” Atenție!

Astfel numai refugiul la Biserică se recomandă și se impune. Fiindcă însăși Biserica noastră se roagă în toate slujbele ei pentru îndepărtarea oricărui rău, care poate să ni se întâmple. Altminteri, și folosirea tainei Sfântului Maslu sau a sfințirii untdelemnului, sau a untdelemnului sfințit din candelele sfinților sau încă și sărutarea moaștelor sfinților și a icoanelor făcătoare de minuni au toate același scop: îndepărtarea sau alungarea oricărui rău care ne-a găsit sau care, eventual, ne va găsi.

Și aici nu trebuie să uităm și altceva foarte important. Că potrivnicul nostru vrăjmaș, diavolul, pândește când și cum să se răzbune pe noi și trupește, și sufletește. Și aici este momentul să adăugăm răspunsul Domnului către căpetenia sinagogii la indignarea acestuia că a vindecat-o pe femeia gârbovă: Dar pe această fiică a lui Avraam, pe care a legat-o satana, iată, de optsprezece ani... (Lc. 13, 16), ceea ce înseamnă că și vătămările și bolile trupești poate să ni le provoace cel rău.

Prin urmare, frica de moarte nu este nejustificată.

(Nikos Nikolaidis, De ce moartea si starea dincolo de mormant?, Editura Obștea creștin ortodoxă "Lydia", Cipru, 2016)

[cristiboss56]

Sfaturile Pr. Sofian Boghiu culese din mărturiile ucenicilor

Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Sofian îşi aduc aminte cu drag de părintele lor duhovnicesc şi de sfaturile pe care le dădea. În câteva pagini vom încerca să împărtăşim şi cititorilor noştri din îndemnurile marelui duhovnic al Bucureştilor.
Ne spunea mereu să facem milostenie. Zicea:
„Dă cât poţi, dar dă! Că milostenia e mare înaintea lui Dumnezeu, şterge multe păcate!” . Iar alteori ne spunea: „Măi omule, milostenia te ridică la cer şi Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea.”
Părintele ne cerea mereu să dăm. Asta-i plăcea: să fii milos. Ne zicea: „Dacă primeşti, să dai. Oricât de puţin. Dar să dai. Dacă cineva îţi dă un covrig, iar lângă tine şade unul ca tine, un om sărman, un frate de-al tău, rupe din covrig o bucăţică şi dă-i şi lui. Că Dumnezeu e mare şi poate din bucăţica aia să vă sature pe amândoi.”
Ne mai zicea: „Când dai, să nu-ţi pară rău. Să dai cu bucurie că lângă tine e îngerul care te scrie în cartea cu fapte bune. Iar dacă îţi pare rău, nu te poate scrie că te îndoieşti în inima ta. Şi lui Dumnezeu nu-I plac îndoielile. Dumnezeu e drept şi bun şi vrea să fim şi noi la fel.”
Părintele se întrista mult când auzea că femeile leapădă copiii. Avea lacrimi în glas şi zicea: „Să ţii post negru miercurea şi vinerea, fără strop de apă, pentru că ai omorât un suflet de om.” Era bun cum nu pot povesti.
Părintele Sofian Boghiu spunea: „În post contează foarte mult să vă iertaţi unul pe altul. Poţi să mori de foame, nu are niciun rost postul tău, până nu te împaci cu celălalt. Unii nu-şi vorbesc cu anii. Dar postesc fiecare post. Vai de postul lor!...”
Părintele ne zicea multe lucruri frumoase despre Sfânta Împărtăşanie. Mereu ne învăţa ceva. Ne spunea că după Sfânta Împărtăşanie, să nu vorbim, să nu ne supărăm, să nu ne certăm unii cu alţii, pentru că Duhul Sfânt e curat şi bun şi nu şade în tine dacă nu poţi să-L ţii.
Altădată noi l-am întrebat: „Părinte la cât timp trebuie să ne împărtăşim ca să vină Duhul în noi?”, iar dânsul ne-a zis: „La Împărtăşanie nu trebuie să te grăbeşti. Unii vin la 40 de zile, alţii la o lună, alţii mai des. Dar eu vă spun că Duhul stă în voi atâta timp cât voi nu-L alungaţi. Nu trebuie să calculaţi zilele, ci să aveţi inimă bună şi curată. Şi atunci Duhul Sfânt e în voi.”
Părintele era şi glumeţ. Odată l-am întrebat:
„Părinte, vreţi o cafea?”, dar dânsul mi-a zis: „Ce-mi trebuie cafea, când mă doare o măsea?”. Ştia să te înveselească şi să te facă să uiţi de necazuri.
Nimeni, nimeni, nimeni nu pleca de la dânsul trist. Nu te rănea, nu te supăra. Uneori stăteam pe capul dânsului să-l ascultăm până noaptea la 11. Şi ne zicea: „Hai că nu mai aveţi tramvaie!” , dar noi ziceam: „Părinte, nu mai vrem să plecăm!” , „Păi, unde vreţi să dormiţi?”, „Aicea pe jos în Biserică” . Şi dânsul nu ne întrista: „Bine, hai! Dar numai de data asta!” . Şi aşa stăteam de multe ori toţi.
Se supăra pe unii care făceau milostenie în văzul lumii. Nouă ne cerea să nu fim văzuţi când dăm, să nu aşteptăm laude sau vorbe frumoase de la cei pe care-i ajutăm. Dânsul a avut grijă de mine toată viaţa. Am avut multe necazuri, mama era bolnavă, alimente nu prea se găseau. Şi mă striga: „Ecaterino!”, „Da, Părinte!”, „Ia mai stai un pic!”. Era lume în jurul lui, îi puneau întrebări... Nu putea să-mi dea. Dar ţinea mâinile la spate, cu sacoşi pline. Îmi dădea când nu mai era nimeni lângă dânsul. Şi ce nu-mi punea? Ulei, zahăr, câte şi câte... Aşa plecam.
Odată eram la bucătărie, era 11 noaptea şi i-am zis: „Părinte, veniţi că se răceşte ciorba” , dar dânsul, blajin, mi-a zis: „Ce-mi trebuie mie ciorbă? Ce, eu trăiesc cu ciorbă?” .
Îi plăcea să postească. Se ruga, citea şi picta. Dar mânca târziu seara o bucăţică de ceva. Părintele şi picta şi se ruga. Le făcea pe ambele.Nu-i plăcea moda. Zicea femeilor: „Să nu vii la Biserică cu moda ca să întoarcă alţii capul după tine. Să nu-ţi pui haine strălucitoare! Să nu te machiezi, să nu-ţi dai cu roşu pe buze, să nu te vopseşti. Că asta înseamnă că tu nu crezi că Dumnezeu tea făcut frumoasă, că a greşit şi vrei tu să te faci.”
Mereu zicea: „Lăsaţi moda! La Biserică vino să te rogi!” . Odată a venit un băiat tânăr şi i-a zis:
„Părinte, am venit la Biserică să-mi găsesc nevastă.” , iar dânsul i-a răspuns: „Eu credeam că la Biserică vii să te rogi, nu să te căsătoreşti. Hai, lasă! Roagă-te şi mai apoi, vedem ce vrea Dumnezeu cu tine.” .Tot când ne certa cu moda, ne zicea: „Lasă hainele care nasc invidie! Tu vino la Biserică cu straie curate, simple!” .
Părintelui îi plăcea mult să ne înveţe. Stăteam în Biserică, dânsul scotea din altar un scăunel şi noi pe jos, în jurul dânsului.
Părintele iubea canoanele. După ele te învăţa şi după ele te certa.
„Părintele avea darul facerii de minuni. Dar eu nu pot spune despre asta. Dânsul vedea. Şi-ţi vorbea aşa cum Dumnezeu îi descoperea lucrurile despre tine. Pe mine m-a întrebat: „Eşti domnişoară?”, şi i-am spus adevărul. O lună trăisem în păcat. Dânsul mi-a zis: „Acum gata cu ce-a fost! De acum stai aici şi să iubeşti Biserica!”. Nu mi-a mai trebuit niciodată bărbat şi uite de 60 de ani sunt numai cu Biserica. Şi n-am fost singură. Maica Domnului mi-a dat tot, iar Părintele avea grijă şi de mine. Ăsta era darul dânsului cu care făcea minuni. Îţi schimba toată viaţa.”

[cristiboss56]

Pentru un tânăr de azi, căruia „civilizaţia“ (post) modernă îi impune să caute permanent noutatea, schimbarea, diferenţa, viaţa călugărească, cu repetiţiile ei, îi poate apărea extrem de monotonă. Dar, dacă ar avea un pic de răbdare şi şi-ar întoarce faţa către Biserică, ar observa că, departe de a genera monotonie, „repetiţia“ este de fapt calea care deschide profunzimi spirituale nebănuite.
Despre părintele Sofian Boghiu s-a scris mult şi frumos. Nici nu se putea altfel, de vreme ce el a întruchipat la cote atât de înalte semnificaţia originară a cuvântului „călugăr“ (bătrân „frumos“, îmbunătăţit). Cu o existenţă lumească aparent monotonă, părintele Sofian a trăit cufundat în duhovnicie, ale cărei căi le-a deschis şi nenumăraţilor credincioşi care-i călcau pragul pentru spovadă sau sfat. Remarcabil însă este faptul că şi notele din dosarele Securităţii cuprind aceleaşi cuvinte apreciative...
Un om neinteresat de politică
Neinteresat de politică, dedicat cu totul vieţii monahale şi picturii bisericeşti, părintele Sofian a intrat târziu în atenţia organelor represive ale regimului comunist. A trebuit să vină marea învolburare de la începutul anului 1958, cînd Biserica Ortodoxă Română a fost atacată de comunişti pe toate planurile, pentru ca şi stareţul Sofian de la Mănăstirea Plumbuita să intre la „verificări“.
Mai precis, la 11 ianuarie 1958, Securitatea deschidea un dosar de verificare pe numele părintelui Sofian Boghiu, motivul începerii acţiunii informative fiind schimbul de scrisori pe care acesta îl avea cu monahul Andrei Scrima, plecat în India, cu sprijinul patriarhului Justinian, la o bursă de studii. În aceste scrisori se făcea vorbire şi de prietenii din fostul grup de reflecţie „Rugul Aprins“, care se destrămase de facto încă din anul 1948. Însă, având în faţă exemplul celor petrecute la sfârşitul anului 1956 în Ungaria, Securitatea română urmărea cea mai firavă tentativă de grupare a cercurilor intelectuale şi, mai ales, legăturile cu străinătatea.
Urmărit, arestat, condamnat
Informaţiile strânse de agenţii poliţiei politice au conturat însă părintelui Sofian o imagine departe de cea a unui conspirator, cei solicitaţi să dea relaţii întrecându-se în aprecieri. Astfel, aflăm că părintele Sofian a fost întotdeauna un elev de elită, fiind considerat un om liniştit, capabil, corect, cinstit, demn. Intrat sub diverse ascultări, orice însărcinare i s-a dat „a muncit fără preget“, fiind admirat pentru dezinteresul cu care lucra pentru Biserică. Puţin prea „mistic“ pentru gustul unora, părintele Sofian era totuşi greu să fie considerat un duşman al regimului.
Cu toate acestea, stareţul Sofian a fost arestat. În felul ei, Securitatea căuta diversitatea, dar doar pentru a o distruge în numele uniformităţii comuniste. Iar, în anul 1958, comuniştii erau mai puţini dispuşi ca niciodată să accepte diversitatea, chiar şi în gândire. De aceea, Sofian Boghiu a fost inclus în procesul „Rugului Aprins“ şi condamnat la 16 ani de închisoare. Pentru a se justifica o asemenea pedeapsă aspră, i s-a mai pus în sarcină părintelui lectura unor poezii ale lui Radu Gyr şi catehizarea unor tineri studenţi, fapt considerat instigare contra ordinii sociale. În timpul închisorii, la Aiud sau în bălţile Brăilei, părintele Sofian s-a ocupat cu ce ştia mai bine: cu rugăciunea. Cei care dădeau relaţii despre el îl considerau un om tăcut, care nu participa la discuţii decât dacă se puneau „probleme de ordin dogmatic“.
O persoană deosebită, „din păcate mistică“
Eliberat în 1964, Sofian Boghiu a continuat să fie supravegheat, ca toţi foştii deţinuţi politici. Regimul voia să vadă dacă îi reuşise acţiunea de reeducare sau, cel puţin, de intimidare a adversarilor săi. Mult mai relaxaţi, liderii comunişti nu mai erau aşa de interesaţi de „unitatea în cuget“, ci se mulţumeau cu supunerea locuitorilor şi cu antrenarea lor în diverse acţiuni menite să aducă prestigiu României socialiste.
În ceea ce-l priveşte pe părintele Boghiu, agenţii Securităţii nu aveau ce să-i reproşeze acestuia: „Boghiu Sergie Sofian este un om foarte serios şi de cuvânt, se spunea într-un raport. La dânsul nu este cuvânt dat pe care să nu şi-l îndeplinească cu toată rigoarea. Oriunde a fost pus să facă un serviciu l-a făcut cu toată conştiinciozitatea, fapt pentru care se bucură de încrederea autorităţilor bisericeşti“. Altcineva spunea la rându-i: „Ca trăitor în Antim este liniştit, bun slujitor, cu prestanţă, întotdeauna caută binele. Cu viaţa morală ireproşabilă...“.
Mai mult, în calitate de pictor bisericesc cu foarte multe comenzi, părintele Sofian câştiga destul de bine. Cu toate acestea, alt informator arăta că singura „agoniseală“ a părintelui era o bibliotecă, „singura avere pe care o preţuieşte“.
Securiştii erau nedumeriţi: cum poate exista o asemenea persoană cinstită, conştiincioasă, lipsită de ambiţii materiale, dar care să nu fie animată de idei comuniste? „Omul nou“ propus de ideologia atee avea, la modul ideal, aceleaşi coordonate precum cele identificabile în părintele Sofian, însă acest lucru părea peste putinţă, deoarece părintele era o persoană „mistică“, incapabilă, prin urmare, în viziunea doctrinarilor comunişti, de asemenea nobile atitudini. De aceea s-a pus problema sincerităţii sale, fapt care a fost tranşat clar de un admirator al părintelui, forţat de Securitate să dea o notă-caracterizare: „nu ştiu dacă comportarea sa aşa de ideală este pornită din convingere sau din obligaţie. Totuşi înclin să cred că ceea ce face el face din convingerea misiunii sale“.
Plecarea în străinătate
În cele din urmă, poliţia politică, şi pe fondul relativei deschideri a României spre lume, a lăsat-o mai moale în cazul părintelui Sofian. Cu toate acestea, când acesta şi-a exprimat în 1970 dorinţa de a merge la Muntele Athos, a fost de ajuns un denunţ calomnios apărut în ultima clipă pentru ca să nu i se acorde viza de plecare, deşi până atunci toate verificările făcute conduseseră la rezultate pozitive din punctul de vedere al „siguranţei statului“. A trebuit să mai treacă un an şi să se facă intervenţii masive din afara României ca părintelui Sofian să i se permită să părăsească ţara. Mai precis, ucenicul său libanez într-ale picturii, Daniel Bedran, l-a rugat să picteze biserica Mănăstirii Deir-el-Harf, de care era legat şi vechiul prieten Andrei Scrima. Mitropolitul George Handre i-a făcut o invitaţie călduroasă, iar patriarhul Justinian a recomandat cu căldură plecarea părintelui Sofian în Liban.
Până-n ultima clipă a planat echivocul asupra acordării paşaportului. A trebuit ca reprezentanţii Bisericii din Liban să vină la Bucureşti, ca patriarhul României să se pună chezaş, iar agentura din jurul părintelui să sublinieze clar că acesta va reveni în ţară, pentru ca autorităţile să aprobe plecarea.
Tribulaţiile unui regim absurd
Părintele Sofian s-a ţinut de cuvânt: a terminat de pictat biserica de la Deir-el-Harf şi s-a întors în ţară. Vestea iscusinţei sale s-a răspândit în Orient şi, astfel, el a fost chemat în 1979 să picteze o altă biserică, în Siria, la Hama. Înainte de plecare a fost chemat la Securitate, cum era obiceiul, pentru a fi „prelucrat“. În Siria, părintele trebuia să nu vorbească cu nimeni, să evite să-şi facă relaţii, să nu împrumute bani, să nu dea interviuri, să nu meargă la poliţie. Prin aceste „recomandări“ Securitatea dorea să evite discutatea realităţilor din România comunistă, adică ceea ce agenţii poliţiei politice considerau a fi defăimarea ţării. Culmea ridicolului era însă atinsă atunci când ofiţerul îi cerea părintelui Sofian să picteze catedrala cât mai bine, „ridicând astfel şi prestigiul pictorilor bisericeşti români“. Astfel de situaţii ne arată ce ţară absurdă era România acelor ani, torţionarii cerând victimei să dea ce are mai bun „pentru ţară“, de fapt pentru buna imagine a unui regim inuman, „răsplata“ fiind doar veşnica suspiciune.
Ofiţerul a raportat că Sofian Boghiu a înţeles „cele explicate“. Participa oare părintele la piesa absurdă pusă în scenă de agenţii Securităţii? Nicidecum. Pur şi simplu, el îşi urma calea inimii, aşa cum făcuse şi atunci când plecase în Liban. Chiar înainte de plecarea din ţară în 1971 el se confesase unui agent: „Boghiu Serghie Sofian a remarcat că nu se gândeşte numai la câştig, ci vrea să facă un lucru care să rămână. Plecând acolo (în Liban) împlineşte o dorinţă a celor de acolo, unde va face o lucrare ca reprezentant al ţării noastre, afirmând: «dacă îmi voi da drumul bine, dacă nu, şi mai bine, fiindcă şi aşa sunt prins cu multe lucruri. Nu m-am gândit niciodată să plec şi să rămân acolo, deoarece mai mult ca în ţară nu voi găsi nicăieri de lucru, în domeniul picturii bizantine»“ . În aceeaşi perioadă, un alt agent arăta că părintele Sofian este „un om care-şi iubeşte ţara“. Cu alte cuvinte, doar elanul duhovnicesc, conştiiciozitatea meşterului şi dragostea pentru „România eternă“ au fost singurele raţiuni care l-au motivat pe părintele Sofian în acţiunile sale. Din nou, dragostea era un răspuns la absurdul lumii.
„Monotonia“ înfloritoare a vieţii duhovniceşti
Devenit unul din duhovnicii vestiţii ai Bucureştiului, părintele Sofian s-a întors la „monotonia“ datoriilor sale de monah. Din când în când, agenţii Securităţii se mai interesau de acest om paradoxal pentru ei, cu toate calităţile „omului nou“ îndelung visat, însă, „din păcate“, „mistic“. Cu toate acestea, nu ne putem opri să ne imaginăm că, cel puţin la sfârşitul anilor 80, chiar şi oamenii regimului vedeau că uniformitatea adusă de comunism doar ucisese orice urmă de diversitate, în timp ce „monotonia“ unor persoane precum părintele Sofian făcea să înflorească suflete şi să ofere speranţă.
Azi, în lumea postmodernă, cei doritori de „noi provocări“ exterioare se „golesc“ sufleteşte pe zi ce trece, în timp ce cuvântul lui Dumnezeu, mereu repetat, desăvârşeşte pe cel care îl rosteşte.

[cristiboss56]

Părinte Sofian Boghiu, ce trebuie să cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre?

Să-I cerem sănătate trupească şi sufletească. Să-I cerem luminarea minţii şi înţelepciune, pentru a nu greşi calea către El. Să-I cerem bunătate sufletească şi smerenia inimii, căci spune Domnul: Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre. Să-I cerem dreapta socoteală în tot ce facem, având convingerea că atunci când vom muri, vom da seama înaintea judecăţii lui Dumnezeu de felul cum ne-am trăit viaţa pe pământ. Să-I cerem râvnă pentru citirea Sfintei Scripturi, înţelegerea lor şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să-I cerem harul Duhului Sfânt şi mântuirea sufletelor noastre.

Să-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El şi cele pe care numai El ni le poate da. Să-i cerem ajutor ca, în toată viaţa noastră, să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga nouă. Asta să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre.

[cristiboss56]

Suferinta ne este randuita de sus spre mantuire, spre iertarea pacatelor si spre crestere duhovniceasca, numai daca o primim cu multumire, ca din mana lui Dumnezeu, precum spune si proorocul David : " Toiagul Tau si varga Ta, acestea m-au mangaiat " ( Psalm 22, 5 ) . Deci, toiagul si varga suferintei, pe cei buni si credinciosi ii mangaie, ii sporeste in fapte bune, ii curateste de pacate si-i invredniceste de mai mare cununa si rasplata in cer. Iar pentru cei rai, toiagul suferintei este chemare de pocainta, este pedeapsa peste pedeapsa si frau in gura, pentru ca nu voiesc sa se apropie de Domnul ( Psalm 31, 10 ) .

https://maicafilofteia.blogspot.ro/search?q=suferinta